Ce faci când ai fost sărutată de o persoană foarte apropiată și ușor nesuferită pe nume Valentino? Te ascunzi în casă timp de două săptămâni, eviți orice ieșire din casă, te prefaci bolnavă și urmărești tot felul de emisiuni plictisitoare cu ușa încuiată doar de dragul de a nu da cu ochii de persoana respectivă. Da, era vorba despre mine.
Mama încercase să mă convingă să mergem la doctor pentru că răceala mea imaginară nu îmi mai trecea și conform ei, era deja timpul să mă îngrijorez din cauza asta. Planul mergea bine, nicio urmă de Valentino, niciun mesaj, nimic. Asta până când scumpa mea mamă mă anunțase într-o seară că urmează să plece într-o deplasare în interes de serviciu într-un oraș destul de depărtat și conform spuselor ei, deși aveam douăzeci și unu de ani, avea nevoie de o persoană care să o facă pe dădaca. Și cine ALTCINEVA în lumea asta putea fi ,,bona" perfectă pentru mine decât Valentino?
Și uite așa mă aflam pe canapeaua din living, așteptându-l pe Făt-Frumos să ajungă ca să pot să încui ușa în sfârșit. Era unsprezece și patruzeci de minute, iar el numai ajungea. Ar fi trebuit să fie la mine la opt ca să luăm cina împreună, dar pe naiba, ori dormea dus acasă la el, ori era cu gașca lui.
Mă ridicasem nervoasă de pe canapea cu gândul de a verifica dacă exista vreo urmă de Valentino prin zonă, dacă nu, ușa urma să fie încuiată până dimineață cu nicio excepție. Nici nu deschisesem ușa bine și fața domnului ,,băiat cuminte" îmi minunase seară.
— Du-te naibii, murmurasem în timp ce încercam să îmi calmez bătăile inimii. Mă speriase ca naiba, era cât pe ce să cred că urma să fiu atacată de un hoț.
— Poți să-mi deschizi garajul, vreau să parchez motocicleta, îmi ceruse amabil în timp ce mă privea destul de serios. I-aș fi aruncat o privire de ,,serios", dar m-am abținut. Mama mă rugase să fiu drăguță cu el, din spusele ei Valentino era destul de sensibil.
Dădusem din cap în semn afirmativ după care făcusem câțiva pași înăuntru pentru a apuca mănunchiul de chei de pe măsuța din living, apoi urmase o întreagă sesiune de chinuială cu încuietoarea veche a mamei. După câteva cuvinte nu tocmai frumoase reușisem să descui garajul și să îl las să își parcheze motorul.
— Ce vrei să facem în seara asta? se întoarse spre mine în clipa în care am intrat amândoi în casă, îl poftisem să ia loc pe canapele însă nu mă ascultase.
— Nu facem nimic, tu dormi pe canapea și eu dorm sus în camera mea! i-am explicat obosită în timp ce i-am privit vizibila nemulțumire de pe chip. Eram plictisitoare din păcate pentru el.
— Credeam că o să fiu nevoită să te culeg de pe la petreceri, exclamase el și încântarea mea neexistentă îl făcuse să șoptească un scuze. Valentino chiar nu observa că eu nu aveam chef de glume cu el?
— Nu am prieteni, cum aș putea merge la petreceri? l-am întrebat obosită, încercând să port un dialog cât de cât normal. Energia și optimismul lui era obositoare pentru mine, mă secau de orice dorință de a fi drăguță.
— Din cauza asta nu ai dat niciun semn de viață atâta timp? mă întrebase cu un zâmbet ușor amuzat pe chip, deși îl vedeam puțin nesigur pe el. Oare ce părere avea despre mine acum? Credea că am fugit de el?
— Am fost răcită, am mințit în timp ce mi-am tras mai bine bluza pe care o aveam peste tricou. Trebuia să îmi ascund cumva minciuna, nu eram cea mai bună actriță și Valentino sigur avea să se prindă de chestia asta.
