Lola
Am fost întreruptă de zgomotele ce le scotea Anna, iar când m-am uitat către ea, lacrimile îi udau obrajii. I-am pus o mână pe umăr ca să ştie că sunt alături de ea şi să se calmeze. Dar a început să plângă şi mai tare.
- Nu pot... s-a auzit ca o şoaptă din gura ei.
- Ai trecut prin atâtea ca să găseşti medalionul. Încercam să o încurajez.
- Şi de asta mă temeam cel mai tare! Să nu fie prea târziu... ultimele cuvinte abia s-au mai auzit, fiind înecate în lacrimi.
- Putem măcar să încercăm. Acum! Cât încă mai avem şanse. Anna, nu am de gând să te las să renunţi tocmai pentru că nu ne-ai lăsat tu pe noi să renunţăm mai devreme.
Stergându-şi lacrimile de la ochi şi pe de obraji, mă privea digerând cuvintele mele.
- Chiar crezi că mai avem măcar o şansă?
- Sunt sigură de asta! I-am răspuns.
Cu un oftat, m-a prins de mână lăsând medalionul între palmele noastre, apoi şi-a îndreptat atenţia către Matt. Am făcut şi eu la fel şi imediat am simţitun vând revigorant în cameră şi mă simţeam mult mai puternică.
Nu am mai simţit niciodată până atunci atâta putere ce trecea prin mine şi toată o trimiteam către Matt care a început să respire, ba chiar i-am văzut mâna mişcându-se. Când am terminat, acesta a început să tuşească, ceea ce ne spunea că e viu, iar Anna nu a ezitat să îl îmbrăţişeze.
Auzind bătăi în uşă, m-am dus să o descui. Între timp Anna îl ajuta pe Matt să se ridice din pat, iar acesta i-a şters lacrimile ce-i mai rămăseseră pe obraji. Când am deschis uşa, toată lumea era adunată în faţa ei şi văzându-mă că zâmbeam au început să se mire, dar au rămas cu gurile căscate când am deschis uşa mai larg şi l-au văzut pe Matt mergând pe picioarele lui.
- Matthew! A fost tot ce a reuşit Fergus să spună, apropiindu-se de el şi pipăindu-i faţa şi umerii apoi luându-l în braţe. Dar cum? A întrebat după ce i-a dat drumul lui Matt şi s-a apropiat de Anna.
- Nu eram mort, i-a răspuns Matt. Chiar dacă aşa părea, eram conştient de ce se întâmplă în jurul meu, dar nu puteam face nimic să opresc ceva, nu mă puteam mişca deloc.
- Şi au venit salvatoarele şi ne-au dat afară din cameră pe mine şi pe Aveline, l-a întrerupt Nathan râzând.
- Dar cum ţi-ai revenit? L-a întrebat Fergus pe Matt.
- Nu degeaba am lipsit câteva zile, a răspuns Anna venind către mine. Dar mai bine v-aţi face comozi pentru că e o poveste lungă care cred că v-ar interesa şi sper că aveţi pregătite nişte explicaţii.
S-a uitat în ochii mei şi din acea privire am înţeles că nu vorbeşte despre faptul că au ascuns boala lui Matt ci despre mine şi toată povestea cu lanţul. Ceilalţi au luat-o înainte, doar eu şi Anna am rămas în urmă.
- Eşti pregătită să afli adevărul, sau o lăsăm pe altă dată? M-a întrebat ea serioasă.
- Nu cred că voi fi vreodată pregătită să aflu că cei care m-au crescut nu sunt părinţii mei, dar presupun că este mai bine să aflu mai repede decât să-mi lungesc suferinţa până mai târziu.
- Aşa e cel mai bine, şi orice s-ar întâmpla, nu uita că faci parte dintr-un grup de prietene ce îţi vor fi alături în orice moment.
- Ştiu, şi îţi mulţumes Anna pentru tot!
Ea mi-a zâmbit, apoi am intrat într-o cameră de trei ori mai mare ca o sufragerie normală, cu o canapea mare din piele, şi două fotolii, în jurul unei mese de sticlă. Din mijlocul tavanului atârna un candelabru mare, plin de pietre asemeni diamantelor ce amplificau lumina din cameră dându-i un aer elegant. Dulapuri şi vitrine erau aşezate pe peretele din dreapta, toate din lemn masiv. Mă întreb ce-o fi în ele.
- Ştiţi ce mai trebuie aici? A întrebat Anna arătând către mobilă. O plasmă cât peretele şi am putea vedea în fiecare seară câte un film. Cu toţii. Ca o familie.
