Deschid ochii, iar razele soarelui cu dinți îmi împăienjenesc privirea. Privesc camera străină mie și îmi aduc aminte unde mă aflu. Ies de sub plapuma călduroasă și merg alene spre baie. În casă domină o liniște mortală. Îmi fac rutina de dimineață și mă îndrept spre dulap. Deschid ușile masive din lemn de stejar, iar din ele erup o mulțime de rochii, pantofi și bijuterii. Mă panichez și fac doi pași în spate, în speranța de a-mi reveni din șoc. De unde toate astea?? Mă întreb revoltată, dar decid să nu-l amărăsc pe părintele meu din prima zi, și îmi aleg o rochie cât mai simplă și cât mai comodă și o bluziță subțire. Dacă stau să le analizez mai bine, îmi dau seama că toate hainele sunt cu bun gust, simple și par extrem de comode, la fel și pantofii, care mai mult seamănă cu niște pantofi sport eleganți. Îmi aleg o pereche albaștri, la fel ca rochia ornamentată cu floricele albe pe fundalul azuriu. Cobor pe scări și caut bucătăria, o încăpere primitoare, frumos amenajată cu decoruri modeste, dar elegante, atât de comodă. Deschid frigiderul, care spre mirarea mea este plin cu bucate care mai de care, mai gustoase. Îmi aleg totuși o simplă tartină cu o ceașcă de ceai îndulcită cu miere. Mănânc în liniște și analizez situația în care mă aflu, când aud ușa deschizându-se . Oh! S-a întors tatăl meu acasă! Rămân în continuare în bucătărie, iar imediat o voce de femeie strigă extrem de entuziasmată, mă sperii și sunt gata cât pe ce să cad jos, dar doamna străină îmi prinde scaunul.
-- Doamne!!! În sfârșit te întâlnesc și eu pe tine! Tatăl tău mi te-a ascuns prea bine, dar acum nu mai are cum! O privesc confuză și temătoare, întrebându-mă cine e această femeie străină?
-- Ah! Îmi pare rău! vorbește din nou. Am uitat să mă prezint. Sunt Abbey, lucrez pentru această familie de când mă știu.
-- Mă bucur să te cunosc, Abbey! Eu sunt...
-- Știu cine ești! Sare să mă întrerupă.
-- Mă bucur! Nu știi pe unde e părintele meu? Mă privește extrem de confuză. Tatăl meu, știi unde e? Corectez rapid gafa făcută și o privesc pe Abbey întrebătoare.
-- Oh! El e plecat la o întâlnire cu niște vechi prieteni, îi vei cunoaște și tu, ei vin astăzi la cină, aici. Am atâtea de făcut! Tatăl tău nici nu m-a anunțat că veniți! Trebuia să vin să vă pregătesc casa, dar dacă el tace... Ce să-i fac?
-- Nu e nimic, s-a descurcat el și singur.
-- Cu siguranță s-a descurcat! Se oprește din vorbit și apoi continuă mai domol:
-- Maria l-a învățat multe... Îmi pare rău...
-- O cunoșteai pe mama?
-- Da! Desigur! Îmi era ca o fiică!
-- Povestește-mi despre ea, te rog tatăl meu nu prea are gură pentru asta.
-- Ahh! Înțeleg... Ce vrei să știi?
-- Cum era? Pentru început.
-- Era asemenea unei raze de soare... Strălucea zi de zi și noapte de noapte. Era ca un far pentru tatăl tău... Era simplă, dar elegantă, mereu ieșea în evidență prin modestia ei. Toată lumea o iubea și o glorifica. Era ca o zeiță pentru ei, niște oameni simpli, fără valoare Dumnezeiască. Îi iubea pe toți, îndeosebi copiii. Era foarte atașată de ei. Mereu le pregătea câte ceva și îi invita în casă la povești cu prinți și prințese, iar tatăl tău ca să îi sperie puține, le povestea legende de groază pentru copii. Maria stătea lângă șemineu și îi privea, mai bine zis, îl privea și zâmbea. Erau atât de fericiți și de îndrăgostiți... Păcat, mare păcat de ea... O lacrimă caldă cade pe obrazul ridat al femeii.