— Sper că ești ok acum? mă privise puțin îngrijorat în timp ce aruncase o privire asupra telefonului. Aștepta pe cineva sau voia să se ducă undeva? Era liber atâta timp cât mă anunța când avea de gând să se întoarcă.
— Mult mai bine, acum treci la somn! schimbasem subiectul rapid în timp ce mă grăbisem să încui ușa de la intrare. Mă simțeam nesigură cu atâția hoți și persoane periculoase prin zonă. Vrei să mănânci ceva? Îmi amintisem că mama mă obligase să îl hrănesc și să gătesc pentru el în fiecare zi. Comentasem destul de mult când îmi ceruse să fac asta, deși sfârșisem acceptând.
— Senoritaaa, mi se adresase pe un ton suav și a naibii de șarmant. De ce făcea asta? De ce, de ce, de ce? Voia să mă vadă cum rânjesc ca o proastă? Doar nu ai de gând să dormi la ora asta, nu? râse amuzat în timp ce făcuse câțiva pași înspre mine.
— Ba exact asta am să fac, Valentino! vorbisem deloc impresionată în timp ce îl priveam robotic în ochi. Era prea frumos pentru a trăi împreună cu el o săptămână.
— Răceala aia te-a făcut să fii mai ursuză decât o bătrânică de optzeci de ani, vorbise amuzat în timp ce îmi cuprinse întreaga față cu privirea. Oh, Dumnezeule. Avea ce să vadă, și așa arătam groaznic.
— Mulțumesc, mi-am dat ochii peste cap, păstrându-mi răceala față de el. Nu voiam să-l fac să creadă că dacă mă sărutase acum nu știu câte zile, eram topită și la picioarele lui.
— Hei, hei, știi că nu asta am intenționat să spun, își ceruse scuze tipic lui în timp ce îmi cuprinse bărbia gentil cu degetele lui. Voia să păstrez contactul vizual cu el în discuție neapărat și asta mă făcea să mă intimidez. Prietenii mei dau o mică petrecere acum, asta e ocazia perfectă să cunoști persoane noi și să îți faci prieteni, cine știe, încheiase propunerea cu un zâmbet larg și irezistibil. Ah, la naiba. Buzele alea ferme și rozalii mă băgau în pământ la propriu.
— La ora asta, Valentino? Nu știu ce să spun, vorbisem sceptică în timp ce îi simțisem mâinile fierbinți, așezându-mi-se pe umeri.
— Ești cu mine, nu se poate întâmpla nimic! mă asigurase cu vocea lui blândă și plină de căldură în timp ce redusese spațiul dintre noi și mai mult, parcă având grijă să mă privească mai bine în ochi.
— Ieșim altădată, încercasem să o dau la întors, evitându-i ochii probabil plini de dezamăgire. Avem timp, am adăugat, încercând să îndulcesc situația.
— Nu te forțez să ieși, Madena! vorbise vizibil deranjat în timp ce făcuse câțiva pași înapoi. Grozav, Grozav! Meritam un set de aplauze pentru faptul că îl dezamăgisem din nou pe frumușelul din fața mea.
— Mă duc să îți aduc așternuturi, mă sustrasem de la o atmosferă absolut ciudată, deși nu aveam vreun plan de a-l împăca pe Valentino.
Scotocisem prin dulapurile mamei în căutarea unor așternuturi albe și fără nicio floare sau orice alt imprimeu vizibil feminin. Găsisem cu greu ce căutam și numai imaginea brunetului care scria ceva bosumflat pe telefon mă făcuse să vreau să fug în camera mea și să mai stau cel puțin două săptămâni acolo.
Și-a ridicat foarte puțin capul atunci când m-a auzit venind după care a preferat să scrie mesaje într-una. Ce ar fi trebuit să îi spun acum?
