"Chase?" am întrebat, trăgând de timp.
Trebuie să mă gândesc la un raspuns plauzibil, dar care să nu implice adevărul. Şi asta rapid deoarece cutele care s-au format pe faţa mons-, adică prietenei mele au devenit şi mai adânci, ceea ce înseamnă că va exploda din moment în moment.
"Da, Chase! Fratele meu nesimţit şi prost. Cel care a stat lângă tine acum trezeci de secunde. Acel Chase!" spune arătând cu degetul spre locul în care se afla arogantul.
Super! Eu trebuie să stau aici să mă descurc cu o Lucy furioasă, care mai are puţin şi mă strânge de gât. Iar el stă la masă cu prietenii lui râzând, simţindu-se bine şi făcându-şi de cap cu o blondă care îi era aşezată în poală.
Serios?! Ce e cu băiatul ăsta? Nu poate fi şi el ca oamenii normali? Să stea pe scaun... Singur. Fără nicio prăjitură în poala lui? Pentru că dacă aţi vedea cum arată faţa fetei aţi fugi mâncând pământul! Sunt la o distanţă destul de mare şi tot pot vedea kilogramele de fond de ten. Arată mai ceva decât bradul de Crăciun.
Îi mai trebuia câteva luminiţe şi putea fi confundată cu unul, dar ţinuta sclipitoare compensează.
Oh! Ieri o brunetă, astăzi o blondă... Se plictiseşte repede...
Am avut dreptate este un afemeiat! Dacă până acum nu eram prea sigură că vreau să-l evit, acum sunt sută la sută că va fi nevoie să fug în direcţia opusă. Trebuie să fac tot posibilul să-l ignor şi să nu mă mai holbez la el de parcă ar fi un tort delicios cu picioare.
"Hei! Pământul către Rose, aici prietena ta care aşteaptă o explicaţie!" vocea lui Lucy mă face să mă trezesc din transă.
"Da, scuze. Mă gândeam la... ăăăă... Tom! Da, Tom!"
Pff! Sunt jalnică! Habar n-am cum să mint!
"Ok... Oricât de mult mi-aş dori să ştiu cine este Tom. Tot aştept să-mi explici de ce a venit nesuferitul de frati-miu aici." iritarea era evidentă în tonul ei.
Hai, gândeşte! Rose, pentru o fată cu note mari, nu eşti prea inteligentă. Nu ai nicio idee cum să inteventezi o minciună micuţă care să te scoată din belele.
Gandeşte!
Bingo!
Stiţi beculeţul de deasupra capului care se aprinde ori de câte ori cineva din desene are o idee? Dap! Pentru că, doamnelor şi domnilor, nu va trebui să locuiesc cu maimuţele datorită minţii mele geniale.
Aplauze!
"De fapt, a venit aici să vorbească cu tine, dar, cum m-a găsit doar pe mine, m-a pus să-ţi transmit un mesaj! A spus că ştie că ieri i-ai luat maşina şi că se va razbună dacă mai faci asta vreodată. Pe lângă asta a mai spus şi alte cuvinte care îi măresc egoul..." mint cu convingere.
"Asta sună a Chase! Oricum trebuia să-mi dau seama că mă va prinde. Îl cred în stare să pună lacăt la ea şi să o ţină acolo doar ca să nu o mai folosesc. Bine, ca în două zile va fi gata a mea şi nu va mai fi nevoie să-i ascult smiorcăielile de fetiţă." eliberează un oftat care sună a uşurare, eu imitând-o.
Mă bucur că în curând vom merge cu maşina ei pentru că nu mai pot rezista prea mult în cea a lui Chase. Mirosul lui este peste tot şi asta mă înnebuneşte. Dacă vreau ca planul meu să funcţioneze trebuie să nu mă mai gândesc la el. Dar în acea cutie blestemată va eşua orice fel de formă de împotrivire.