-- Soarta nu iartă pe nimeni... Lovește dur, fără sentimente. Ne ucide, fără să-i pese de noi și de ceea ce simțim. Dar nu putem să ne oprim din calea cea lungă a vieții, trebuie să continuăm să mergem, cu greu, dar trebuie. Trebuie să trecem peste fiecare piatră sau munte din drum. Și chiar dacă inima noastră adună găuri, trebuie să trecem și peste asta. Trebuie, vrem, nu vrem, suntem obligați. Din nou ochii îmi sunt înlăcrimați și decid să mă retrag în camera mea, să-mi întind sentimentele pe foaie. Caut jurnalul, îl mângâi și apoi deschizând-ul, încep a scrie.
20.11.1970
Sunt ucisă din nou de amintirea mamei, de amintirea vieții mele goale și fără sens, oare de ce? De ce trebuie să suferim? De ce nu putem trece cu ușurință peste orice, de ce trebuie să trăim în suflet cu același eveniment toată viața?
Un suflet mort, nu mai învie niciodată, nu contează ce vrem să credem noi, acesta e purul adevăr.
Privind în viitor, ne gândim ce va fi, cum vom trăi, dar de ce nu ne întrebăm ce va fi în următoarea oră, în următoarea minută sau în următoarea secundă?
Suntem atât de încrezători în puterile noastre, dar ce folos? Oricum suntem slabi...
Credem în minuni, dar nu credem în adevăr.
Încă trei sute cincizeci și nouă de zile până o văd din nou pe zeița vieții mele.
Pentru ce sunt amintirile? Nu ne-ar fi mai bine dacă fiecare zi nouă, ar fi o viață nouă. Ah! Ce spun eu aici? Vorbe proaste pe care apoi le voi regreta!
Unde ești tu, Salcie? Unde? Fără tine mă pierd! Mă pierd în abisuri ale tristeței și oceane de moarte...
Decid să nu mai cobor jos până la sosirea tatălui. Sunt atât de fericită că am o bibliotecă întreagă la dispoziția mea. Îmi aleg o carte cu coperțile groase și vechi, o deschid la prima pagină, unde scrie cu litere pictate Prolog ... Mă afund în cuvintele vechi, dar dulci și în același timp acre. Nici nu simt cum timpul trece, iar când mă trezește o bătaie în ușă, conștientizez că afară deja e întuneric. Privesc cartea și nu-mi vine să cred că deja am citit mai mult de jumătate. Dincolo de copaci... Câte emoții am simțit și cât sunt de încântată că am ales anume această carte! Bătaia în ușă se repetă și decid să răspund.
-- Da! Tatăl meu intră foarte fericit în cameră.
-- Ce faci, draga mea? Nu te-ai plictisit toată ziua? Îmi pare rău că am întârziat atât...
-- Nu e nicio problemă, mi-am găsit o carte care m-a captivat și nu m-am putut despărți de ea!
-- Sunt atât de fericit că va avea cine să răsfoiască și să mângâie din nou aceste cărți... De mult timp nu au mai fost răsfățate... Spune cu un zâmbet melancolic și o undă de tristețe îi acaparează vocea...
Îl îmbrățișez strâns, iar el îmi sărută creștetul capului. Ne alinăm amândoi rănile ce nu s-au tratat încă. Ne despărțim din îmbrățișare și el îmi vorbește cu un glas ferm:
-- Bine! Am plâns cât am plâns, dar acum e timpul pentru a ne distra! Sper că Abbey ți-a spus că vom avea oaspeți!
-- Da, mi-a spus.
-- Bine, deci eu te aștept într-o oră jos, pentru a face cunoștință cu noul nostru început! Vorbește atât de entuziasmat, încât îmi provoacă și mie un zâmbet. Îl aprob, iar înainte de a ieși din cameră mă mai îmbrățișează o dată.
Deschid garderoba și încerc să găsesc ceva demn de această pătură socială, dar pentru mine nu contează, o fac doar pentru tatăl meu. Răsfoiesc zecile de haine noi din garderoba aceasta și încerc să-mi aleg o rochie elegantă, dar în același timp comodă. Mâinile mele se opresc la una roșie, lungă cu puțin sclipici și un trandafir negru, mare la poalele rochiei, pare a fi cea mai bună variantă. O îmbrac, într-adevăr, e minunat! Se așează perfect pe trupul meu!