— Vrei să mănânci ceva? întrebasem absentă în timp ce mă chinuiam să îi aranjez perna și cearșaful cum trebuie.
— Nu, vorbise sec.
— Dacă o să fii așa în toate nopțile, să știi că pot să-mi port și singură de grijă! îl anunțasem în timp ce trântisem nervosă plapuma.
— Madena cea nesuferită își face apariția din nou? mă întrebase după ce își lăsase telefonul pe măsuța din sticlă din mijlocul sufrageriei.
— Tu ești cel nesuferit, Valentino. Pur și simplu nu mă simțeam pregătită să îți întâlnesc prietenii, am mărturisit, atrăgându-i privirea.
— Hai să ne certăm ca niște puști de liceu, mă ironizase în timp ce scăpase de geaca de piele pe care o purta. Rămăsesem fără cuvinte, și din cauza vorbelor lui și din cauza hainei de care tocmai scăpase. Off, ce era neînregulă cu mine?
— În fine, mormăisem în timp ce îi terminasem patul, impropriu zis pat. Avea să doarmă pe canapea vreo 3 zile după care urma să dorm eu pe canapea în restul zilelor. Nu mai voiam să fiu numită nesuferită sau răsfățată.
Deschisesem televizorul pe un post de televiziune la întâmplare pentru a scăpa de liniștea sufocantă după care m-am retras în bucătărie. Mama avea să mă distrugă dacă afla că Valentino nu voia să mănânce.
Încălzisem o friptură pe care mama o pregătise înainte de a pleca, iar eu îmi făcusem un platou cu ceva brânzeturi și roșii pentru că nu eram o fană a cărnurilor. Încăpățânatul urma să mănânce indiferent de faptul că voia sau nu. Eram sigură că umblase cu gașca lui de mexicani nesimțiți toată ziua, iar acum nu voia să mănânce pentru că nu voia să mă deranjeze.
— Haide să mâncăm, făcusem câțiva pași spre el, încercând să îi analizez măcar puțin expresiile faciale. Încercam să înțeleg dacă el chiar nu voia să mănânce cu mine sau mini-cearta de mai devreme îl supărase atât de tare încât să mă ignore.
— Madena, nu vreau...
— Nu mă interesează, am exclamat deranjată apucându-l de mână. Nu s-a opus prea tare, ba chiar m-a urmat fără prea mult efort.
— Mama mi-ar ține o prelegere kilometrică dacă nu ai mânca, l-am amenințat în timp ce pregăteam tacâmurile. Nu am putut rezista să nu îi privesc zâmbetul subtil, dar foarte șarmant. Ah, aveam să o iau razna cu el o săptămână. Poftă bună! îi urasem cu un zâmbet minuscul pe chip, deși observam că nu mai eu eram cea care vorbea.
— Tu ai făcut-o sau mama ta? mă întrebase cu referire la friptură în timp ce eu eram terminată de emoții.
— Nu știu să gătesc prea bine, deci răspunsul e mai mult decât evident, vorbisem fără să mă gândesc prea mult la un răspuns care să îl uimească sau care să mă pună într-o lumină bună
— Mhm, e delicioasă! adăugase mulțumit în timp ce își concentrase atenția asupra farfuriei. Tu de ce mănânci chestiile alea care oricum nu-ți țin de foame? mă întrebase curios și înțelesesem perfect că indirect credea că mâncam legume doar pentru a părea ca am un stil de viață foarte bine echilibrat.
— Nu prea pot consuma carne, probabil mi-aș petrece noapte în baie încercând să vomit, adăugasem pierdută pe gânduri în timp ce îmi amintisem de nopțile în care stăteam sprijinită de chiuvetă, încercând să dau afară tot ce aveam în stomac.
— Înțeleg, adăugase serios în timp ce mă privise câteva zeci de secunde. Îi simțisem ochii asupra mea în timp ce mă chinuiam să mânânc fără să dau pe mine. Eram un dezastru la a mânca în public, cu atât mai mult când era și Valentino prin preajma mea.
