Capitolul 6:"Nemernicul de Rainer!"
— Oh, scumpo, îmi spune înainte sa mă cuprindă într-o îmbrățișare.
Îi simțeam mila și voiam doar să înceteze. Mama știa ce se întâmplase între mine și Trevor și totuși de puține ori făcea ceva ca eu să trec peste, pentru că îl simpatiza. Asta până când îi cerusem ca vizitele la psiholog să devină săptămânale. Însă acum, Trevor nu mai avea niciun impact asupra mea.
— Chiar sunt bine. Mi-a propus sa ieșim diseară, îi spun eu.
— Și o sa ieși cu el? Mă întreabă mama cu un zâmbet.
Știam ca că întotdeauna l-a plăcut. A avut grijă de mine și se purta exemplar la începutul relației, ceea ce îi dădea mamei motive să îl aibă la inimă, dar acum îmi venea să o lovesc drept în față ca să îi fac zâmbetul să dispară.
— O să ies cu el, dar nimic mai mult, îi răspund apoi mă ridic și merg până în fața dulapului meu.
— Atunci te las sa te pregătești. Distracție plăcută! îmi spune apoi iese din cameră.
Îmi scot din dulap o pereche de blugi si o maletă neagră cu care mă îmbrac. Îmi pieptăn parul și mă uit în oglindă. Desfac rimelul și îl aplic pe genele mele lungi. Sunt gata!
Îi dau un mesaj lui Trevor apoi îmi iau jacheta în care îmi bag telefonul și cheile.
Cobor în sufragerie și mă încalț în timp ce observ cum Oliver se uita la mine.
— Hei Oliver, îi spun când observ că el se holba la mine pierdut în propriile gânduri.
— Mama ta a spus că ieși la o întâlnire. Mult succes cu asta, îmi spune apoi se așază pe canapea.
Nu au trecut nici două minute iar mama deja îi spune lui Oliver că ies la o întâlnire. Câteva claxoane puternice se aud din fața casei, așa ca îmi iau rămas bun de la mama si Oliver și ies pe ușa.
— Bună, spun urcând în mașina lui.
— Hei, frumoaso, îmi spune și pornește motorul, plecând de pe loc.
— Unde mergem? îl întreb fâstâcindu-mă pe scaunul din dreapta.
— Vreau să păstrez surpriza, îmi spune și conduce drept spre următoarea noastră locație.
Aproape se întunecase afară și se făcea din ce în ce mai frig. Suntem în ianuarie și vremea este destul de schimbătoare. Sunt zile in care plouă, altele cu zăpadă și între ele zilele rare în care răsare soarele.
După aproape o oră de mers, Trevor derapează de pe șosea și parchează în fața unui lac. Un lac? Nu am mai fost niciodată în partea asta a orașului și este destul de departe de casă ca să ajung singură până aici.
Se dă jos din mașină și o ocolește deschizându-mi portiera.
— Mulțumesc, am spus încet apoi am coborât în urma lui.
Îl urmam din spate cu o oarecare reținere, care era bine întemeiată. Am înaintat spre câteva bănci din lemn de lângă malul lacului apoi ne așezăm. Trevor se apleacă și scoate de sub masă un coș de picnic. Trebuia să mă aștept la asemenea surprize din partea lui, însă o parte din mine spera că ieșirea noastă o să rămână la stadiul de discuție de jumătate de oră și nimic mai mult.
— Asta da surpriză, am spus chicotind. Eram mai mult ca sigură că nu îmi recunoștea sarcasmul din voce.
— Mă bucur ca îți place, spune și așază coșul pe masă.
Un moment de liniște se instalează între noi iar de pe șosea derapează o motocicletă, venind direct spre locul în care ne aflam.
— Unul din prietenii tăi? întreb.
Ridică din umeri, apoi se ridică venind lângă mine. Trevor mă apucă de mână făcându-mă să mă ridic.
Motocicleta se oprește în fața noastră iar pentru un moment îl admir pe băiatul de pe ea. Bine făcut și îmbrăcat în piele neagră. Până ce casca lui se lovește de pământ.
La naiba!
Privirea mi-a rămas ațintită asupra lui și nu puteam facem nimic să îi schimb direcția sau să mă întorc cu spatele. Era ca si când un magnet afurisit mă atragea spre el. Mi-aș fi dorit să mă întorc cu spatele imediat ce și-a ridicat privirea din pământ și m-a privit încruntat. Aș fi pariat că era privirea lui obișnuită, însă aseară la petrecere părea altfel.
— Ce naiba faci, Trevor? întreabă apropiindu-se de el.
Am înghițit în sec când l-am auzit vorbind, însă o parte din mine s-a relaxat când observasem că problema lui era cu Trevor și nu cu mine.
— Omule, calmează-te. Nu voiam să mă apropii de ea, spune Trevor.