Încalț o pereche de pantofi negri cu toc asemenea florii imprimate pe rochie. Simt că ceva lipsește când mă privesc în oglindă, privesc atent ținuta, totul e la locul său, privesc fața și îmi dau seama, un machiaj, îmi lipsește un machiaj, dar ia-l de unde nu-i. Să mă machiez nu știu și altcineva nu are cine, deci voi merge așa... Gândesc tristă. Gând sunt aproape gata să ies, ușa se deschide rapid, iar pe ea intră Abbey. Mă privește cu admirație, mă scanează din cap până în picioare, și dă puțin nemulțumită din cap.
-- Unde ți-e machiajul, draga mea? Mă întreabă autoritară.
-- Nu mă pot machia. Spun ferm. Nu mi-e rușine pentru acest lucru. Până la urmă, nu machiajul contează, contează cu adevărat ce fel de om ești.
-- Bine. Spune Abbey scurt. Îmi indică cu capul scaunul din fața mesei de toaletă, iar eu mă așez cuminte. Îmi colorează fața cu niște instrumente pe care nu am de unde să le știu, dar rezultatul e cu adevărat uimitor. În ciuda așteptărilor mele, fața mea nu este asemenea unui clovn, ci pare foarte naturală, machiajul doar îmi accentuează puțin trăsăturile, este minunat! Abbey îmi aduce cuvinte care mai de care mai frumoase și admirative până ies din cameră. Îmi dau seama că e prea târziu să mai stau pe gânduri și pornesc spre scări. Cobor atent admirând mulțimea de personalități importante. În ce m-am băgat? Mă întreb singură și respir adânc continuând să merg spre un infern pentru mine cea adevărată, dar pentru mine cea nouă aceasta este doar o claie de oameni importanți cu care trebuie să fac cunoștință și să fiu amabilă, să dau din cap aprobator în timp ce ei vorbesc, prefăcându-mă interesată de subiectul lor total străin pentru mine. Când spun "cea nouă", nu am în vedere că m-am schimbat total, căci am promis să nu o fac. Sunt doar o persoană care încearcă să se adapteze la mediul care mă va înconjura de azi înainte. Eu mereu voi fi eu, și nu copia cuiva!
La capătul scărilor mă așteaptă tata îmbrăcat într-un costum elegant și scump... Desigur! Nu mă îndoiesc că rochia mea ar fi mai ieftină, dar totuși, de ce să cheltui banii pe niște cârpe, când poți să-i folosești în scopuri mult mai importante, dar ce înțeleg eu... Superficialitate nu e specialitatea mea.
Tatăl meu îmi oferă brațul său când termin să cobor scările. Înaintez cu el în public și mă încurajez singură.
-- Ești foarte frumoasă, draga mea! Mă complimentează dragul meu părinte!
-- Mulțumesc! Îi spun dulce și îi pup obrazul fin.
-- Te iubesc, să nu uiți asta orice ar fi!
-- Nu am cum să uit tată! Și eu te iubesc! Îmi zâmbește duios și îmi mângâie creștetul capului.
-- Bine, deci acum trebuie să faci cunoștință cu toți acești "necunoscuți"! Fac o față acră și speriată de milioane, iar tata râde scurt. Ne apropiem de prima pereche în jur de patruzeci de ani! Nu arată rău, păr a fi destul de drăguți... Ca să spun așa.
-- Franc! Cât timp, cât timp... Vorbește bărbatul călduros și îl îmbrățișează pe cel de lângă mine.
-- Un car de ani! Vorbește și femeia și îl îmbrățișează pe vinovatul dispărut. Chicotesc puțin când mă gândesc că tata a dispărut de parcă ar fi dat bir cu fugiții, iar atenția lor se îndreaptă spre mine.
-- Ea este fiica mea, Linda! Vorbește tata. Linda, ei sunt Matt și Jane, prieteni foarte apropiați!