Fergus a început să râdă, apoi l-a bătut pe Matt pe umăr şi i-a făcut cu ochiul. Asta înseamnă că Fergus vrea televizor şi l-a pus pe Matt să cumpere unul, sau ce? Ne-am aşezat toţi, doar Anna a rămas în picioare, admirând candelabrul. Fergus şi Aveline stăteau pe fotolii, iar restul stăteam pe canapeaua aceea mare în care mă cufundam cu totul.
- Aş vrea o parte din canapeaua asta să o iau acasă, că toată nu intră în sufrageria mea şi e aşa comodă. I-am spus lui Nicole care era în stânga mea. Nathan, ce era în dreapta şi m-a auzit, a început să râdă.
- Canapeaua aceasta este pentru o prinţesă ca tine, mi-a spus el zâmbind şi prinându-mă de obraz.
I-am aruncat un zâmbet forţat, dându-i mâna deoparte. Apoi l-am sărutat, însă m-am retras mai repede decât intenţionam, amintindu-mi că are să-mi dea nişte explicaţii şi când i-am spus asta, mi-a răpuns că îmi va povesti în amănunt ce l-a împiedicat să mă mai vadă în acele zile.
- Mă bucur că sunteţi fericiţi, ne-a atras Anna atenţia, făcându-se imediat linişte. Şi eu sunt fericită şi nu e un secret. Sunt fericită că Matt e viu şi sănătos, s-a uitat la acesta zâmbind, iar el i-a întors zâmbetul. Apropo de secrete, cred că toţi avem secrete, s-a uitat la Fergus, apoi la Aveline. Secrete mai mici, mai mari, mai nevinovate, mai dureroase, şi cred că v-aţi simţi mult mai bine dacă aţi povesti cuiva ce vă frământă. Unui prieten de exemplu, sau chiar rudă, doar suntem deja o familie aici, nu? Avem acelaşi secret, că suntem vrăjitori şi vrăjitoare, pe lângă altele.
M-am uitat la Aveline şi am observat că zâmbetul i-a fost înlocuit de o privire îngrijorată trimisă către Fergus, care i-a răspuns cu o privire ce voia să o calmeze, dar i se citea îngrijorarea în ochi. Stomacul a început să mi se strângă şi durerea mă apăsa în piept, iar singura cale de a scoate acea durere erau lacrimile ce încercam să mi le stăpânesc cât mai mult timp, dar ştiam că nu voi mai rezista până când voi putea fi singură. Vreau să plec din camera asta cât mai am ocazia...
- Anna, a întrerupt-o Fergus, credeam că ne veţi povesti unde aţi fost în aceste zile. Nu te mai prosti ca o puştoaică de zece ani şi spune pe unde aţi umblat?
- Asta şi intenţionam, pe lângă altele... i-a răspuns ea sec, supărată că a fost întreruptă.
- Atunci, te rog să termini cu ocolişurile şi să treci la subiect. Şi incă ceva, noi nu suntem vrăjitori şi vrăjitoare ci ne tragem din zâne. Este o mare diferenţă.
- Bine atunci, o să fiu mai scurtă şi la obiect. A înspirat adânc şi a expirat, apoi zâmbindu-mi încurajator a continuat. Ne-aţi minţit în legătură cu Matt şi când am aflat că este bolnav am hotărât să îl salvăm aşa că am făcut cercetări despre febra galbenă, despre care Matt ne-a minţit despre modul cum a fost infestat. Cineva a vrut să-l omoare, s-a uitat fix la el rostind fiecare cuvânt rar şi clar, apoi plimbându-se prin faţa noastră a continuat. Am găsit doar două modalităţi de vindecare: planta aceea din junglă şi un medalion. Cum era exclus să riscăm să fim mâncate de lei sau canibali, am căutat mai multe despre lanţul acela şi astfel am dat peste o hartă şi o ghicitoare. Ambele ne-au dus la locul unde trebuia să fie ascuns acesta, însă, nu mai era acolo.
A făcut o pauză mai lungă, fixându-mă cu privirea şi în următoarele secunde mi-am adunat mai multă putere şi curaj decât credeam că am şi m-am ridicat de pe canapea ducându-mă exact lângă ea. Era timpul să termin povestea pentru că fuga nu era o soluţie. Am timp de bocit după.
- Am fost dezamagite în acea noapte, dar Anna a descoperit că harta se dezlipea şi în interior era un desen cu acel lanţ pe care l-am recunoscut imediat, era lanţul meu.
Atunci Anna l-a scos din buzunar, plimbându-l prin faţa tuturor să îl vadă mai bine, iar eu mi-am continuat povestea.
