Lola
Necunoscutul m-a prins şi mai tare de braţ şi m-a tras câţiva paşi în spate, ameninţând că dacă nu-i dau medalionul, mă va îngheţa toată. Nu am vrut să i-l dau, iar fulgerele mi-au apărut în ochi, simţindu-le mult mai puternice, dar atunci el m-a prins de gât şi simţeam că rămân fără aer. S-a auzit o bufnitură, iar apoi strânsoarea din jurul gâtului meu a slăbit. L-am dat deoparte pe necunoscut şi am văzut-o pe Anna deasupra lui, cu mâinile încă îngheţate, dar mi-am dat seama că i-a dat cu acea gheaţă în cap.
- Lola, nu pot să o topesc, mi-a spus cu vocea răguşită. Doare!
Mai mult din impuls, i-am pus medalionul la gât şi în câteva momente a topit toată acea gheaţă, privindu-şi apoi mâinile recunoscătoare.
- Trebuie să ne ascundem, deja îşi revine, i-am spus când am auzit un geamăt lângă noi.
- Dar vreau să văd cine e.
- Anna, a strigat Ruby, iar când ne-am întors către ea am văzut-o cu picioarele înţepenite în gheţă, la fel şi Nicole şi Carla.
- Nu mai avem timp să vedem cine e. Topeşte gheaţa, apoi vino după mine, i-am făcut semn către fete şi apoi m-am dus către uşa din spatele casei.
Au venit şi ele imediat după mine, iar eu am scos cheia din ghiveciul cu flori, am descuiat repede uşa şi am încuiat-o la loc după ce am intrat înăuntru. Când ne-am dus la geamul ce dădea spre grădina din spate, nu mai era nimeni acolo.
- A plecat? A întrebat Nicole uitându-se în toate părţile.
- Aşa sper, i-am răspuns, dar ne-am uitat după aceea şi pe geamul de la sufragerie ce dădea spre curtea din faţă şi nu era nimeni.
- Cred că a plecat, a spus Carla când ne-am aşezat pe canapea, după ce ne-am dat jos gecile, fularele şi restul.
- Dar cine era? A întrebat Anna.
- Nu ştim, i-a răspuns Ruby. Dar vom afla.
- Păcat că nu i-am văzut faţa...
- Da, dar dacă am dreptate, nici el nu ne-a văzut feţele, deci când vom ajunge acasă vom fi în siguranţă.
- Aşa e, dar noaptea asta o vom petrece aici. Mâncăm ceva, apoi ne odihnim şi apoi ne întoarcem acasă, le-am spus ducându-mă spre bucătărie.
- Şi Matt? A început Anna să protesteze.
- Nu poţi pleca aşa cum eşti acuma. Abia îţi ţii ochii deschişi şi n-ai mâncat ceva de aproape o zi. Hai să mâncăm, m-am întors către Anna şi am luat-o de umeri apoi am condus-o în bucătărie fără să protesteze.
Ne-am aşezat toate la masă şi am scos toată mâncarea care ne-a mai rămas, adică nişte cartofi pe care i-a copt imediat Anna. Am mâncar cu poftă, apoi am întins două saltele în mijlocul sufrageriei şi cum ne-am întins pe ele am şi adormit.
Când m-am trezit, am simţit un miros de friptură că-mi inundă nările şi când m-am uitat în jur, toate fetele dormeau numai Anna lipsea. M-am ridicat imediat şi m-am dus în bucătărie unde am dat de Anna şi de un pui proaspăt fript aşezat pe un platou în mijlocul mesei şi înconjurat de cinci farfurii, tacâmuri şi pahare.
- Uau! Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, dar... m-am dus la masă şi m-am aşezat pe un scaun în timp ce priveam puiul. De unde îl ai?
- De la vecina de alături, a arătat cu mâna spre casa vecinei. Dar nu cred că îşi va da seama că-i lipseşte, are destui şi nu am găsit altceva de mâncare pe aici.
