Priveam picăturile de ploaie cum se prelingeau pe fereastra cafenelei mele preferate. De când m-am mutat în acest oraș, vin mereu aici pentru a citi cate o carte și a bea un ceai cald sau un suc racoritor, depinde de starea de spirit.
Stau la o masă dintr-un colț al cafenelei pentru a nu atrage prea multa atentie. Nu îmi place cand oamenii se uită la mine. Mă face să mă simt inconfortabil, așa ca prefer să stau cat mai retrasă. Chiar dacă asta mă face să par o singuratică ciudată în ochii celorlalti.
Ei cred că sunt genul de persoana care prefeă să stea să citeasca decât să vorbească cu ceilalti. Ei bine, asta e adevarat, dar numai pe jumătate. Adică, îmi place sa citesc, dar asta nu înseamnă că nu vorbesc cu oamenii și că nu am prieteni.
Cafeneau este un loc perfect de refugiu. Mai ales în zilele ploioase, îmi place să vin aici pentru a-mi savura ceaiul în timp ce privesc picăturile de ploaie izbindu-se de geamul uriaș. Este frumos să vezi cum fețele oamenilor se luminează imediat când apare curcubeul și cum copiii se joacă prin balțile de pe strada. Chicotelile și inocența lor te fac sa zambesti fara sa vrei, oferindu-ți o stare de bine aproape instantaneu.
"Ceaiul de fructe de padure doar cu o linguriță de zahar, așa cum îți place." îmi spune Emma.
Ea este una dintre chelnerițele cafenelei. Se comportă frumos cu mine mereu și mă intreabă despre cartile pe care le citesc cu „atâta patos", zice ea. Nu știu dacă o interesează așa de mult pe cât lasă să pară sau doar încearcă să vorbească pentru ca îi e milă de mine.
Este o persoană foarte draguță și cu zambetul pe buze 24/24. Dar până la urmă asta împlică ceea ce face. Nu pot să-mi dau seama cum a ajuns să lucreze într-o cafenea pentru că locul ei este pe un podium de modă din Paris sau altă capitală europeană.
Spre deosebire de mine, are un corp magnific: e înaltă și foarte frumoasă, cu ochi albastri ca cerul pe timp de vara, ce ies și mai mult în evidență datorită părului negru și drept. Are buze pline, trandafirii, un nas micuț care i se asortează feței sale ușor lunguiețe, cu niște pomeți înalți. Arată ca o zeiță. Orice om sănătos la cap ar fi înnebunit după ea, mai ales că pe langă frumusețe mai are și o personalitate puternică, dar plăcută.
"Mulțumesc!" i-am răspuns cu zâmbetul pe buze.
Emma mereu îmi spune că sunt foarte frumoasă, iar dacă m-aș aranja putin mai mult, aș suci mințile oricui. Poate că are dreptate însă, prefer să stau în hainele mele confortabile cu un minimum de machiaj sau chiar deloc.
Eu sunt doar o fata obișnuita cu ochi albastri plictisitori, și nu la fel de plini de energie ca ai ei, buze rozalii, o față ovală, care îmi dă dureri de cap și un par castaniu și lung aproape de talie, care mă enervează în fiecare zi din cauza buclelor în care îmi pierd pieptănul. Câte n-aș da pentru un păr drept... Singurul lucru care iese în evidență, mai mult sau mai puțin, la mine este gropița pe care o am în barba.
Nu pot spune ca sunt urâtă. Sunt doar normală, nimic ieșit din tipare, lucru care nu mă deranjează absolut deloc. Sunt mulțumită de felul în care arăt și dacă nu îmi plac unele chestii la mine,nu stau să mă plâng. Există probleme mai grave decât înfățișarea.Atât timp cât eu mă simt bine în pielea mea, nu am de ce să îmi fac griji.
Îmi place că nu sunt o fată care să sară în evidență cu frumusețea ei. Mă ajută să rămân invizibilă și să evit dramele de la școala. Prea multă atenție din partea celor dinh jur mă face să mă intimidez mai rău decât sunt. De cele mai multe ori ajung să spun lucruri fără sens, iar oamenii încep să mă eticheteze. La vechiul liceu obișnuiam să fac lucrul ăsta destul de des.
Odată, un baiat foarte drăguț m-a întrebat unde este secretariatul, iar eu în loc să fac asta i-am povestit despre visul cu unicorni avut cu o seara înainte. După acea nefericită discuție, l-am evitat tot anul. A fost puțin greu având în vedere că eram parteneri de laborator la biologie. Să spunem doar că proiectele noastre erau destul de ciudate, mereu ajungeam sa le fac singură pentru a nu da ochii cu el mai mult decât era necesar.
Am incercat să uit toate discuțiile mele penibile însă, s-a dovedit a fi o misiune imposibilă, deoarece prietenele mele continua să mi le amintească la nesfârșit.
