Am nevoie de câteva momente să-mi trag sufletul pentru a mă dezmetici complet din panica ce-mi stăpânise până acum câteva clipe corpul. Drako încă se freacă cu degetele la ochi, şi privesc plină de admiraţie tubul din palma mea. Se pare că până la urmă nu fusese o aiureală!
Îl bag repede în buzunarul rochiţei şi înghit în sec, apoi mă apropii încet de locul în care Scovil pare a-şi blestema zilele. Sau pe ale mele, nu sunt sigură ce tot îndrugă acolo.
— Ă, eşti bine?
Murmurul din gâtul meu îl face să se întoarcă cu furie spre mine, şi simt involuntar cum uit să respir. Mă pierd în tăria din privirea sa, şi abia acum îmi dau seama în ce situaţie de rahat mă aflu: pe un drum pustiu, lipsit de lumină şi la doar doi paşi de ucigaşul canarului meu care, numai cât că uit la el şi-mi au seama că ar avea chef să-mi frângă gâtul sub palmele sale uriaşe. Îmi duc fără să-mi dau seama mâna la gât, şi simt cum sângele mi se scurge din corp. Sunt totuşi incapabilă să mă mişc din loc, astfel că atunci când Drako mă prinde de braţ şi mă smuceşte cu forţă într-o parte, până mă izbesc cu spatele de un copac, nu pot decât să mă rog că voi avea parte de o moarte rapidă şi nedureroasă.
Scovil se pironeşte în faţa mea, simţindu-i respiraţia fierbinte pe pielea gâtului. Oricât de înspăimântată aş fi, nu pot să nu-i simt în nări mirosul masculin ce-mi alunecă de-a lungul şirii spinării, făcându-mi pulsul să tresară prin vene. Ei, ce Dumnezeu! Miroase chiar bine pentru un nenorocit.
— Ai putea să nu mă mai adulmeci ca un câine şi să-mi spui ce naiba încercai să faci?
Vocea sa gravă mă scoate din transă, iar sprâncenele mi se apropie milimetric, într-o grimasă urâtă. Tipul ăsta tocmai mă făcuse câine? Ok, Joanna, nu asta e important momentan.
Îmi pun palmele pe pieptul său, simţindu-l cum se încordează sub atingere, şi încerc să-l împing la o parte, reuşind cumva să pun nişte distanţă între noi.
— Care e problema ta? mă răstesc poate prea acid spre el. Tu eşti cel care a apărut din senin în faţa mea şi m-ai apucat ca un sălbatic.
— Pardon? întreabă oarecum sarcastic, înjurând în timp ce-şi freacă încă o dată pleoapele. Tu eşti cea care s-a izbit de mine, netoato. Te-am ţinut să nu-ţi rupi curul în două. Mă rog, şi aşa n-aveai ce rupe.
— Hă?! vocea mea e deja mai ascuţită. Individul ăsta mă insultă în faţă şi spre nefericirea mea nu-mi vine nicio replică fantastică în minte. Grozav!
— Eşti un mitocan.
— Am fost complimentat şi mai bine, drăguţo.
— Ugh! Dispari din faţa mea!
— Eu? Văd că tu eşti încă în preajma mea, scumpo.
— Şi nu-mi mai spune aşa!
— Aşa cum, scumpete?
— Las-o baltă!
Îmi trag suflul, scoţându-mi telefonul din buzunar. E trecut cu mult de ora unsprezece, iar afară pare se răci mai tare.
— Mai bine o sun pe Amalia să-i spun că iubăreţul ei nu e acasă, murmur pentru sine, dar nu conştientizez că Scovil e chiar lângă mine până când nu mă apucă de umăr. Uh, încep să cred că-i place să pună mâna pe mine.
— Ce-ai spus acolo? Cine nu e acasă?
Îmi mut grăbită privirea, încercând să găsesc un răspuns plauzibil. Eu şi gura mea cea mare!
— Ăă, eu! Eu nu sunt acasă! Doamne, ce târziu e! Trebuie să plec.
Mă depărtez de el, ignorându-i bănuiala din ochi. Seara asta chiar e groaznică!
— M-am lămurit deja şi cu tine, îl aud cum gângureşte, făcând cale întoarsă. Gândurile mi se învârt prin minte, şi reacţionez fără să mă gândesc măcar la ceva concret.
— Hei, unde mergi?
— Nu-i treaba ta.
— Mergi acasă?