Serios acum! Cât de puternic să fie mirosul lui? Maşina a fost la Lucy de două zile şi nu s-a risipit deloc, din contră persistă. Am impresia că aroma sa mi s-a impregnat în piele ca o boală de care nu mai poţi scăpa.
Poate dacă stau o zi în baie voi avea noroc...
"Deci, cine e Tom? Vreun fost iubit? Nu-mi spune că ţi-a frânt inima pentru că îl voi găsi oriunde se va ascunde şi-l voi toca în bucăţele mărunte." spune Lucy serios.
Fata asta trebuie să fie bipolară sau ceva, pentru că emoţiile i se schimbă cât ai clipi. Nici măcar nu pot ţine pasul cu ea. Este mult prea rapidă. Seamană cu mine când aud de mancare sau de un nou episod din The Vampire Diaries.
"De fapt... e peştele meu care a murit."
Chiar ţineam la peştele ala. Era cel mai bun prieten al meu pe lângă Sam,Elli şi Bella. Au trecut destul de mulţi ani de atunci , dar încă îi simt lipsa. Ştiu că a fost doar un animal, dar pentru mine a fost ceva mai mult de atât.
Se pare că toţi cei pe care-i iubesc, mă părăsesc.
Ca tata...
Şi mama.
Gândul la mama m-a făcut să-mi duc mâna la colierul pe care-l port în fiecare zi deoarece îmi aduce aminte de ea. Este un obicei de-al meu. Ori de câte ori îmi e dor de ea sau mă gândesc la ea fac asta. De parcă s-ar afla acolo şi m-ar putea auzi. De parcă ar putea simţi cât de mult îmi lipseşte şi cât de mult o iubesc. Mi-aş dori atât de mult ca acea noapte blestemată să nu se fi întâmplat niciodată. Aş face orice pentru asta. Mi-aş vinde sufletul diavolului numai să o am lângă mine mereu.
Bunica mi-a spus că acest colier i-a aparţinut şi că la naştere mea mi l-a dat ca să am ceva care să-mi aducă aminte de ea. Parcă a ştiut că va muri, că nu va mai fi lângă mine, că nu mă va mai vedea, crescând.
Mamă, îmi pare rău că nu-mi amintesc de tine. Încerc mereu, mă oblig să-mi amintesc, dar nu pot. Creierul meu refuză să mă asculte. Nu vrea să-mi amintesc şi asta mă sfâşie în bucăţele. Vreau să pot simţi cum era când mă îmbrăţişai , când mă sărutai pe frunte de noapte bună, când îmi citeai o poveste înainte de culcare, cum mă apărai de tot răul care mă înconjură.
Dacă tu nu eşti cine-mi va da sfaturi? Cine mă va ajuta să depăşesc obstacolele care mi se vor pune în cale? Cine îmi va ridica moralul atunci când va fi la pământ? Cine îmi va spune să nu mai plâng pentru că nimic şi nimeni nu-mi merită lacrimile? Cine-mi va aminti ce e bine şi ce e rau?
Cine îmi va spune te iubesc?
Cine, mamă? Cine?
Ştiu că o am pe bunica. Mi-e ca o a doua mamă, dar nimic şi nimeni nu se compară cu ea, cu persoana care mi-a dat viaţă, cu persoana care m-a iubit cel mai mult pe lui. Ţin la bunica mai mult decât orice, dar e chiar atât de egoist din partea mea să vreau să fiie şi ea alături de mine? Să vreau să am două persoane pe care să le iubesc la fel de mult?
Îmi pare atât de rău că nu-mi amintesc zâmbetul tău, dragostea din ochii tai... Îmi pare atât de rău...
"Hei! Ce ai păţit? Araţi de parcă te-ai frânge în orice clipă. Dacă ştiam că ai ţinut atât de mult la peştele ăla nu mai întrebam cine e! Îmi pare rău. Se pare că pun numai întrebări aiurea."
