"Deci până la urmă tot nu mi-ai spus ce e cu fața aia lungă!" insistă Lucy pentru a treia oară de când am părăsit parcarea liceului.
"Și tu tot nu mi-ai spus de unde ai făcut rost de o mașina. Din câte am înțeles a ta este stricată." îi reamintesc încă o data.
"Ți-am spus că am relații. Dacă ți-aș mărturisi de unde o am, ar trebui să te omor și niciuna dintre noi nu vrea asta. Așa că nu mai încerca să eviți subiectul și spune-mi ce ai pățit. E clar că ceva s-a întâmplat, judecând după expresia pe care o aveai mai devreme." își întoarce capul spre mine și mă privește curioasă.
"Pf!" pufnesc plictisită de subiect.
Abia acum am observat cât de mult seamănă cu Chase. Ochii lor au aproape aceeași culoare de verde, numai că ai lui Lucy au nuanțe cafenii, în timp ce ai lui sunt de un verde aprins și electric, aceeași culoare de păr, aceleași trăsături șlefuite parcă de cei mai renumiți bijutieri. Însă ceva diferit au sigur. Ceva ce nu mulți oameni pot observa din cauza aspectului ademenitor al amândurora. Dacă pe Lucy o poți confunda cu un înger venit pe Pământ să ne salveza, pe Chase îl asemeni cu un demon care te ispitește la fiecare pas, în toate felurile posibile și imposibile.
"Își spun, dar mai întâi... de unde ai mașina?" o întreb încrucișându-mi brațele la piept.
Măcar am avut cum să scap de interogatoriu. Sub nicio formă nu-i voi spune adevarul, iar nici ea nu va recunoște de unde are automobilul fantomă. Nu o să-i spun cât de proastă am fost crezând că fratele ei mă va săruta. Nici într-un caz nu îi voi mărturisi faptul că regret că m-am lăsat dusă de val.
"Bine, bine! Să zicem doar că Chase nu va fi fericit când va ajunge acasă. Aproape că-l aud urlând ca o fiară prin garaj." spune chicotind.
"I-ai furat mașina? Cum?" o întreb cu ochi mari de uimire.
Încep să cred că ea e copilul problema și nu fratele său.
"Foarte simplu. Trebuie să fii minunata așa ca mine, asta... și să știi unde își ține cheile." își întoarce capul spre mine pentru a îmi arăta zâmbetul său de invidiat.
"Uau! N-aș vrea să fiu în locul tău când va afla că i-ai furat mașina." recunosc cu o expresie terifiată, dar amuzată.
"N-aș zice furat, mai degrabă împrumutat pâna îmi voi primi mașina înapoi."
"Dar el cu ce a venit dacă mașina este, evident, la tine?" o întreb curioasă.
"Cu motocicleta. Azi de dimineață, când l-am rugat să mă ducă la școala mi-a dat de înțeles că va merge cu mașina pentru că nuvoia să mă ia. Imaginează-ți surpriza plăcută pe care am avut-o când m-am dus în garaj și am vazut-o acolo." o mică încruntare i-a apărut pe chipul său de înger. "Obișnuiește să meargă cu motocicleta destul de des. Nu înțeleg de ce îi mai trebuia și o mașină, dar asta e vina părinților noștri care îl răsfață ca pe un bebeluș."
"Oh!" este tot ce spun.
Îmi doresc să o pot avea și eu măcar pe mama lângă mine. Chiar dacă parinții lor sunt în cealaltă parte a țării, ei încă sunt în viață și îi iubesc. Știu că mama m-a iubit atât de mult încât a fost în stare să moară pentru mine, dar tatăl meu... Este o altă poveste.
"Părinții tăi unde sunt? Locuiești cu ei, nu?" mă interoghează.
Și... întrebarea la care mi-e așa de frică să răspund și care îmi poate strica toată ziuă doar într-o fracțiune de secundă. Era prea frumos ca nimeni să nu ma întrebe asta.
"Pp-p-păi, de ff-fapt eu locuiesc d-doar cu bunica m-mea. Ma-mama a mu-murit când aveam zece ani, iar p-pe t-tata nu l-am văz... văzut niciodată." spun oftând și încercând să-mi astâmpăr lacrimile care amenințau să îmi dea de gol simțirile.