Asta nu e o idee bună deloc. Mai ales dacă idioata de Amalia ajunsese deja acolo.
— De ce? răspunde fără să se întoarcă. Vrei să ţi-o tragi şi n-ai cu cine?
Vorbele sale mă lovesc ca nişte pumnale. Înghit cu greu amarul ce mi se adună pe buze şi-mi ţin în frâu reproşurile, şi recurg la veşnica ironie pentru a scăpa de întrebarea sa indecentă.
Încerc să-l ajung din urmă.
— Nu fi caraghios. Am gusturi mai bune de atât. Doar că ştiu că ţi-ai dat seama despre ce vorbeam, şi n-am de gând să-mi las prietena cu un specimen ca tine. Deci fie mă iei de bunăvoie, fie pot pur şi simplu să merg singură la tine. Drumurile nu-ţi aparţin.
Drako se întoarce ursuz spre mine, putându-i simţi privirea de foc pe piele. Se apleacă pentru a ajunge la nivelul meu, până ce nasurile aproape că ni se ating, şi respiră adânc pe nări, făcându-mi pielea să se cutremure.
— Nu-mi sta în cale.
Spunând asta, îmi aruncă o ultimă căutătură urâcioasă, apoi trece nestingherit pe lângă mine, ignorându-mă total. Îmi rostogolesc ochii în orbite, şi mă iau numaidecât după el. Sper că Amalia a plecat totuşi acasă. Nu vreau să-i explic de unde mă cunosc cu domnul înfumurat.
Drumul spre moşia lui Drako e lung şi cufundat în tăcere, făcându-mă să mă îndoiesc de decizia de a-l urmări în miez de noapte. Dacă bunicul ar afla ce fac în momentul de faţă probabil că fie şi-ar face cruce că am ieşit din zona de confort, fie ar aduce apa sfinţită pentru a mă deposeda de demonul de Drako. Şi sincer, nu ştiu ce variantă e mai rea.
Suntem pe drumul ce duce direct spre casa sa când zăresc lumina slabă ce pâlpâie într-una din camerele lui Scovil. Dispare brusc, şi pot auzi câteva chicote piţigăiate dinăuntrul casei. Speranţa mea că petrecăreţi plecaseră deja se spulberă odată cu vântul rece ce-mi trece pe la picioare. Arunc o singură privire spre tipul de lângă mine, şi-i zăresc pumnii încordându-se pe lângă corp.
Face plin de mânie un pas în faţă, dar îl prind la timp de mână şi-l forţez să stea în loc.
— Calmează-te! N-am să te las să omori pe toată lumea doar pentru o glumă nevinovată.
— Nevinovată? întreabă, întorcându-se cu faţa spre mine. Pot vedea flăcările ce-i ard în irişi, şi fumul ce stă să-i iasă pe nări. Nu şi-au găsit persoana care să le guste lor glumele... nevinovate.
Încearcă să se smucească din strânsoarea mea, dar mă ţin cu toată forţa, tărându-mă aproape după el.
— Încetează. Doar nu vrei să intri în belele, nu? Mai aşteaptă puţin până se plictisesc şi pleacă.
Pufneşte pe nări, şi se depărtează de lângă mine. Îşi freacă exasperat fruntea, părând a ceda, apoi o bufnitură ascuţită se aude de undeva din interior, luându-mă complet prin surprindere.
Drako înjură cu poftă, apoi o ia la pas spre moşie.
— La naiba cu aşteptarea!
Îl privesc cum se îndepărtează, şi strâng neputincioasă din pumni. De ce nu puteam să merg eu liniştită acasă, în loc să umblu ca bezmetica prin toiul nopţii?
Nişte ţipete înfundate răbufnesc în liniştea serii şi tresar, luând-o numaidecât la pas pe urmele lui Scovil. Îl găsesc în spatele moşiei, încercând cu greu să deschidă o fereastră ce pare a fi blocată din cauza vopselei urcate. Reuşeşte în cele din urmă să o dezlipească cu un scârţâit surd, şi se strecoară în tăcere înăuntru, aruncându-mi o ocheadă scurtă. Îşi mută repede privirea, iritat parcă de prezenţa mea.
Îi ignor reacţia, îmi strâng mai bine şapca pe cap, şi mă caţăr pe geamul deschis, trezindu-mă într-una din camerele întunecate ale proprietăţii lui Scovil. Vocile neclare ale celorlalţi îmi ajung vag la ureche, şi mă chinui să descifrez ceva prin întunericul ce mă înconjoară. Simt totuşi prezenţa lui Drako undeva lângă mine, şi bâjbâi cu mâna prin întuneric pentru a găsi vreo sursă de lumină.