Vocea lui Lucy era ca un vâjâit în capul meu. Auzeam cuvintele, dar nu înţelegeam nimic din ce vorbeşte. Vedeam privirea ei speriată. Cred că arătam de parcă o să leşin în orice clipă. E vina mea că nu-mi pot menţine sentimentele în frâu. Mereu am fost şi mereu voi fi slabă. Îi fac pe cei din jur să se îngrijoreze, să le fie milă de mine când eu nu am nevoie de asta.
Nu am nevoie de pomana nimănui. Urăsc asta! Tot ce vreau este să mă lase în pace, să sufar singura. Nu am nevoie să mă consoleze nimeni pentru că durerea pe care o simt nu poate fi consolată. Va rămâne acolo toată viaţa. Nu e ca şi cum o pot bandaja sau o pot repara. Jumătate din inima mea e amorţită, aşa va fi pentru totdeauna.
"Trebuie s-să pl-plec. Mi-am a-adus ami-aminte că am ceva de fă-făc-făcut la bibli... oteca. Ne v-vedem mai târ-târziu." am încercat să par cât de normală puteam, dar nu mi-a ieşit prea bine.
Aveam privirea înceţoşată din cauza lacrimilor care ameninţau să ţâşnească. Trebuie să ies de aici cât mai repede. Am luat-o la fugă spre ieşire. Speram că nimeni nu a vazut reacţia mea.
Am ieşit în curtea liceului. M-am uitat în stânga şi în dreapta după un loc retras în care să mă aşez pentru a-mi lăsa sentimentele acumulate în ultimul timp afară. Să dau frâu liber tuturor trăirilor din cei şapte ani. Am găsit undeva în spatele liceului un copac bătrân, un loc perfect în care să mă ascund de ochii curioşilor. În mod normal nu mi-ar fi trecut prin minte că cineva mă poate vedea în starea în care sunt pentru că eram mereu fata invizibilă, dar se pare că liceul în liceul acesta nu mai eram atât de inobservabilă.
Mi-am lăsat geanta jos şi m-am aşezat, sprijinindu-mă de trunchiul arborelui. Priveam la cerul albastru şi senin. Era foarte cald, doar sufletul meu era ca de gheaţă.
Te rog, mama, întoarcete la mine, te rog... Vreau să fiu şi eu normală măcar dintr-o privinţă. Să nu mai fiu fata fără părinţi.
Mi-am lăsat lacrimile care nu-mi mai dădeau pace să cadă în linişte pe orajii mei încinşi de la căldura Los Angeles-ului. Erau aşa de reci şi pline cu o mulţime de sentimente care mă extenuau de-a binelea. Unele cunoscute mie şi altele nu, doar unul ieşea în evidenţă...
Durere.
Ştiam că odata ce voi lăsa suferinţa să preia controlul nu mă voi mai putea opri. Însă am lăsat-o să câştige de această dată. Nu voiam să opresc ceea ce am început. Obişnuiam să plâng astfel în fiecare seară când eram singură în camera mea, până într-o zi când mi-am dat seama că mama nu ar fi vrut să fac asta şi am decis să mă opresc.
Sigur că mai plângeam, dar nu mereu. Am zile, ca aceasta, când sa-mi pun tot soiul de întrebări şi totul se destramă în jurul meu. Nu mai pot gândi raţional. Nu mă mai pot controla şi tot ce fac este să stau într-un loc şi să-mi plâng de milă.
Numai perna mea ştie câte lacrimi reci şi pline de suferinţă am vărsat. Câte suspine am scos şi câte urlete înfundate mi-au scăpat printre buze. Cât de greu mi-a fost să mă dezobişnuiesc de rutina în care intrasem.
Îmi pare atât de rău că nu am putut face nimic să o salvez. Dacă eram eu în locul ei totul ar fi fost mai bine. Nu aş mai simţi acest foc ce-mi arde pielea şi acei cleşti care-mi strâng inima. Nu aş mai fi vazut-o pe bunica plângând pe ascuns, ca atunci când venea în camera să mă încurajeze.