- Acesta este un medalion ce măreşte puterile zânelor, am pronunţat ultimul cuvânt rar în timp ce îl priveam pe Fergus, şi a fost dat din generaţie în generaţie zânelor din neamul Rivera, atunci mi-am întors privirea către Aveline la fix pentru a vedea uimirea de pe chipul ei. Iar în ghicitoarea ce am găsit-o cu harta spunea că la moştenitoare va veni puterea, asta însemnând oare că medalionul funcţionează doar pentru cei din familia Rivera? Şi că doar cineva din această familie simţea care e calea cea bună către ascunzătoarea acestuia? Adică eu, atunci am luat lanţul din mâna Annei, care simt puterea, deşi nu am nicio rudă cu acel nume.
- Aveline, a continuat Anna să vorbească în locul meu pentru că simţeam cum îmi dispare curajul, care e numele tău de familie? Cumva Rivera? Şi cui îţi e frică să-i spui că părinţii ei nu sunt de fapt adevăraţii ei părinţi şi că tatăl ei e un criminal, dar are un medalion ce o protejează, ceea ce am aflat că face şi acest medalion. Mi l-a luat din mână, arătându-il lui Aveline în timp ce vorbea rar, dar calmă şi chiar mai îndrăznea să şi zâmbească.
- Anna, a şoptit Aveline abia auzită, de unde ştii?
- Nu contează de unde ştiu, contează despre cine e vorba.
- Eu sunt aceea? Am întrebat-o pe Aveline fără să-mi iau ochii de la ea.
Atunci Aveline şi-a lăsat lacrimile să-i curgă pe obraji şi în timp ce mă privea a dat din cap, iar răspunsul ei a venit ca un pumnal în stomacul meu.
- Eu sunt mama ta adevărată, a continuat aceasta printre lacrimi.
Totul era prea mult pentru mine şi voiam să fiu singură, cât mai departe de ea şi Fergus care m-au minţit atâta timp. Am pornit spre uşă fără să mai spun altceva, iar Aveline a încercat să mă oprească.
- Lola, pot să-ţi explic!
- Nu vreau nicio explicaţie de la tine. Nici nu vreau să mai aud de tine! M-ai trimis la atâţia kilometri depărtare ca să scapi de mine şi acum ai vrea să te iert că nu m-ai vrut?
Am încercat să dispar de acolo, dar nu mă puteam concentra la un loc anume aşa că am luat-o la fugă pe holurile din castel şi m-am închis într-o cameră pe care am găsit-o. Nici nu vreau să mai aud de ea sau de Fergus, sunt doar doi mincinoşi! Am avut noroc de părinţii care m-au găsit şi m-au crescut până acum ca pe fiica lor şi nu ştiu cum le voi putea mulţumi pentru bunătatea lor. M-am aşezat pe un covoraş cu spatele lipit de lemnul rece al patului, dând frâu liber lacrimilor ce curgeau şiroaie pe obraji. De ce a trebuit să ne mutăm tocmai aici unde am dat peste ea? Dacă tot m-a părăsit, putea măcar să nu mai apară în viaţa mea şi să mă lase să cred în continuare că părinţii mei sunt cei care m-au crescut şi mi-au fost alături în fiecare moment. Nu au fost ei perfecţi, dar cine este? Măcar nu m-au abandonat imediat cum s-au plictisit de mine! O bătaie în uşă m-a făcut să tresar, apoi vocea lui Nathan s-a auzit de după ea.
- Lola, eşti aici? A încercat să deschidă uşa, dar era încuiată. Eu am tăcut, încercând să mă opresc din plâns, ca să nu se audă vreun zgomot. Lola deschide, vreau să vorbim.
- Nu vreau să vorbesc cu nimeni! Mai ales cu cei doi mincinoşi.
Vocea lui tristă m-a făcut să mă gândesc că Nathan nu avea nicio vină, era la fel de surprins ca ceilalţi când a aflat. M-am ridicat şi m-am dus la uşă şi după ce am întors cheia, m-am dat câţiva paşi înapoi aştetând să intre Nathan. Acesta a intrat imediat, închizând apoi cu grijă uşa în timp ce eu îi priveam fiecare mişcare. A venit apoi lângă mine şi m-a luat în braţe, iar eu l-am strâns cu putere, plângând în hohote. După câteva minute am reuşit să mă liniştesc şi ne-am aşezat pe pat, încă ţinându-mă în braţe. După câteva minute, el a fost cel care a rupt tăcerea.
- Ne-a explicat ce s-a întâmplat...
- Nu vreau să aud, l-am întrerupt morocănoasă.
- A trebuit să te lase la singurii ei prieteni pentru că tatăl tău voia să o omoare...
- Taci!
- Pentru că voia puterea medalionului doar pentru el.