— Trevor, noi am avut o discuție interesantă în dimineața asta și ți-am spus că nu vreau să mă repet, l-am auzit pe Rainer spunând. Faptul că au vorbit dimineață explica și de ce Trevor ieșise nervos din casă, dar voiam să aflu despre ce era vorba.
— Ce discuție? întreb înainte să mă gândesc dacă să o fac sau nu, iar după câteva secunde îmi dau seama că mai bine îmi țineam gura închisă. Trevor și-a dat ochii peste cap pregătit să îmi dea un răspuns, însă înainte să apuce să spună ceva, Rainer se apropie de el luându-l de gulerul cămășii albastre pe care o purta. M-am holbat pentru câteva secunde la ei fără să mă implic. O parte din mine se bucura că Trevor primise ce merita în sfârșit, dar cealaltă voia să afle de ce Rainer se comporta brusc în felul acesta.
— Plecă, Rylee! se răstește Rainer la mine.
Tresar atunci când îmi aud numele in propoziția rostită de el.
— Nu plec nicăieri! Mă răstesc la rândul meu punându-mi mâinile în sân.
Își întoarce capul spre mine privindu-mă din cap până în picioare apoi un zâmbet îi apare pe fața. Un singur lucru puteam să deduc din zâmbetul lui. Dispreț. Nu îmi dădeam seama de ce mă privea în felul acela sau de ce mă disprețuia atât de mult, dar o făcea.
— Nu plec, am spus din nou de data asta mai serios și mai încet.
— Ți-am zis să dispari! se răstește iar la mine, încă ținându-l pe Trevor de gulerul cămășii.
— Fă ce îți spune, Rylee, l-am auzit pe Trevor spunând.
Ce naiba îl apucase și pe el? Îi era frică de Rainer?
Mă întorc pe călcâie și merg până ajung pe șoseaua lungă, lăsându-i pe cei doi să își rezolve problemele. Atât de multe întrebări îmi treceau prin minte. Dacă nu trebuia sa îl las pe Trevor acolo? Dacă nu venea Rainer, ce se întâmpla? Dacă nu trece nicio mașină pe aici și o să fiu mâncată de corbi? Prea multe întrebări cu "dacă" la care nu găseam vreun răspuns. Era de ajuns.
Îmi scot telefonul din buzunarul blugilor, iar imediat cum îl deblochez o apelez pe Jess.
— Cum e întâlnirea? trece ea direct la subiect.
— Nu e nicio întâlnire, îi răspund încercând sa merg pe lângă șoseaua întunecată fără să fiu lovită de mașini.
— Trevor te-a lăsat baltă? Puteam să îmi dau seama după vocea ei că era îngrijorată.
— De fapt, mi-a spus să plec.
— Așa brusc?
— Nu brusc, dar o dată ce Rainer a venit și l-a amenințat, probabil nu a vrut să văd cum se face de râs, îi spun nervoasă lovind cu piciorul în una din sutele de buruieni de pe marginea drumului.
— Oh, la naiba! Și Trevor?
— Nu știu ce se întâmplă intre ei. Știu doar că Rainer i-a spus lui Trevor să stea departe de mine, sau ceva de genul ăsta.
— De ce?
Ei bine, asta mă întrebam și eu. De ce Rainer îi spusese să stea departe de mine, când clar nu avea nimic de câștigat din asta.
— Nu știu, dar aș vrea să aflu, îi spun apoi mă opresc imediat ce văd câteva buruieni de lângă mine mișcându-se.
Țipătul pe care îl scot când șobolanul trece la aproape jumătate de metru de picioarele mele poate că l-a speriat chiar și pe el. Mă terifiase, mă dezgustase și din cauza lui mi se făcuse frică să mai continui drumul pe aici.
— Rylee, de ce îmi țipi în ureche?
— Uitasem că menționez că mi-e frică de șobolani, până când unul de mărimea unei pisici mi-a trecut prin față.
— Sună un taxi, mi-a sugerat ea încercând să nu râdă.
— Sunt destul de sigură că banii pe care îi am la mine nu sunt de ajuns, plus că nici nu știu unde sunt "Un taxi va rog în mijlocul pustietății", spun iar un zâmbet îmi apare pe față.
— Poate ar trebui să te întorci, a spus ea oftând.
— Stai, i-am spus apoi mi-am dres vocea. Nu am de gând să merg acolo pentru că nu vreau ca nemernicul ăla de Rainer să... nu apuc sa îmi termin ideea căci vocea îmi este acoperită în totalitate de motorul puternic din spatele meu.
— Vine cineva, am spus închizând telefonul, ignorând-o pe Jess care țipa la mine și mă întorc spre direcția din care venea lumina farurilor. Sau mai bine spus a farului.
Nu el din nou! Fir-ar al naibii!
Se oprește în fața mea apoi își da casca jos trecându-și o mână prin păr.
— Nemernicul ăla de Rainer e chiar aici, spune în timp ce colturile gurii îi se ridică într-un zâmbet... Zâmbetul ăla afurisit de perfect.