Deşi aveam doar zece ani, eram conştientă de cât de greu trebuie să îi fie. Singurul ei copil şi-a pierdut viaţa pentru a o salva pe a altcuiva, pe a nepoatei ei... fata ei iubită s-a sacrificat pentru mine. Nu ştiu cum a putut şi încă poate să se uite la mine şi să-mi zâmbească cu atâta căldură şi dragoste...
Cred că eu nu aş fi putut face asta, dar mă bucur că ea e o persoană mai bună decât mine. Nu aş mai fi rezistat dacă ea m-ar fi urat, dacă ar fi dat vina pe mine. E de ajuns că mă învinovăţesc în fiecare secundă din viaţa asta mizerabilă. Dacă ar mai fi facut-o şi ea aş fi clacat.
Mamă, dacă mă auzi, îmi pare rău pentru tot! Dacă aş fi putut să te salvez aş fi făcut-o, dar eram neputincioasă! Îmi pare atât de rău! Bunica suferă din cauza mea, iar eu simt cum o iau razna din cauza dorului ...
Te iubesc, mamă Mereu o voi face! Nicio amnezie nu îmi poate lua asta.
Nu ştii cât de greu îmi e să văd pe stradă copii de mână cu părinţii lor. Să-i văd cât de fericiţi sunt. Uneori mi-e frică să ies din casă pentru că văd cum mamele ies la plimbare cu bebeluşii lor, cum se joacă cu ei. Iar eu încep să mă simt singură.
Îmi ştergeam lacrimile care curgeau neîncetat cu maneca bluzei. Plângeam cu sughiţuri, făcându-mi procesul de respiraţie o sarcină incredibil de grea. Nu voiam ca cineva să mă audă dn greşeală şi să pună întrebări, aşa că făceam tot posibilul să îmi înăbuş suspinele incontrolabile.
Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat, în afară de bunica. Nici măcar cele trei prietene ale mele. Tot ce ştie toată lumea este că mama a murit şi că pe tata nu l-am văzut niciodată. Sunt sigură că dacă aş spune cuiva adevărul, m-ar învinovăţi aşa cum o fac şi eu, iar asta m-ar înfunda şi mai rău în groapa în care sunt deja.
Am simţit o mână caldă pe umărul meu, ceea ce m-a făcut să îngheţ. Încercam să-mi controlez lacrimile, dar şi acest lucru îmi era destul de greu din cauza stării deplorabile în care mă aflam.
"Eşti bine?" o voce puţin răguşită mă întreabă.
Ştiam că nu era el pentru că nu îi semăna. Chiar dacă vocea băiatului din spatele meu era groasă puteam simţi sentimentele ce se ascundeau în spatele ei, în timp ce cea a lui Chase este pur şi simplu goală.
Am încuviinţat din cap. Nu aveam încredere că odată ce voi vorbi, cuvintele vor ieşi ca şi cum totul este în regulă, ca şi cum nu aş fi plâns minute în şir. Parcă puteam auzi cum s-ar fi spart la al doilea cuvânt, ceea ce ar fi făcut ca întrebările să apară, iar eu nu eram pregatită de asta.
Era de ajuns mila din ochii oamenilor când aflau că nu am părinţi, dacă le-aş fi spus cum a murit mama acea mila s-ar fi transformat într-o privire acuzatoare în doar câteva secunde. Din acest motiv nu vreau să le spun celorlalţi ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
"Ştiu că plângi. Nu trebuie să-ţi mai ascunzi faţa în genunchi, pot vedea cum tremuri." vocea îi era caldă acum.
În momente din acestea doresc să mă transform într-o pasăre. La fel cum voiam când eram mică şi să zbor departe de toţi şi de toate. Să zbor sus până la cer. Să depăşesc norii, în speranţa că acolo o voi putea vedea fie şi pentru o singură dată pe mama. Să o văd printre îngeri pentru că sunt sigură că ea e unul dintre ei, că ea este îngerul meu păzitor.