-- Mă bucură să vă cunosc... Dar nu termin să vorbesc că cei doi mă îmbrățișează. E puțin, cam mult ciudat pentru mine.
Așa continuă seara, îmbrățișări ciudate, priviri pline de lacrimi, amintiri plăcute etc. Sunt extrem de obosită și abia am cunoscut doar jumătate din cei prezenți, e un adevărat chin, doamne! Cu toții sunt foarte amabili, mult prea amabili decât ar trebui să fie. În viața de până acum, amabilitatea era o calitate apreciată foarte mult, căci era rară, dar aici, totul se bazează pe respect și amabilitate!
În fața noastră este o familie mai amplă decât cele pe care le-am cunoscut până acum. Au trei copii, o domnișoară pare a fi de vârsta mea, iar cealaltă e cu mult mai mică, cred că are în jur de zece ani, un tânăr înalt, cu trăsături orbitoare îmi captivează atenția, este puțin mai mare decât mine și presupun că este fiul lor. Îi analizez și pe cei doi părinți. Ea are o privire dulce și înțelegătoare ce te face să te simți ca acasă, nu este nici prea înaltă, dar nici scundă, o talie subțire cu forme frumoase, are parul de un castaniu puternic, iar trăsăturile feței exprimă fericire, fața ei radiază când își privește copii. E frumoasă și are în jur de cincizeci de ani, cred. În schimb el, este înalt, cu forme dure și puternice ce inspiră încredere și siguranță pentru cei de lângă și pentru el, chiar dacă pare dur, se poate observa cu ușurință iubirea și licărul pentru soția și copii lui. Este clar că sunt o familie fericită.
-- Cine sunt ei? Îmi întreb tatăl, și indic cu bărbia familia pe care am analizat-o foarte bine.
-- Cele mai importante persoane din viața mea și a mamei tale, și vecinii noștri... Îmi zâmbește trist. Hai să-i cunoști!
-- Nicholas, Elizabeth! ce fericire să vă văd din nou! Spune tatăl meu și îi îmbrățișează puternic.
-- Franc! Se aud vocile lor înfundat. Ne-a fost atât de dor! Nici nu îți închipui ce greu a fost fără tine, fără Maria... A fost atât de dureros să aflăm, iar tu nici măcar nu ne-ai spus unde vă aflați! Vorbesc și Nicholas, și Elizabeth în același timp, îmi dau seama că între ei patru, deja trei, s-a format ceva foarte strâns, ce nu am simțit când i-am cunoscut pe ceilalți. Se pare că sunt cu adevărat foarte importanți.
-- Îmi pare rău, am procedat greșit, doar că am vrut să mă protejez, sau asta credeam că fac, a fost o prostie! Îmbrățișarea lor ia sfârșit, iar pe fețele lor apar mici zâmbete. Sunt fericită că tatăl meu s-a regăsit și voi face tot posibilul să creadă că și eu sunt fericită aici. Nu e problema în faptul că nu îmi place aici, chiar încep să iubesc locul acesta, dar mama mea este acolo... Sufletul meu este îngropat acolo!
-- Ea este fiica mea, Linda! Mă prezintă tata. Deja știu că mă vor îmbrățișa, așa că îmi deschid brațele, iar doamnă mă îmbrățișează cu căldură, e o îmbrățișare ușoară, ca de mamă, plăcută, aș sta așa o veșnicie.
-- Îmi pare bine să te cunosc, în sfârșit! Vorbește cu o căldură deosebită, foarte cunoscută pentru mine, glasul mamei, era lin și dulce, simțeam această căldură când vorbea, era asemenea unei îmbrățișări sau unui sărut părintesc ce îți modela inima. Zâmbesc cu adevărat, pur și simplu zâmbesc din toată inima, simt pace, simt că pot fi fericită! În sfârșit sunt liberă de toată durerea pe care o duceam în sufletul meu! O amintire a mamei fericită a fost de ajuns să alunge tot întunericul stăpân pe mine! Dar cum? Părea imposibil să mă eliberez de lanțuri! Doamne, chiar mă simt liberă!