Tresar şi mă dau un pas înapoi când simt că îl ating din greşeală pe Scovil, iar peste câteva clipe lumină slabă de brichetă îmi apare în faţă de nicăieri. Chipul lui Drako se întrevede cu greu printre umbre, dar observ totuşi cum îmi face semn să-mi ţin gura pentru a nu face zgomot.
Mă sprijin cu fundul de marginea unei mese prăfuite, şi aştept să văd care e următoarea lui mişcare. Acesta deschide cu grijă uşa, aruncând o privire spre lumina ce pâlpâie în cealaltă cameră. Aud clar vocea prietenei mele, şi-mi vine să merg la ea şi s-o strâng de gât pentru imprudenţa ei! Are noroc că încă suntem în post, altfel mă transformam în copia feminină a lui Scovil.
Îl urmăresc pe Drako cum scotoceşte cu nesaţ după cine ştie ce, apoi bate de câteva ori cu piciorul în pardoseala putrezită, făcând întreaga cameră să se zguduie din temelii. Peste câteva secunde, nişte chiţăituri ascuţite mişună de peste tot, şi încremenesc când simt mişcarea de la picioarele mele. Îmi arunc cu teamă privirea în jos, zărind cu groază şobolanii ce trec în goană pe lângă mine, strecurându-se prin deschizătura produsă de Drako în uşă, dispărând mai apoi în afară.
Îmi vine imediatul instinct de a ţipa, dar Scovil ajunge din doi paşi în faţa mea, acoperindu-mi gura cu palma sa. Mă zbat în braţele sale, ca mai apoi să mă opresc în clipa în care aud ţipetele celorlalţi. Urmează câteva înjurături şi vreo două uşi trântite, apoi liniştea se lasă peste întreaga casă.
Abia după alte câteva secunde sunt conştientă de poziţia în care mă aflu, şi mă smucesc de lângă Drako, lovindu-mă în graba mea cu şoldul de marginea ascuţită a mesei. Îmi muşc limba, frecându-mi în treacăt zona lovită.
Drako deschide acum larg uşa, şi dispare fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Mă iau după el, mijindu-mi ochii pentru a nu mă mai lovi de altceva în încercarea mea de a vedea ceva în faţa mea. Brusc, lumina slabă a becului de deasupra mea pâlpâie cu zgomot, dezvăluind camera mare în care mă aflu.
Îl zăresc pe Drako la fereastră, şi văd cu greu globurile de lumină ce se depărtează de moşia acestuia. Cel mai probabil nu le-au plăcut amicii lui Scovil.
Nici nu-mi dau seama când se întoarce spre mine, dar ştiu clar că e obosit şi iritat după felul în care îşi freacă tâmplele. Încă nu-i pot vedea bine faţa din cauza hanoracului cu glugă, dar ştiu că niciodată nu-şi ascunde mânia pe care o simte.
— Şi, ce mai cauţi aici? Nu vezi că restul au plecat? Hai, i-aţi tălpăşiţa şi tu! Nici nu ştiu de ce ai mai venit, murmură ca pentru sine, depărtându-se de fereastră.
Privesc de jur împrejur, întrebându-mă acelaşi lucru. Doar nu credeam că Scovil avea să le facă vreun rău, nu-i aşa? Totuşi, nu-mi pot învinui mintea nebună; tipul poate fi în stare de orice dacă e pus la încercare.
Îmi ling ezitând buzele, şi mă pregătesc să plec când aud un tunet asurzitor, urmat mai apoi de sunetul alarmant al ploii.
— Oh, nu, nu! Mă apropii în fugă de geam, observând cu stupoare furtuna ce se instalează încet în mijlocul nopţii. E clar, chiar sunt blestemată! Nu pot pleca în asemenea situaţie, nu când sunt îmbrăcată într-o simplă rochiţă subţire, şi o şapcă ce presimt că nu mă va apăra prea mult de ploaie.
Mă întorc bulversată spre Scovil, observându-l rezemat de un fotoliu, şi aprinzându-şi o ţigară. Scoate lent fum printre buze, apoi îşi încruncişează braţele la piept.
— Se pare că eşti blocată aici.
Oh, da. Ce mod mai plăcut de a muri decât blocată în plină furtună cu Drako Scovil...