Mă gândeam să o iau la fugă, dar ar fi părut penibil. Nu sunt în vreun film dramatic sau mai ştiu eu cum. Am mai stat câteva secunde cu capul pe genunchi ca să mă calmez ceva mai bine şi să reuşesc să mă controlez. Oricum ştia că plâng aşa că nu mai aveam de ce să mă ascund. Mi-am ridicat încet capul şi m-am uitat în stânga, unde stătea băiatul care mi se părea extrem de cunoscut. Sunt sigură că l-am mai văzut prin liceu, dar nu puteam să-mi dau seama unde.
Mi-a oferit un şerveţel pe care l-am acceptat imediat. Mulţumesc Domnului că nu m-am machiat azi pentru că aş fi arătat ca un urs panda. Oricum pot să jur că arăt de parcă m-ar fi călcat trenul. Cu părul în toate direcţiile şi lacrimile uscate de pe faţă. Singurul lucru bun la mine este că nu mi se înroşesc şi nici nu mi se umflă ochii.
După ce mi-am şters ultimele lacrimi de pe faţă m-am ridicat în picioare, băiatul imitându-mi îndeaproape mişcarea. Avea geanta mea în mână. Puteam vedea cât de curios este din cauza că mă analiza din cap până în picioare. Ştiam că voia să mă întrebe ce s-a întâmplat, dar s-a abţinut, iar eu îi eram recunoscătoare pentru acest lucru.
M-am uitat la ceas şi am observat că mai am zece minute până la urmatoarea oră. Am stat o jumătate de oră aici... Pun pariu că Lucy mă căuta ca o disperată prin bibliotecă. Îmi puteam da seama din cele cinci apeluri nepreluate şi cele zece mesaje primite.
Perfect! Acum trebuie să caut o explicaţie şi pentru ea. Nu e de ajuns că trebuie să-i ofer una tipului astuia.
Mi-am dres vocea, sperând că nu o sa sune mai rau decât îmi imaginez.
"Mu-mulţumesc, de ămm... şerveţel!" am încercat să schiţez şi un zâmbet pentru efect, dar nu mi-a reuşit mai deloc bine.
"Nu ai pentru ce!" îmi spune ducându-şi mâna la ceafă, scărpinându-se şi răvăşindu-şi părul şi mai mult decât era.
.
.
.
Îmi trebuia o distragere să nu mă mai gândesc la lucrurile de acum câteva minute, aşa că m-am concentrat pe străinul de lângă mine. Nu am observat până acum cât de chipeş era. Avea părul de un auriu închis aranjat neglijent, exact ca cel al lui Chase, ochii negri ca smoala, un nas drept şi buze subţiri de un roz pal. Rezistam cu greu tentaţie de al compara cu un anumit nesuferit arogant.
Deşi băiatul din faţa mea căruia nu îi ştiu nici măcar numele. Este foarte atractiv, nu se compara cu Chase. La el nu te atrage doar fizicul, ci şi aerul misterios şi plin de pericol ce-l oferă. Păcat că atunci când deschide gura este cel mai mare îngâmfat pe care l-ai putea întâlni vreodată.
Încetează să te mai gandeşti la el! Tu eşti cea care a spus că o să-l ignori. Din câte văd nu faci o treabă prea bună.
Ştiu! Dar nu mă pot abţine! Oricum nimeni nu ştie că mă gândesc la el aşa că...
"Eu sunt Dean!" întinde mâna spre mine cu un zâmbet strălucitor.
Mă holbam la ea fără să ştiu ce să fac. Era destul de ciudat că nu m-a întrebat de ce plângeam. Orice om ar fi făcut asta, dar dacă el nu este om?
Este extraterestru şi a venit să mă răpească, aşa cum a zis Emma!
Încetează să mai gândesti numai prostii pentru o data-n viaţă şi nu te mai holba la mâna băiatului de parcă te-ar putea înjunghia în orice clipă.
Mi-am scuturat capul să alung cuvintele creierului meu inteligent.
"To... adică Rose. Nu-numele me-meu este Rose!" mi-am pus mâna micuţă în a lui, blestemând pentru a nu ştiu câta oară defectul meu.