Continuasem în aceași liniște până când terminasem amândoi de mâncat. Brunetul se oferise să spele vasele și nu avusesem încotro decât să accept. Adevărata problemă era aceea că brunetul scăpase de tricou cu motivul că și l-ar fi udat, iar eu... eu nu știam ce să fac pentru că nu-mi rămânea decât să-l privesc. Și la naiba, corpul brunetului arăta foarte bine.
Îi apucasem tricoul de pe marginea spătarului și după ce îl împăturisem, îl așezasem pe canapea. Când m-am întors în bucătărie, Valentino termina deja de așezat vasele. Se părea că era destul de familiarizat cu locul pentru că știa unde își ținea mama farfuriile.
— Vrei înghețată? îmi amintisem că refecusem stocul de înghețată de dimineață și la naiba, eram prea distrasă de abdomenul lui ca să îl pot privi în ochi. Mă simțeam rușinată.
— Vreau să vorbim, adăugase serios după care înaintase lent și sigur spre mine. Gata, intram în panică. Chiar ai fost răcită sau de fapt te-ai ascuns de mine, senorita? vocea lui joasă și pătrunzătoare mă făcusem să simt că vreau să fug departe de el. Iar punctul culminant fusese momentul în care își plasase mâinile deoparte și de cealaltă a mea.
— Am fost răcită, am mințit sperând să fiu credibilă.
— Vara, la peste treizeci de grade? ochii lui incredibili de blânzi îmi cercetau toată fața și distanța infimă dintre noi mă făcuse să devin anxioasă.
— Probabil am prins o bacterie sau ceva? m-am bâlbâit destul de tare în fața lui, provocându-i un zâmbet mulțumit. Tot ce am simțit în următoarea secundă au fost buzele lui peste ale mele. Ce naiba făceam acum? Bineînțeles că nu am mai știut ce era cu mine și ce făceam așa că l-am lăsat să mă sărute. Și cred că l-am sărutat și eu înapoi, eram prea amețită ca să realizez ce s-a întâmplat.
Am încercat să fac abstracție de faptul că își trecea degetele prin părul meu atât de grijuliu, însă nu am putut să nu mă simt copleșită cu afecțiune. Brunetul era și drăguț pe lângă faptul că era frumos, prima impresie despre el nu fusese una foarte bună pentru că preferase să mă abordeze ca un tip de cartier, iar eu nu agreăm sub nicio formă un astfel de comportament.
Ne oprisem după câteva minute pentru a ne valma respirația, iar brunetul nu se abținuse să nu mă sărute scurt pe buze de vreo două ori consecutiv.
— Nu ai idee cât m-am gândit la tine în ultimele zile, îmi mărturisise cu respirația întreruptă în timp ce îmi privea analizator fața.
— Îmi pare rău, am murmurat imperceptibil, neștiind cum să răspund în așa fel încât să nu-l mai rănesc. Și-a strâns brațele în jurul taliei mele în loc să îmi răspundă. Valentino chiar era sensibil. Nu am știut cum să reacționez, am vorbit sub privirea lui foarte atentă. Te cunosc de câteva săptămâni și totuși mă simt de parcă aș fi o străină în propriul oraș, îi mărturisisem cu speranța că mă va înțelege.
— Ai o săptămână la dispoziție să mă descoperi, Madena. Promit că o să scapi de sentimentul ăsta, vorbise cu o voce joasă și foarte atrăgătoare.
De ce simțeam că după săptămâna asta nu aveam să scap cu bine din mrejele latino-americanului?
Hei, oameni dragi. Here I am. Am terminat cu examenele de la facultate și prin urmare voi posta mai des în săptămânile următoare. Avem interacțiune între Madena și Valentino, ce părere aveți? Va aștept sa vorbim prin comentarii și va pup! 😘😘
P.S: Needitat