"Hei! Liniștește-te! Îmi pare rău că am întrebat. Nu ar fi trebuit să fac asta, doar că eram curioasă și... " dă să-mi mai spună ceva, dar se oprește.
"E ok. Nu e ca și cum ai fi știut..."
Schițez un zâmbet forțat pentru a nu o face să se simtă prost.
" Chiar îmi pare rău. Dacă vrei să vorbești despre asta te voi asculta, oricând. Când ți-am spus că vreau să fim prietene, am vorbit serios." se uită la mine pentru câteva secunde, iar apoi își întoarce atenția la drum.
"Stiu, mulțumesc! Și tu poți să-mi spui orice. Te voi asculta indiferent de subiect." îi spun sincer.
După asta nimeni nu a mai scos o vorba. Mașina s-a scufundat într-o liniște relaxantă. Priveam șirurile de case, care mai de care mai colorate și mai diferite. Aproape că puteam merge așa la nesfârșit, în liniște și pace alături de noua mea prietenă.
"Cred că asta trebuie să fie casa ta, nu?." mașina se oprește.
"Da, asta e. Vrei să intri? Bunicii i-ar face plăcere să te cunoască." fac semn din cap spre casă.
"Poate altă dată. Trebuie să ajung acasă înaintea lui Chase. M-am gândit mai bine și o să-ți iau în considerare sfatul. Voi încerca să mă înțeleg cu el. Iar dacă își va găsi preiubita jucărie la mine cred că planul meu va eșua lamentabil înainte să îl pun în aplicare." o sclipire jucăușă îi apăruse în ochi .
"OK. Atunci nu aș vrea să te țin din aplicarea lui, așa că dă-i bătaie. Arată-i ce soră minunată are." o încurajez eu amuzată.
Speram că se vor înțelege mai bine de acum înainte pentru că asta este ceea ce implică o familie: înțelegere, armonie și iubire.
"Ne vedem maine, Rose. Să-mi iei un trandafir, te rog. Sunt superbi!" spune în timp ce-mi face cu mâna, urmând să dispară după colțul străzii.
"Sigur!" șoptesc pentru mine.
Când am intrat în hol, un miros plin de arome m-a izbit din plin. Eram atât de înfometată că aproape am alergat până la bucătărie, unde am văzut-o pe bunica lângă cuptor cu o tavă din care ieșea abur.
"Mmmm... miroase delicios!" inspir bogăția aromelor oferite de fursecurile preferate.
"Du-te și spală-te pe mâini, iar apoi toate acestea vor fi doar ale tale." îmi spune chicotind.
Doar ea știe cât de disperată sunt după mâncare, în special dulciuri, mai ales după o zi atât de încărcată și obositoare ca aceasta.
Ar fi trebuit să fie bucătar pentru că orice mâncare făcuta îi iese incredibil de delicioasă.
M-am dus repede în cameră să-mi las geanta, iar apoi m-am spălat pe mâini și am coborât înapoi în bucătarie. În timp ce mâncam îi povesteam bunicii cum a fost prima zi la liceu și cum am ajuns să o cunosc pe Lucy, evitând din adis subiectul Chase.
După ce am terminat de mâncat, am urcat din nou în camera mea. M-am hotărât să le scriu câte un mesaj prietenelor mele pe care le-am cam neglijat în ultima săptămână. Iar apoi am aprins televizorul. Am urmărit hipnotizată cum șoricelul fugea de motanul albastru.
Am aproape 17 ani, dar tot nu mă pot opri din a mă uita la Tom și Jerry. Deci nu mă judecați. Știu că și voi faceți asta!
Era aproape șapte seara. M-am desprins cu greu de televizor ca să mă duc să fac un duș revigorant și să mă schimb în ceva mai confortabil. Asta mi se întâmpla de fiecare dată cand aprind cutia cu imagini...
După ce am ieșit din baie, gata echipată de culcare am auzit bipăitul telefonului care încă se afla în geanta avută azi. Am ridicat-o de pe jos, cotrobăind prin ea după micuțul aparat zgomots. Aveam un mesaj de la Lucy în care spunea că Chase nu a observat că i-a luat mașina. Lucru cde mi-a adus aminte de întâlnirea nu prea fericită cu el.