Mâna lui era atât de mare încât a facut-o pe a mea să dispară. Avea o strângere fermă, dar nu mă deranja.
Aproape ca a lui Chase...
Mai taci! Eşti incredibilă! Nu a trecut nici măcar un minut de la ultima frază despre el şi ai început din nou. Eşti mai rău decât atunci când i-ai văzut prima dată pe fraţii Salvatore.
Expresia lui a devenit dintr-o dată gânditoare. Oare am spus ceva greşit? Am vorbit cu voce tare?Obişnuiesc destul de des să fac asta fără să realizez. Sigur acum o să fugă mai repede decât o rachetă şi nu o să mai dea niciodată ochii cu mine, ca fata aceea din clasa a VII-a.
Şi... ceilalţi 20 şi ceva... poate 30 de copii din clasă.
"Rose... frumos nume. Este...neobişnuit!"
Cred că liceul ăsta are o boală sau ceva pentru că toţi cei de aici au nişte zâmbete perfecte.
"Mul...mulţumesc, c-cred!" am afişat un zâmbet timid şi mi-am lăsat privirea în pământ.
Realizam faptul că am început să roşesc şi nu aş vrea să vadă şi el asta. Este mult prea umilitor. Sunt o fraieră! Nu pot vorbi cu un băiat drăguţ şi care pare că vrea să discute cu mine , pentru că roşesc ca o idioată din orice. Nici măcar nu mi-a făcut un compliment propriu-zis. A spus doar că am un nume frumos şi că e neobişnuit- orice ar însemna aia- , nu e ca şi cum m-ar fi invitat în oraş sau ar fi spus că sunt draguţă.
Să mă gândesc la acele lucruri nu a fost cea mai deşteaptă mişcare a mea pentru că m-am trezit şi mai roşie decât eram.
De unde ştiu?
Ani de experienţă în oglindă, asta şi... faptul că faţa mea arde mai ceva decât tocurile lui Elli după ce a aflat că s-a deschis un nou magazin.
Dap, aţi ghicit. Şi-a ars jumătate din haine pentru că nu mai avea loc în dulap de altele. Şi când zic dulap, mă refer la o cameră mai mare decât a mea. Ce pot spune... asta era pasiunea ei.
Ce tot spun eu aici? Era obsedată, mai obsedată decât un criminal în serie, mai obsedată decât mine dupa unicorni şi-şi... Chase. Da, Chase!
Stai! Ce? Aia a ieşit aiurea! Nu sunt obsedată de el. Pfff... Se pare că am nevoie de un control, urgent! Nu e normal să admit că am o obsesie pentru cineva, când de fapt, realitatea este că nu am. Nu e ca şi când visez mereu la ochii lui electrizanţi şi la acel păr ciufulit şi moale pe care nu l-am atins niciodată, dar aş vrea să o fac.
Nu, domnule! Nu sunt obsedată! E absolut normal să mă gândesc non-stop la o persoană arogantă, nesimţită care mă face să mă dau cu capul de toţi pereţii, dar care este incredibil de atractivă şi-...
Mai taci! O să înnebunesc cu tine! Te dau în judecată! Nu te mai suport! Numai Chase, Chase, Chase toată ziua. Chase e verde-n cap, Chase are o pizza în loc de creier, Chase a făcut aia, Chase a făcut asta... Numai Chase... Eşti obsedată!
Oh! Nu trebuie să ne ambalăm, domnule creier. Din câte văd tu eşti cel care a spus numele lui de cel puţin patru ori în şase secunde. Pot să ghicesc cine e cel cu probleme dintre noi.
Eram un creier normal pânaăacum două zile. Dacă mai aud o data numele tipului ăluia o să- o să... voi găsi eu ceva! Aşa că ai face bine să taci!
