Lola
- Poate îl putem repara, a venit ideea Annei.
- Din păcate nu mai poate fi reparat, i-a răspuns Nicole. E doar bun de arucat.
- Haideţi să aşezăm corturile aici şi să ne odihnim. Mâine vom avea timp să căutăm drumul bun, sau măcar să ne recuperăm puterile şi să ne întoarcem acasă, le-am spus în timp ce scoteam din ruxac cortul ce îl împărţeam cu Anna.
Le-am şi am mâncat fiecare câte o conservă de peşte cu pâine, apoi ne-am pregătit să intrăm în corturi şi să încercăm să înfruntăm frigul nopţii ca să putem dormi.
- Nu intri? Am întrebat-o pe Anna care stătea pe jos, rezemată cu spatele de un copac, când mă pregăteam să intru în cort.
- Nu. Dormiţi voi, eu am să stau de pază în caz că mai vine vreun urs.
Am închis la loc fermoarul şi m-am îndreptat către Anna, aşezându-mă în faţa ei, sprijinită de un alt copac, la un pas de ea. S-a lăsat linişte şi mai auzeam doar vântul ce mişca din când în când frunzele. Am stat aşa câteva minute, până eram sigură că fetele din cortul alăturat au adormit şi mi-am ridicat privirea către Anna care statea cu o carte în braţe, fiind foarte concentrată asupra ei.
- Se vede că nu fac parte din carte, mi-a spus ea cu privirea încă fixată asupra cărţii.
M-am încruntat apoi m-am apropiat şi mai mult de ea ca să văd despre ce vorbeşte.
- Harta şi ghicitoarea. Tot ce am găsit care să ne ducă la ascunzătoarea medalionului. Şi-a ridicat privirea spre mine. Cineva le-a ascuns în cartea asta. Dacă Fergus a luat deja medalionu?
Atunci mi-am dat seama că era cel mai posibil ca medalionul să fie la Fergus, dar...
- De ce nu l-a ajutat până acum pe Matt şi l-a lăsat să sufere? Am întrebat-o luându-i cartea din mână.
- Asta aş vrea să ştiu şi eu.
Alte minute de linişte s-au aşternut între noi, auzindu-se doar zgomotul paginilor ce le răsfoiam eu şi harta ce o întorcea Anna de pe o parte pe alta.
- Uite! Mi-a arătat un colţ al hărţii ce se dezlipea. Mai e ceva aici.
Şi-a dat mănuşile jos şi a prins cu unghiile cele două părţi ale foii care se dezlipea, apoi le-a desprins cu grijă, tot mai mult până am descoperit că pe acea parte a hărţii era un desen.
- Ăsta trebuie să fie medalionul care îl căutăm! A exclamat Anna.
Eu am rămas cu gura căscată când am văzut acel desen, acel medalion.
- Ăsta e medalionul meu!
- Medalionul tău? S-a mirat Anna, făcând ochii mari.
- Da, al meu.
- Atunci îl ai.
- Da, îl am. Adică, nu îl am la mine, dar ştiu unde e.
Anna s-a apropiat de mine prinzându-mă cu mâinile de umeri şi zgâlţâindu-mă a început să ţipe.
- Lola, trebuie să ne duci la el, acum! Unde e? Spune repede, unde!
- Anna, am prins-o de mâini şi le-am desprins pe ale ei de umerii ei. Calmează-te şi îţi explic totul.
S-a aşezat la locul ei, foarte nerăbdătoare să afle unde e medalionul, dar făcând linişte şi lăsându-mă să-i spun ce am de spus.
- Îţi aduci aminte că abia m-am mutat luna trecută la liceul unde sunteţi şi voi. Anna a dat din cap, iar eu am continuat. Şi te-ai gândit vreodată de unde m-am mutat la liceul Rosemore?
- Nu, dar ce treabă are asta cu medalionul?
- Are, pentru că eu nu m-am mutat din alt oraş în Huntertown, ci din altă ţată. Ţata în care ne aflăm noi acuma mai precis, şi exact acelaşi oraş, Braşov. În acest oraş am crescut, până când dintr-o dată am primit vestea de la părinţii mei că ne mutăm, dar amintirile mele sunt aici, la fel şi medalionul. Acesta se află la casa de la ţară pe care o aveau, şi sper că încă o mai au, părinţii mei.
Au urmat câteva secunde în care nici vântul nu îndrăznea să spargă liniştea ce se lăsase între noi. Anna era uimită, dar şi fericită, totuşi nu-i venea să creadă ce i-am spus.
- Oare am putea să plecăm acum către casa aceea şi să luăm medalionul? A fost întrebarea ce a ieşit de pe buzele ei.
- Cu cât ajungem mai repede la Matt, cu atât mai bine, i-am răspuns cu o urmă de zâmbet pe chip, faţa Annei înseninându-se imediat.
Le-am trezit pe Carla, Ruby şi Nicole cât de frumos am putut şi au fost de acord să căutăm ieşirea din acea pădure oricât de întuneric era.