De când m-am mutat în Los Angeles, acum 3 luni, tot ce am facut a fost să vin la cafenea sau să mă duc în parc să citesc, bucurându-mă de căldura oferită de orașul californian. Am evitat orice fel de discuție cu oamenii.
Prima zi în care am venit aici, Emma m-a întrebat dacă vreau ceva de băut. Totul decursese bine până când m-a întrebat cum mă cheama și în loc de numele meu i l-am oferit pe cel al peștișorului primit cadou în urmă cu doi ani.
După pălăvrăgeala mea care s-a terminat cu aruncarea peștișorului în toaleta, eu și Emma am început să vorbim din ce în ce mai mult și am devenit apropiate. Ea este singura persoană din oraș pe care o cunosc și care nu s-a speriat de ciudațeniile pe care le spun.
În vechiul meu oraș aveam 3 prietene, cu care mă înțelegeam foarte bine și cu care vorbesc non-stop și acum. Nu eram cele mai populare fete din școala deoarece nu ne făcea plăcere să avem parte de dramele liceului. Era minunat să putem face ce vrem fără să ne temem că vom atrage privirile celorlalți.
Să fii fata invizibilă are și avantajele pentru că nu ai probleme cu „popularii", nu trebuie să-ți faci griji că vei fi luată peste picior saucă te vei duce acasă cu vânătăi pentru că l-ai privit pe cel mai frumos baiat din scoala, care este de obicei iubitul „reginei" liceului. Pentru unii liceul reprezinta o dramă: prea multe teme; profesori care nu te înteleg; mancarea de la cantină, care arată ca un sac plin cu gunoaie...
Ok, cu asta sunt de acord și eu pentru că am vazut niște chestii pe care nu orice mancare este capabilă să le faca.
Iar lista dramelor liceene poate continua. Eu prefer să nu iau parte la ele. Sunt suficiente celelalte pe care le am.
În timp ce îmi beam ceaiul fierbinte, privirea mi s-a îndreptat spre o masă din capătul celalalt al cafenelei, la care erau așezați un grup de adolescenți. Toți râdeau, se înghionteau și discutau între ei, fara sa le pese ca majoritatea ochilor din cafenea erau ațintiți asupra lor. Erau fericiți și lipsiți de griji. Toate acestea mă fac să îmi amintesc de prietenele mele din Seattle cu care îmi petreceam cea mai mare parte din timpul liber
Am eliberat un oftat plin de nostalgie și regret la gândul că a trebuit să le părăsesc. Acum nu mai am nicio prietenă cu care să mă pot distra.
Nici nu mi-am dat seama că mă holbam, până când fac contact vizual cu unul dintre baieti. Se uita direct la mine cu o privire atât de intensă încât îmi dădea impresia că îmi poate afla toate secretele. Acea privire încărcată cu electricitate mi-a dat un fior pe șira spinării.
La naiba! Și-a dat seama că mă holbez ca o nerușinată!
Îmi fixez repede ochii la cartea pe care o țineam în mână, prefăcându-mă interesată de ceea ce citesc. Literele negre și mărunte se transformă în doi ochi verzi ca de smarald. Îmi simt fata cum arde și sunt conștienta că sunt rosie ca un rac.
Fir-ar ea de timiditate! E doar un băiat. Nu e ca și cum mă va mânca pentru că m-am uitat la el. Dar, totuși, cel mai bine ar fi sa plec.
Și asta fac. Îmi iau cartea și geanta, ridicându-mă încet de la masă pentru a fi sigură că nu mă fac de râs. Poate că sunt paranoică, dar pot simti privirea cuiva făcându-mi o gaură în cap și dându-mi o senzație inconfortabilă.
Te rog, să nu fac ceva penibil!
Îmi țin capul în pământ deoarece sunt prea lașă să mi-l ridic și să mă uit în jur. Mă îndrept spre tejgheau după care sunt sigură că se află Emma.
"Multumesc, Emma! Aici sunt banii pentru ceai, ne vedem curând!" îi spun în timp ce las banii lângă casa de marcat.
"Ok, puștoaico. Succes maine, la noul liceu!" îmi spune afișând unul dintre zâmbetele ei de milioane ce-i dezgolește dantura imaculată.
"Oh, da, aproape că uitasem că mâine încep! Multumesc, o sa am nevoie!" îi raspund cu un zâmbet strâmb.
"Sunt sigură că nu va fi așa de rău. Toată lumea te va adora, nici măcar nu-mi fac griji de asta." mă încurajează.
"Aș fi norocoasă dacă mă voi împrieteni cu cineva, ținând cont de...reacțiile mele când vine vorba de persoane noi. Ok, trebuie sa plec. Probabil că bunica e îngrijorată." îi spun în timp ce oftez și forțez un zâmbet mic.