-- Sunt extrem de fericită să vă cunosc! Sunteți atât de familiară pentru mine! Vorbesc aproape râzând, iar ea izbucnește într-un râs elegant pentru nu a atrage atenția celor din jur.
-- Știu! O știu cu adevărat, mi-a mai spus-o cineva cu mulți ani în urmă! Soțul ei o apucă pe după umeri și îi sărută creștetul capului zâmbind.
-- Linda! Sunt atât de fericit să te văd! Crede-mă, și tu ești pentru noi o figură foarte apropiată! Îi răspund asemenea cu un zâmbet.
-- Încântată! Îmi pare bine, eu sunt Linda! Mă adresez celei mezine din această familie, îmi strânge mâna elegant și zâmbește timid. Nu iubește să fie în centru atenției și se ascunde în spatele părinților! Îmi spun în gând!
-- Amelia, sunt încântată! Ești deosebit de frumoasă! Zâmbesc în semn de mulțumire și probabil o nuanță de roz pal își face loc pe obrajii mei.
-- Eu sunt Amanda! Îmi pare bine să te cunosc, Linda! Ești simpatică! Vorbește rapid și mă îmbrățișează ca pe cea mai bună prietenă a sa, și cred că în curând chiar așa și vom fi.
-- De asemenea sunt încântată, Amanda! Și tu ești adorabilă! Chicotim amândouă, iar privirea mea se întoarce spre băiatul, mai bine zis bărbatul "misterios". Privirea lui pătrunzătoare mă furnică pe unde trece, el pare a fi rece, dar în același timp îți oferă sentimentul de grijă necondiționată, doar pentru a te induce în eroare. Se apropie de obrazul meu lent și galant șoptindu-mi:
-- Să știi că ele au dreptate! Ești cu adevărat frumoasă și... fierbinte. Simt că pielea mea ia foc la propriu. Un sărut scurt pe obraz și îmi zâmbește adulator și totuși, caustic! Ce încrezător, dar destul de drăguț! Aiden, încântat!
-- Linda, de asemenea! Îi adresez un zâmbet scurt, iar el îl examinează în detaliu. Ce ciudat! Dacă mi-aș permite să îl judec nu prea aș avea o părere bună, dar atât timp cât nu îl cunosc nu pot să spun nimic despre interiorul său, iar despre exterior ce să spun? Este foarte atrăgător! A judeca arată cât de slab ești! Tata mereu îmi spune aceste cuvinte sau "disprețuiește doar cel care e gol pe dinăuntru", "un erou nu se crede mai presus decât cei pe care îi salvează", "curajul este pentru toți, aleși nu există" și multe alte fraze pline de înțelepciune.
-- Noi vă invităm mâine seară la cină! Spune Elizabeth, iar tatăl meu confirmă că vom fi acolo.
-- Îmi dau seama că Linda este nouă pe aici și aș putea mâine să îi fac o excursie a orașului, dacă e liberă și dorește, desigur! Spune nonșalant Aiden.
-- Sigur! Sunt încântată de această propunere! Îți mulțumesc!
-- Plăcerea mea!
-- Dragilor, eu voi continua să salut ceilalți invitați! Linda, știu că ai obosit, iar dacă vrei poți rămâne cu familia Willison!
-- Desigur! Mulțumesc tată! Mă sărută pe obraz și se îndepărtează.
-- Vrei să ieși? Îmi propune Aiden, iar eu accept veselă să iau o gură de aer.
-- De ce ești atât de prietenos cu mine?
-- Este ceva greșit în asta? Întrebarea sa sună categoric.
-- Nu, desigur. Scuze, pur și simplu acesta este un alt mediu decât cel în care am trăit până acum. Mersi că te-ai oferit să-mi faci cunoștință cu orașul mâine.
-- Cum am mai spus, plăcerea mea! Ceva s-a schimbat în tine după îmbrățișarea cu mama mea! Ce a fost? Două galaxii îmi sfredelesc trupul, fața, privirea, gata să treacă prin mine pentru a afla dacă spun adevărul, iar eu îi întrec așteptările pur și simplu râzând, oferindu-i impresia că doar i s-a părut lui. Dar îmi ia fața între palme, și eu încerc să aflu dacă e furios, dar prin sticlele ochilor săi nu pot distinge niciun sentiment, văd doar gheață, un strat gros de gheață care ascunde adevărul sentimentelor sale de mine.