Telefonul lui Dean a început să sune exact când am vrut să-i spun că trebuie să ajung la oră. Dacă nu vreau să mai rămân pe aici încă una-n plus. Am aşteptat în linişte până şi-a terminat conversaţia cu oricine se afla la capătul celălalt al liniei telefonice. Încercam să nu fiu atentă la ce discuta pentru că mi se parea ceva nepoliticos, dar asta nu m-a împiedicat să aud puţin din discuţie.
"Diseară?... Da, da. Voi fi acolo... Ştii că te poţi baza pe mine. Oricum sunt sigur că vei câştiga ca de obicei... Da, în două minute voi fi acolo!"vorbea rapid, strecurându-se mâna prin părul auriu.
Oare unde s-o duce? Şi ce va caştiga cel cu care a vorbit? La naiba cu auzul meu omenesc, dacă eram un vampir aş fi ştiut despre ce vorbesc pentru că mi-aş folosi una din superputerile alea.
"Trebuie să plec! Dar sper să te mai văd pe aici curând, Rose! Mi-a făcut plăcere să fac cunoştinţă cu tine!" îmi spune aruncându-mi din nou acel zâmbet ştrengar.
"D-da, şi... s-sigur! Şi mie mi-a făc-făcut plă-plăcere!" încă aveam ochii în pământ pentru că nu mi s-a dus fierbinţeala din obraji.
"Ştii că te poţi uita la mine când vorbeşti, nu? Nu e ca şi cum nu am observat că ai roşit. De fapt cred că eşti mai drăguţă aşa. Sper să ne vedem mai târziu, frumoaso!" îmi şopteşte la ureche şi respiraţia mi-a devenit sacadată.
M-a prins!
Şi începem din nou...
Am roşit şi mai rău decât data trecută. Când credeam că o să fie bine, i-am simţit buzele moi pe obrazul meu drept. Simţeam cum picioarele mi se transformă în gelatină şi cum totul începe să se învârtă cu mine, mai aveam puţin şi îmi pierdeam echilibrul dacă Dean nu se îndepărta de mine. I-am auzit râsul energic.
M-am întors cu spatele şi am vazut uşa principală a liceului. Nici măcar nu ştiu când am început să merg, cu atât mai puţin când am ajuns aproape de ea. M-am îndreptat spre scările ce mă vor scăpa de chinul prin care am trecut. Eram sigură că arătam de parcă aş fi băut până acum din cauza faptului că mă bălăngăneam în toate părţile.
"Rose?" aud vocea lui Dean, strigându-mă.
M-am întors şi a fost cea mai mare greşeală pe care am putut-o face. Ochii mai aveau puţin şi-mi săreau din orbite când am văzut cine se afla în curte, cu noi.
Serios? Dintre toţi oamenii din liceul ăsta numai el s-a nimerit să se afle aici? De ce nu e la ore? Sau de ce nu e prin debaraua îngrijitorului sărutându-se cu vreo blondă proastă şi făcând numai Dumnezeu ştie ce!
La doar caţiva metri de noi, lângă o motocicletă neagră stătea nimeni altul decât Chase cu o expresie aproape furioasă, ce era îndreptată spre locul în care am stat eu şi Dean în urmă cu câteva secunde. Am înghiţit în sec şi m-am rugat să nu vină aici. După ce că am avut cea mai groaznică pauză de masă, singurul lucru care mi-ar mai trebui ar fi să vorbesc pentru a doua oară pe ziua de azi cu el.
"Să nu mai prind vreo lacrima în ochii aceia minunaţi ai tăi! Ai înţeles?"cuvintele pe care le-am auzit m-au făcut să-mi mut privirea de la un Chase șocat la un Dean serios.
O, Doamne!
Nu am apucat să spun nimic pentru că am fost salvată de clopoțelul care anunța începerea cursurilor. I-am zâmbit strâmb lui Dean și cu o ultimă privire la Chase care se încrunta la un punct fix de pe motorul lui. Înainte să plec am văzut cum îmi face cu ochiul și îmi oferă un zâmbet ștrengar în colțul gurii, care m-a lăsat fără suflu.
Planul deja se duce de râpă...
*****
Multumesc pentru cele peste 100 de citiri!