"Bine. Ai grijă și ar fi bine să nu uiți să mai vii pe aici pentru că voi crede că ai fost rapită de extratereștrii. Nu vreau să fiu nevoită să fac rost de o navă spațială pentru a te salva de acei omulți verzi." îmi spune Emma în timp ce începe sa râdă.
Până și râsul îl are frumos... Aproape că sunt invidioasă.
"Pa, Emma!"
Mă întorc spre ușă însă, sunt oprită de pieptul cuiva. Sunt sigură că e un baiat deoarece are prea mulți mușchi pentru o fată. Un miros foarte plăcut, masculin mă înconjoară, iar tentația de a insipira mai adânc devine arzătoare. Sunt prea rușinată ca să ridic capul, sângele ivadându-mi obrajii. Murmur un „scuze", pe care nu sunt sigură ca l-a auzit. Dar nici nu sunt dispusă să mai rămân prin preajmă, așa că mă dezlipesc de oricine ar fi băiatul și fug spre ieșire.
Când pielea mea fierbinte face contact cu aerul răcoros și picăturile de ploaie, revine la culoarea normală. Nu aveam cea mai bronzată și nici cea mai palidă piele, dar poți observa cu usurință când mă transform într-o tomată.
De obicei devin atât de roșie încât toți ajung să mă întrebe dacă mi-e rău. Uneori ma gandesc să țin un cub de gheață la mine că să mă calmez, dar imi dau seama că e cea mai bună idee. Asta dacă nu vreau ca lumea să creadă că țin un lac în geantă.
Am rămas câteva secunde să privesc cerul și norii care se mișcă într-un dans lent. În cele din urma îmi dau seama că începe să se întunece și că trebuie să o iau din loc dacă vreau să ajung acasă pe lumină.
Cafeneau nu era departe de casa mea, cam la 10 minute de mers pe jos. Așa că mi-am rezervat puțin timp pentru examinarea împrejurimilor. Noaptea punea stăpânire pe tot ce prindea în cale. Ploaia se oprise de ceva timp, lăsând loc liniștii. Când am intrat pe strada în care locuiam, tot ce mai auzeam erau doar pașii mei pe asfaltul umed.
Locuiesc într-un cartier destul de liniștit. Asta dacă nu iei în considerare țipetele și râsul copiilor și zgomotul produs de mașini. De când sunt aici nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Probabil că extravagantul și spectaculosul nu fac parte din viața mea monotonă, în care domnește rutina.
Uneori mă îngrijorează această calmitate care trezește fel și fel de întrebări dubioase în mintea mea creativă și plină de supranatural. Bineînțeles ca apoi îmi dau seama cat de paranoică sunt.
Când ajung acasă o zăresc pe bunica pe terasa, sorbind din ceaiul de seara și zambindu-mi călduros. O iubesc așa de mult. Ea a fost mereu lângă mine de când mama a murit, în urma cu 7 ani. Tot ea a fost cea care m-a crescut și nu as putea cere o bunică mai bună de atat.
Este așezată pe unul dintre scaune, uitându-se la cele câteva stelele care și-au făcut apariția de printre nori.
"Bunico!" îi spun pe un glas mai mult șoptit, dar sunt sigură că m-a auzit deoarece zambetul i se lărgește mai mult creându-i câteva riduri la colțurile gurii.
"Bună, scumpo !Începusem să-mi fac griji când am văzut că începe să se lase seara iar tu nu mai apari." îmi spune pe un ton ușurat.
M-am așezat pe scaunul de lângă ea luându-i mâna într-a mea.
"Îmi pare rău că te-am îngrijorat. Doar că am pierdut noțiunea timpului și nu mi-am dat seama ca s-a făcut târziu."
Acum că eram aproape îi puteam observa ochii stralucitori și albastri care semănau atât de bine cu cei ai mamei și ai mei. Trecerea timpului se observă prin cutele de pe față. Avea câțiva pistrui pe nas, la fel ca mine, pe care nu îi vedeam din cauza întunericului de afară, dar știam că sunt acolo. Părul îi era împletit într-o coadă lungă.
O iau de mână și intrăm în casa pe care și-a dorit-o încă de la început. Este micuță și perfectă pentru amândouă. Avem trei dormitoare: două la etaj și unul la parter, doua bai și o bucatarie. Nimic mai mult sau mai puțin. Nici nu avem nevoie de mai mult, având în vedere că suntem doar noi două.
După ce i-am spus noapte buna bunicii, m-am îndreptat spre camera mea care se afla la etaj. Mi-am lăsat geanta pe scaunul de lângă birou,mi-am luat pijamalele și am intrat în baie să-mi fac un duș relaxant și fierbinte.
Imediat cum am ieșit m-am aruncat în pat și somnul m-a prins în mrejele lui, ducându-mă în lumea mea imaginară plină de unicorni și curcubee, ochi verzi apărând de nicăieri.
Oare îi voi mai revedea vreodată?