Uhm... ok. Bun. Am început și am terminat și povestea ta.
S-o luăm cu începutul.
În primul rând, din punctul meu de vedere, atunci când vrei să te folosești de un oraș real, e bine să menții realitatea aia și pe parcursul poveștii. Asta cere documentare, știu, da' na, tu ai ales să scrii o poveste, asumă-ți responsabilitățile. Firstly, Spitalul de psihiatrie din Washington este inexistent. La un quick search pă gugăl, dai peste vreo 10 spitale de nebuni (ioi, ce duși cu pluta-s nenicii d-acolo):
Un alt lucru inexistent este Închisoarea Hill. No existo. No esto. Am mai dat peste cărți în care acțiunea are loc pe străzi inventate din orașe neinventate, dar tu cam pari să vrei să inventezi tot. Nu mai bine inventezi tu un oraș și ai rezolvat problema? Adică mna, și eu am o carte în care acțiunea are loc în Portugalia, da' străzile și distanțele și restu' pe care le trântesc p-acolo îs accurate, luate de pe hartă.
Bun. Trecem la descriere.
„Samantha este de negăsit. Blue o va găsi pe Samantha? O va închide, sau o va ascunde?"
1. Repeți cuvântul Samatha și sună tare urât.
2. „Blue o va găsi pe Samantha? " sună și mai urât. Mai bine e „O va găsi (+-oare) Blue pe Samantha?
3. Îți răspunzi la propria întrebare cu altă întrebare: O va închide, sau o va ascunde? Deci... e cam clar că o găsește pe domniță dacă se pune problema ascunderii/închiderii ei. (Asta ca să nu mai spun că, în primul capitol, tipul zice clar că vrea s-o închidă. Deci ascunsul din descriere plus închisul din primul capitol îți șoptește clar că, bam! o ascunde). Poate nu se înțelege ce vreau să zic. Misterul din descrierea ta e epuizat prea repede. Asta vreau să zic. Pe scurt.
Mai departe. În primul capitol începi să spui despre cât de calm vorbește Blue după ce acesta răspunde omului cu o înclinare a capului. E puțin ilogică poziționarea paragrafului, ar fi trebui s-o spui după ce îi zice că e închis magazinul, ca să aibă legătură cu ce prezentasei anterior.
Gramatică și exprimare: Ai foarte multe virgule puse prost. Iar prin prost, mă refer între subiect și predicat:
-„un om cu privirea nesigură, se repede să [...]"
-„să fii detectiv, pare simplu [...]"
-„era și încă este, un tip modest [...]"
-„un om oarecare, intră în fața lui [...]"
Schimbi timpul la care narezi. Ba perfect simplu (trecut), ba prezent: „[...] reuși să spună omul. [...] Blue nu reacționează.". Un exemplu. Mai ai destule, dar nu mi le-am notat pe toate.
Nu mai folosi majuscule după replici!
Ghilimelele se pun jos „ și sus ", nu sus " și sus".
Logică, fir narativ, acțiune: Aici m-ai întors cu fundu-n sus și m-ai dezamăgit cel mai tare. Și-ți zic și de ce. Inițial, povestea ta mi se părea interesantă. Wow, ceva polițist, o urmărire, un caz interesant, un detectiv dedicat. O să fie mișto. E... mi-am cam luat țeapă. Lăsând deoparte faptul că a găsit-o chiar în primul capitol și că motivul pentru care a luat-o la fugă înspre apartamentul 13 tot mi-e necunoscut, așa i s-a năzărit lui să facă, habar n-am, mi se pare că ai început povestea cu ceva în cap, dar te-ai cam pierdut în dragoste și te-ai înecat ca țiganul la mal.
Primul capitol se sfârșește cu Blue spunând unui coleg că vrea s-o descoasă pe Sam, iar apoi s-o arunce în cea mai rece cămăruță din inexistenta închisoare Hill. Până aici, totul bun. Ce bun, perfect! Faza asta mi-a plăcut la nebunie, pentru că eram tare revoltată că Blue a ales să-și mintă superiorul în legătură cu Sam și s-o ascundă când el părea atât de dornic s-o arunce la pârnaie. Mă și gândeam, poate în viitor apare un motiv întemeiat pentru care să vrea s-o ascundă, dar apoi îmi ziceam „Chiar și așa, Blue n-avea cum să știe ce se va întâmpla în viitor! Trebuia să se țină de cuvânt și s-o arunce pe nebună în brațele poliției imediat ce s-a îndepărtat de geam!". E, dar apoi, sfârșitul capitolului a fost un fel de „Vezi tu, proastă, că avea fata ceva în minte? De fapt și de drept, băiatu' vrea s-o descoasă, vrea s-o prindă recunoscându-și fapta!" (deși tare mi-e că oricum nu s-ar fi acceptat caseta. Am impresia că nu se acceptă decât dacă e înregistrată cu voința ei, nu pe ascuns. Da' mă rog, asta e altă treabă.).
Revenind. Totul minunat. E... începutul capitolului doi deja m-a amețit. Nu ai lăsat de înțeles nicicum (sau poate am sărit eu peste...?) că acțiunea s-ar întâmpla în zile diferite, deci ce am înțeles eu a fost că Blue a plecat cu mașina după ce a lăsat-o în casă (cam idiot la faza asta, cu câteva minute înainte tipa se pregătea să sară pe geam, da'mă rog) și s-a întors cu autobuzul (că de, el nu folosește mașina zilnic, chiar așa, oricând și oricum). Iar ușa era descuiată, deși el o încuiase sub o mie de lacăte înainte să plece.
Apoi... în capitolul trei, buf trosc pleosc badrong capong, Blue zici că e îndrăgostit de ea, vrea s-o sărute, spune că l-a schimbat, că l-a făcut alt om, bla bla bla bla bla. De unde????! Am rămas, știi cum se zice, proastă când am citit. Sau poate chiar oi fi, cine știe. Când naiba s-a schimbat omul ăsta atât de mult?! Nu prezinți decât vreo două interacțiuni între ăștia doi, de unde dragostea asta așa subită? Unde mai e misterul de la care ai pornit cartea? Unde mai e... logica descrierii cărții tale? N-am priceput nimic, dar nimicccc după trecerea la capitolul 2.
Despre logică atât am avut de zis, m-ai lăsat fără cuvinte și nu în sensul bun. Un singur lucru mai am de spus, dar asta e legat de... exprimare presupun. Zici la un moment dat că n-are mașină prea scumă și nici casă, ținând cont de salariul lui. Asta = tipu' are salariu prea mic pentru mașină scumpă sau casă scumpă. Apoi, mai jos, spui că alții s-ar fi așteptat la altceva, având în vedere cât câștigă. So, corect ar fi: „Mașina lui nu era una foarte scumpă, în ciuda salariului lui."
Și aici am terminat. Sper că te va ajuta ce am scris aici și chiaaar sper să te pui serios pe corectat, atât gramatical, cât și în privința celorlalte lucruri pe care le-am expus. Nu știu, e puțin dezamăgitor, cel puțin pentru mine. Mă așteptam la ceva polițitst, iar tu te pierzi (la propriu) într-o dragoste care nici măcar nu e descrisă, ea doar apare acolo dintr-odată.