- Aşa e. Mulţumesc Anna...pentru tot.
I-am zâmbit şi mi-a răspuns şi ea tot cu un zâmbet.
- Aa, am uitat. Şi-a scos lanţul din jurul gâtului şi mi l-a întins. Mersi pentru el, nu aş fi reuşit să scap de gheaţa aia şi credeam că o să rămân fără mâini.
- Nu, păstrează-l. I-am spus atingând lanţul din mâinile ei şi zâmbindu-i. Este mai sigur la gâtul tău decât la mine şi îl meriţi. Tu m-ai salvat aseară şi sunt fericită să ţi-l dau ţie.
- Mersi atunci, n-am de gând să-l refuz. Cu un zâmbet şi l-a pus înapoi la gât. Adică, se vede mult mai bine la gâtul meu, nu-i aşa?
- Nu fi prea modestă că s-ar putea să-l vreau înapoi!
- Dar modestia nu m-a caracterizat niciodată.
- Spune-mi ceva ce nu ştiu. Hai mâncăm? Mă duc să le trezesc pe fete?
- Încă nu, mi-a răspuns Anna devenind deodată serioasă. Vreau să îţi spun ceva, la ce m-am gândit de când m-am trezit.
- La puiul ăsta? Nici nu e nevoie să-mi mai spui, vecina sunt sigură că te-a şi iertat, i-am spus frecându-mi palmele, pregătită să-l înfulec pentru că, Dumnezeule, bine mai mirosea!
- Nu asta, ci despre lanţ. În cartea care am găsit-o scria că acesta a aparţinut neamului Rivera şi cum spune şi în ghicitoare, la moştenitoare va veni puterea. Asta poate explica de ce Nicole, Ruby şi Carla nu au simţit ce simţeam noi când am intrat în pădure. Ştii tu, care este drumul bun.
Am dat din cap, iar Anna a continuat după câteva minute de meditaţie.
- Dar, eu nu am nicio rudă cu numele Rivera şi nu ştiu de ce medalionul ar merge şi la mine.
- Nici eu, i-am răspuns realizând ce vrea să spună. Nu am auzit în viaţa mea de vreo rudă cu numele ăsta.
- Şi asta nu e tot, a continuat Anna. Am auzit-o pe Aveline vorbind cu Fergus în noaptea în care ne-am furişat în castel şi eu m-am dus la Matt cât timp erai tu la bibliotecă. Îi spunea ceva despre o fată şi atunci credeam că poate fi una dintre noi, dar nu m-am mai gândit la asta pentru că eram îngrijorată pentru Matt. Au mai spus şi ceva despre părinţii ei, care de fapt nu îi sunt părinţi şi de tatăl ei că este un criminal.
- Aşa şi? Nu cred că e una din noi pentru că niciuna nu are un tată criminal, i-am spus eu relaxată.
- Apoi a spus Fergus de un medalion ce o va proteja şi ăsta este singurul medalion de care am auzit şi era la tine. Nu vreau să te sperii sau ceva, dar la concluzia asta am ajuns.
Nu am mai apucat să-i dau un răspuns pentru că am văzut-o pe Nicole intrând în bucătărie, urmată de Ruby şi de Carla, care s-au repezit la masă imediat cum au văzut puiul.
- Ce bine arată! A exclamat Nicole.
Am început să mâncăm în linişte, singurele zgomote fiind ale tacâmurilor ce se loveau de farfurii sau a paharului când în puneam pe masă. M-am gândit tot timpul la ce mi-a spus Anna şi îmi aminteam că am citit în carte că acel medalion îl şi protejează pe cel care îl poartă, dar numai dacă este din familia Rivera, iar eu nu eram. Anna nici atât. Dacă totuşi era vorba despre Anna? Dar ea nu are niciun medalion, eu îl aveam de când eram mică şi mama îmi spunea să am mare grijă de el pentru că e dat din genetaţie în generaţie. Am simţit un fior pe şira spinării la gândul că părinţii care m-au crescut nu sunt părinţii mei. Atunci, cine sunt părinţii mei?