Proastă! Proastă! Proastă! Nici acum nu-mi vine să cred lace am putut să mă gânesc.Trebuie să consult un psiholog, și asta cât mai repede cu putință.
Am vorbit cu Lucy despre diferite subiecte care implicau animalele, mâncarea și oh! desigur, fratele ei.Încă pot simți acea privire intensă care îmi face pielea să se înfioare. Acea privire care mă sperie și care mă fascinează în același timp.
Asta trebuie să înceteze înainte să se transforme în ceva mai mult! Tu și cu el nu aveți nicio șansă. Sunteți total opuși, mai opuși decât Luna și Soarele, decât Polul Sud și Polul Nord. Trebuie să te calmezi și să nu te mai gândești la el îainte să fie prea târziu, înainte ca inima ta să fie pusa-n joc, pentru că, în final, tu vei fi cea care va sfarși cu ea în mii de bucățele.
Am eliberat un oftat prelung și îndurerat. Era adevărat. Nu pot risca să mă trezesc într-o bună zi cu inima frântă pentru că asta ar fi ultima lovitură. A fost bandajată de prea multe ori și mi-e frică de încă o întregire a ei. Trebuie doar să mă axez pe lucrurile care-mi sunt menite mie și să nu mă mai iluzionez la acelea care nu-mi vor aparține niciodată.
Tot ce trebuie să fac este să-l ignor și mai devreme sau mai tarziu va dispărea, iar eu îmi voi continua viața plictisitoare în care monotonia este la ordinea normalului.
.
.
.
Alergam pe holurile liceului alături de Lucy. Mai aveam 5 minute și intram la prima oră, iar noi nici măcar nu ne-am luat carțile. Asta s-a întâmplat din cauza faptului că ea a trebuit să se roage de Chase o jumătate de ora ca să o lase să-i împrumute mașina până va fi reparată a ei. După nenumărate rugăminți și promisiunea că-l va lăsa în pace pentru o lună, fratele ei a acceptat cu amenințări care implicau hainele și pantofii ei. Toate acestea au condus la un singur lucru și acela este întârzierea noastră la ore.
Poate că nu e așa de rău pe cât pare.
Tu și eu, amândouă știm că nu e adevărat. El e doar un afemeiat care se crede regele lumii și care tratează fetele ca pe niște cârpe. Tu chiar nu ai ascultat-o pe Lucy? Ce-ar fi să-ți păstrezi speranțele pentru tine și să le ingnori și pe ele și pe el?
"Cum este în ultimul an, idiotului... " Lucy folosește apelativul special dat fratelui său. "... nu îi pasă dacă întarzie sau nu la ore pentru că profesorii sunt mai îngăduitori. Asta și faptul că joacă pe degetele lui slinoase pe toată lumea." din nou cuvintele lui Lucy, nu ale mele. "Dar noi ne putem alege cu o detenție de toată frumusețea dacă întarziem fie și o secunda." termină discursul trântind ușa dulapului.
Am fost uimită și mândră că am reușit să nu întârziem. Chiar ajunsesem cu un minut înainte să se sune. Eram și mai fericită că aproximativ toate cursurile de azi le am cu Lucy.
.
.
.
Primele trei ore au trecut mai greu decât mă așteptam, dar am reușit să supraviețuiesc fără doar și poate numai pentru mâncarea delicioasă de la cantină. Cum nu am mâncat nimic la micul-dejun, eram lihnită și cred că la fel era și prietena mea, care mai avea puțin și mânca pixul la a doua oră.
O așteptam pe Lucy la masa noastră din cantină. Cum ultima oră nu am avut-o împreună nu am ieșit amandoua în același timp. Și cum profesorul ei de istorie, Domnul Creepyshtine - porecla lui Lucy pentru el - este cunoscut pentru orele sale care se prelungesc și în pauze. Presimt că ea nu va fi aici în următoarele zece minute cel puțin. Eram mândră de mine pentru că nu m-am mai gândit la Chase și nici nu l-am căutat cu privirea toată dimineața.
Până acum...