-- Lyndsey, nici să vrei din toată inima, căci oricum nu mă vei putea minți... Cuvintele sale îmi provoacă fiori de teamă, dar nu am șansa să îi răspund căci îl văd pe Lyndon intrând pe poartă și mă reped spre el fericită. Îl îmbrățișez strâns, iar el îmi răspunde cu același gest. Când ne îndepărtăm unul de altul mă privește șocat.
-- Oh, Doamne! Cine ești tu?
-- Eu sunt eu, Lyndon! De ce ai fi atât de șocat?
-- Pentru că e șocant faptul că ai acceptat ceva nu ți-ar plăcea niciodată.
-- Unori mai facem sacrificii. Îi spun dându-mi ochii peste cap.
-- Desigur că caracterul e neschimbat. Linda, persoanele care te iubesc cu adevărat te vor accepta așa cum ești, și tu știi asta.
-- Știu, desigur, dar am vrut să încerc ceva nou, bine?
-- Bine, bine... Răspunde resemnat. Începem amândoi să chicotit până îl simt pe Aiden în spatele meu.
-- Lyndon, - rostește accentuat numele vărului meu- de când nu te-am văzut! Își strâng mâna bărbătește, dar oricum în vocea lui Aiden se simte o undă de enervarea. Oare de ce? Mă întreb ironică.
-- Da, a trecut ceva timp. Măcar că am fost în oraș. De ce nu te-am văzut?
-- Eu am fost plecat... Îi răspune Aiden cu o grimasă urâtă.
-- Ah! Exlamă Lyndon. Înțeleg... Îmi pare rău...
-- Hei! Despre ce vorbiți? Poate îmi explicați și mie! Vorbesc năucită.
-- Nimic care să te intereseze! Îmi vorbește cu răceală Aiden.
-- Aiden, eu înțeleg prin ce ai trecut, dar ea nu e vinovată cu nimic, păstrează-ți tonul vocii normal când vorbești cu ea. Îmi ia apărarea Lyndon.
-- Lyndon, mulțumesc, dar totul e bine. Nu mi-a făcut nimic, nu ar trebui să reacționezi așa.
-- Linda! Chiar dacă Aiden e prietenul meu, ți-aș spune să stai cât mai departe de el!
-- Lyndon, mai bine ai tăcea, îi spune Aiden cu un glas amenințător. Acum chiar nu înțeleg ce se petrece între ei.
-- Bine, băieți, ar fi bine să o luați fiecare pe drumurile voastre, până nu începeți să vă certați de-a binelea.
-- Dragă Linda, noi suntem prieteni, nu-ți fă griji.
-- Aiden, și prietenii se ceartă și e clar că între voi se simte o tensiune enormă, deci cel mai bine ar fi mă ascultați pe mine.
-- Bine, bine, Linda! Îmi spune ironic Lyndon. Ai vrea să îți organizez o excursie a orașului mâine?
-- Ai întarziat! Este tot ce spune Aiden, iar poi mă apucă de brat și mă trage după el.
-- Să știi că pot să merg și singură! Aproape țip, deoarece simt durerea din plin în brat.
-- Îmi pare rău, nu mi-am dat seama, nu am vrut să te rănesc. Vorbește grăbit și îmi eliberează brațul.
-- Bine. Îi răspund cu toată răceala din mine. Unde mă duci?
-- Cât mai departe de aici!
-- Ar fi extraordinar dacă mi-ai oferi mai multe detalii despre acest loc. Tot ce primesc ca răspuns este tăcere, foarte bine, Linda! Un necunoscut te duce într-un loc total străin ție, în plină noapte, iat tu îl urmezi, extraordinar! Ce pot să mai spun! Mă cert ironică singură pe mine. Ciudat... Simt o luvitură în ceafă, iar ochii mei se închid încet, încet. Ce e asta? Ce se întâmplă? Unde e Aiden? Gata, simt că cad lată la pământ. Totul dispare din jurul meu și devine negru...
3693