- Gata, acum putem pleca! A spus Anna trezindu-mă la realitate.
- Ce? Şi astea le lăsăm aşa? Am sărit ca arsă de pe scaun.
- Ce are? Trebuie să ajungem la Matt şi nu mai putem pierde timpul.
- Dar nu putem lăsa farfuriile aşa!
- Bine atunci, ia un sac de gunoi şi aruncă-le. Mai repede!
- Nu! Sunt preferatele ma... mamei.
Atunci Anna şi-a dat seama la ce mă gândeam şi a rugat-o pe Carla să spele vasele cât timp ea aducea ruxacurile şi astfel nu mai pierdeam timpul. Carla le-a spălat, Nicole le-a uscat şi le-au lăsat aşezate frumos pe masă. Anna a venit în bucătărie cu bagajele noastre din acele zile şi în mai puţin de un minut eram în castelul lui Fergus dând chiar peste el.
- Unde aţi fost? Ne-a întrebat acesta jumătate uimit, jumătate trist.
- Unde e Matt? L-a repezit Anna.
- Matthew a... e... Aveline şi Nathan îl pregătesc de...
- De ce, Fergus?! A ţipat la el. A... murit?
Fergus a dat din cap, iar Anna îl privea înmărmurită. Vestea a picat ca un trăznet. Anna a început să plângă, ceea ce nu aş fi crezut că o să văd vreodată, dar am luat-o imediat de braţ şi m-am repezit pe scări, trăgând-o şi pe ea după mine. Deschizând fiecare uşă de la etaj, căutam camera în care era Matt. Întradevăr, Aveline şi Nathan erau acolo.
Când am văzut-o pe Aveline am rămas stană de piatră, neputând să mai fac ceva. Un sentiment ciudat m-a cuprins, făcându-mă să tremur şi să-mi simt picioarele că se topesc.
- V-aţi întors! Luminându-se puţin la faţă, Aveline a venit spre noi, iar Nathan era în spatele ei. Unde aţi fost? Mi-am făcut atâtea griji...
O nu! Asta nu pot suporta acuma!
- Afară! I-am alungat din cameră, încuid uşa după ei.
Întorcându-mă către Anna, am văzut-o stând în genunchi lângă patul lui Nathan, tremurând toată. M-am dus lângă ia, încercând să-mi controlez picioarele prea moi ca să mă mai ţină cum trebuie şi m-am aşezat lângă ea.
- Uite... nu ştiu ce ar trebui mai exact să facem, dar... hai să încercăm să folosim medalionul oricum.
Se uita la mine, dar aveam senzaţia că priveşte prin mine. De parcă nici nu eram acolo. Însă când mă pregăteam să-i mai spun încă o dată, a dar din cap, făcându-mă să înţeleg că mă asculta.
- Nu ştiu nicio vrajă. Nici nu ştiu ce ar trebui să spunem... dar hai să ne concentrăm să... să se trezească?
Îmi era greu să spun în cuvinte ceea ce simţeam că trebuie să fac, dar cred că Anna mă înţelegea mai bine decât credeam. Părea că eram, cum s-ar spune, pe aceeaşi lungime de undă. I-am luat mâna într-a mea şi îl priveam ţintă pe Matt. Părea că doarme. Puteam să jur că doarme! Am avut un impuls să-i dau două palme să se trezească doar pentru că mi s-a părut că respiră. Dar m-am oprit înainte să stric tot. Inspirând adânc de câteva ori şi lăsând aerul să iasă pe gură, m-am concentrat asupra lui Matt şi a medalionului.
Sper să reuşim...
Trebuie să reuşim...
O să reuşim!