Ok, hai să ne prefacem că nu m-am gândit la știți voi cine. Dacă vom face asta nu voi fi nevoită să locuiesc într-o peșteră și nu va trebui să fac cunostință cu maimuțele.
Mestecam ce mi-a mai rămas din brioșa delicioasă pe care mi-am cumpărat-o, când un miros puternic și familiar mi-a invadat nările. Simțeam o respirație caldă pe ceafa mea, care îmi trimitea fiori de electricitate prin tot corpul și îmi facea firișoarele de păr de pe gât să mi se ridice în anticipare. Nu mă puteam întoarce să văd cine e pentru că aveam deja o bănuială. Dar preferam să cred că imaginația bogată îmi joacă feste pentru a nu știu câta oară.
"Poftă bună, rază de soare!" îmi șoptește la ureche vocea groasă, pe care aș recunoaște-o dintr-o mie.
Eram înțepenită de parcă cineva m-ar fi lipit de scaunul pe care tocmai stau. Se pare că asta se întâmplă de fiecare dată când el este în preajmă.
"Mulțumesc!" spun mai mult în șoaptă, dar știam că m-a auzit pentru că urmatorul lucru pe care-l face este să se așeze lângă mine, exact în locul în care a stat ieri, sora lui.
"Din moment ce tu nu mă inviți să stau cu tine. Mi-am luat libertatea să o fac singur." mă anunță ca și cum nu ar fi fost evident că face ce vrea.
Ce zâmbet are....Stai! Ce tot spun? Se presupunea că trebuie să-l ignor! Da, asta trebuie să fac... E cel mai bine pentru toți, în special pentru sănătatea inimii mele care mai are puțin și iese din piept.
"Mda... Faci ce vrei."
Aveam o încruntătura pe față când i-am spus asta, dar pe el nu-l deranja deloc. În schimb îmi oferea rânjete pline de subînțeles.
Ce n-aș da să plece....
"Nu te preface că nu vrei să stau aici pentru că, tu și eu, amândoi știm că asta nu e adevărat." zice cu superioritate.
Ugh! Cum am putut să-l cred perfect? Sunt o proastă! Era clar că o persoană ca el nu putea să fie și frumos și modest în același timp. Trebuia să-mi dau seama din momentul în care l-am văzut că este un netrebnic cu o stimă de sine cât Alaska.
Dacă la fizic seamănă cu sora lui, comportamentul nu este nici pe sfert ca al ei. Fapt ce mă bucură. Nu aș suporta să am de-a face cu doi înfumurați superbi.
"Orice te face să dormi noaptea..." rostesc cuvintele cu nonșalanță.
Oh! Îți place de el...
Poate că da, dar asta nu semnifică nimic. Niciodată, dar niciodată nu aș putea lăsa pe cineva să mă folosească. Principiile mele chiar sunt importante.
"Da, m-ar face. Dar știi ce m-ar face să dorm și mai bine de atât?" întreabă apropiindu-se de mine.
Întrebare capcană. Prefăte că nu l-ai auzit.
"Nu! Și nici nu mă interesează să știu." buzele mi se arcuiesc într-un zâmbet învingător.
Ce spun eu și ce faci tu...
Nici nu mi-am dat seama că nu m-am bâlbâit deloc. Dacă era altcineva lângă mine, pun pariu că nu aș fi putut lega doua vorbe. Însă cu el, ca și cu Lucy, e altfel. Faptul că știu că e un nesuferit încrezut, mă face să mă enervez, făcându-mă mai sigură pe sine.
Da, asta e. Asta explică totul. Nu faptul că lângă el mă simt ca și cum nimic rău nu mi s-ar putea întâmpla. Nu, nu... Nu ar avea cum, îl cunosc de nici două zile. E imposibil să mă simt în siguranță lângă el.
"Te poți păcăli singură, dar eu nu cred o iotă din ce ai de spus. Aceasta fațadă pe care te străduiești să o menți nu ți se potrivește deloc. Nu-ți stă bine să fii arțăgoasă. Chiar dacă îmi place de tine așa, latura asta nu coincide cu față de fetiță cuminte." privirea îi devine răutăcioasă.
Aproape ca-mi vine sa-i smulg ochii! Sau pe ai lui ar fi mai bine...