- Sau măcar să ne recăpătăm puterile şi să ne teleportăm de aici, a spus Ruby în timp ce îndesa cortul în ruxacul ei.
Am scos harta şi am încercat să găsim cu aproximaţie locul unde ne aflam, deşi nimic nu era sigur, merita să încercăm. După o oră de mers, eram şi mai obosite şi nici drumul nu-l găsisem. Chiar dacă niciuna din noi nu avea curajul s-o spună, toate mai puţin Anna credeam că era pierdere de energie şi că ar trebui să ne odihnim până se face lumină. Începeam să urăsc ziua când ne-a spus Fergus de puterile noastre, în acel moment mi-aş fi dat puterile în schimbul plecării mele de acolo cât mai departe de păduri, vrăjitori şi medalioane.
- Aici e locul de unde a început acel urs să ne urmărească! A zbierat Anna luând-o la fugă printre copaci. Şi aici avem puteri, a ridicat mâna şi o flacără plutea deasupra palmei.
- În sfârşit! Am luat-o la fugă spre locul unde era aceasta, mulţumind că putem pleca din acea pădure. Să plecăm mai repede de aici!
Ne-am prins de mâini formând un cerc şi închizând ochii, mi-am imaginat căsuţa de la ţară unde mergeam aproape în fiecare vacanţă. În câteva secunde, am deschis ochii şi eram chiar în curtea din spate.
- Mi-a fost dor de locul ăsta, m-am uitat în jur zâmbind în timp ce fiecare colţişor îmi trezea amintiri plăcute.
- Bine, dar medalionul? Unde e? M-a repezit Anna.
- Medalionul e deasupra coşciugului motănelului...fostului meu motănel Codiţă care e îngropat acolo, am arătat către nucul din partea din dreapta a casei cu o privire tristă când mi-am amintit de motănel.
- Codiţă? Ăsta e nume de mâţă? A reuşit Anna să spună printre hohote de râs.
- Da, este! I-am răspuns eu tăios.
- Şi mă rog, de ce îl cheamă aşa?
- Îl chema, m-am întristat deodată, dar mi-a trecut imediat. Pentru că nu avea coadă.
- Şi tu îi pui numele Codiţă unei mâţe care nu are deloc coadă? A bufnit Anna şi mai tare în râs.
- Era motănel, şi da. Aveam cinci ani, ce vrei.
- Şi câţi ani aveai când l-ai îngropat?
- Cinşpe? Am răspuns timid.
- La cinşpe ani tu îngropi mâţele în curtea din spate?
Între timp, Carla, Nicole şi Ruby s-au aşezat sub nuc şi stăteau rezemate de el aproape adormite, iar când m-am întors enervată de Anna, le-am văzut stând peste motănelul meu.
- Cum îndrăzniţi să profanaţi mormântul unui biet motănel? Am început să zbier la ele făcându-le să se ridice imediat. Cum îndrăzniţi să vă aşezaţi pe locul de veci a lui Codiţă al meu?
S-au uitat ciudat la mine în timp ce se îndepărtau de copac şi cred că am auzit şi câteva chicoteli.
- Lola, cred că foamea şi nedormitul te afectează, mi-a spus Nicole când era destul de departe de nuc.
- Asta se poate rezolva, dar mai întâi să luăm medalionul, a spus Anna foarte veselă. Ruby, ai onoarea, i-a spus acesteia arătând cu mâna către copac.
- Nu! Nu! Nu! M-am repezit în faţa nucului, cu mâinile întinse să o opresc pe Ruby. Nu vă atingeţi de Codiţă al meu!
- Nici nu aveam de gând să-l ating! A spus Anna strâmbându-se. De ce ai pune un medalion lângă o mâţă moartă nu ştiu!
- Pentru că mi se părea că ochii lui au culoarea medalionului... şi pentru că nu am vrut să mă uite.
- Dar e mort! În fine, a oftat Anna. Ia odată ăla de acolo şi hai să mâncăm ceva.
Am luat o lopată şi am început să sap, până am dat de o cutie. Deasupra ei era o cutiuţă mai mică de culoare roşie, cu o fundă deasupra, în care am pus lanţul. Am luat-o de acolo după care am astupat groapa la loc şi m-am dus către fete care s-au aşezat pe o băncuţă.
- Gata! M-am dus în faţa lor şi am scos medalionul din cutiuţă. Era exact cum mi-l aminteam eu.
Anna a vrut să-l ia, dar am simţit o mână strângând-o pe a mea şi făcându-mă să ascund lanţul în pumn.
- Dă-mi medalionul! S-a auzit aceeaşi voce care ne-a urmărit la peşteră.
Anna a aruncat cu foc către cel care mă strângea de mână, dar acesta cu mâna liberă a trimis un fir lung şi gros de gheaţă ce a trecut prin focul ei şi i-a îngheţat mâinile.
- Nu! A ţipat Anna, durerea citindui-se pe faţă. Au!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
V-am spus ca voi posta mai des! ;)
Pupici!