"Da, cum spui tu." zâmbesc ironic.
Serios? La altă replică nu te-ai putut gândi? E ca și cum ai acceptat tot ce a spus.
Dar e adevărat ce spune. Nu sunt așa de obicei. La naiba! Nu am mai vorbit cu nimeni în felul ăsta. Și nu mă refer la faptul că nu m-am bâlbâit pentru că, evident, aste este o premieră și pentru mine. Mă refer la felul sarcastic și răutăcios ...
Nu-mi place ca oamenii să mă creadă o înțepată. Încerc să ajut și să vorbesc frumos cu toată lumea, chiar dacă uneori mă calcă pe nervi, dar nu pot face asta și cu Chase. La el e diferit, nu vreau să îl las aproape de mine pentru că risc prea multe. Cu el trebuie să fiu egoistă.
Nu vreau să sfârșesc cu inima împrăștiată peste tot. Și asta este ceea ce se va întâmpla dacă nu opresc ce a început deja în interiorul meu. Chiar dacă voi reuși sa o lipesc la loc în mare parte, niciodata nu voi găsi toate părțile lipsă.
"Tu!" am auzit vocea groasă a băiatului de lânga mine.
"Ce? Nu înțeleg." afișez o expresie tâmbă.
"Tu ai fi persoana care m-ar face să dorm mai bine la noapte." îmi face cu ochiul în mod nerușinat.
Asta era o replică de agățat sau face mișto de tine?
Dacă până acum nu am roșit deloc, nici măcar atunci când i-am simțit respirația fierbinte pe ceafă. Acum sunt sigură ca fața mea putea fi confundată cu bluza pe care o purtam azi.
Cum naiba reușește să scoată de fiecare dată aceste reacții de la mine? Știu că roșesc repede și din cele mai insignifiante lucruri, dar nimeni, până acum, nu m-a făcut să mă simt de parcă voi lua foc în orice moment.
A fost o replică ieftină pe care se pare că ai înghițit-o din prima. Te felicit!
"Ești atât de drăguță când roșești, micuțo. Știi ce e cel mai frumos lucru?" rânjetul său specific a apărut din nou.
Nu eram în stare să rostesc niciun cuvant, așa că am dat din cap în semn negativ.
"Cel mai frumos lucru e că știu că roșești din cauza mea."
Asta a pus capac! Cineva sa sune la pompieri!
La naiba! Și-a dat seama!
Cineva să mă ducă în Antarctida pentru că o să dau foc întregului continent. Pinguini, stați că vin!
"Chase? Ce faci aici? Cu... Rose?"
Vocea prietenei mele se aude din spate. Puteam auzi nedumerirea și puteam jura că o încruntătură de toată frumusețea îi brăzda fața.
"Am venit doar să o saluta pe Rose. Am văzut că e singură și m-am gândit să-i țin companie până veneai tu. Eu trebuie să plec acum, dar ne mai vedem." se uită fix în ochii mei, iar apoi pleacă.
Ăsta a fost ultimul lucru pe care l-a spus și ieri, după ce m-a făcut să cred că vrea să mă sărute. Încep să cred că e un om de cuvânt pentru că nu m-a dezamăgit deloc.
"Ok... Asta a fost ciudat." spune Lucy, uitându-se după Chase.
Am ridicat din umeri și mi-am păstrat fața în tava cu mâncare. Este a doua oară când Chase mă lasă fără apetit. Zici că e un microb sau ceva. Încă simțeam roșeața din obraji.
"Ce a vrut, Chase? Știu că nu a venit aici doar ca să-ți țină companie. Așa că nu vei scăpa din această încăpere decât după ce îmi spui adevărul."
Când m-am uitat la Lucy ea deja făcea acest lucru. Avea privirea aceeas... Genul care nu te lasă să scapi până nu te confesezi. Acel gen se numea determinată sau Lucy-agent-FBI. Și-a încrucișat brațele la piept și m-a ațintit cu ochii ei sclipitori, care semănau cu ai ze-, adică arogantului. Nu aveam cum să scap de la acest interogatoriu, o simțeam. Mi-am înghițit nodul care mi s-a format în gât. Singurul gând pe care îl aveam era:
Cine știe maimuțeasca?