Pe seară, mă întorc acasă pentru a-l ajuta pe bunicul să pregătească cina. Sunt extenuată după întreaga tevatură de astăzi şi, oricât de mult îmi doresc să mă arunc în pat şi să nu mă mai trezesc până mâine dimineaţă, păcatul face că i-am promis Amaliei că ne vom întâlni astă seară la carnaval. Nici nu-mi pot imagina cât mă va foi pe la fiecare stand, şi sincer, picioarele mele nu-s pregătite spiritual pentru aşa ceva.
După ce spăl vasele şi-l ajut pe bunicul să-şi pregătească hainele pentru slujba de mâine dimineaţă, urc la mine în cameră pentru a face un duş rapid. Nici nu apuc să-mi usuc bine părul, căci telefonul îmi vibrează în pat, iar numele prietenei mele apare numaidecât pe ecran. Citesc grăbită mesajul în care spune că va ajunge în faţa chiliei noastre într-un sfert de oră, şi încerc pe repezite să pun ceva decent pe mine, care să mă apere totuşi de ţânţarii sugători de sânge.
Nu izbutesc însă la prea multe, aşa că pun la nimereală pe mine o rochiţă până la genunchi, şi-mi aşez pe cap şapca preferată pentru a-mi mai ascunde din părul încă umed.
Aud peste câteva clipe claxonul maşinii lui Cody, şi mă grăbesc să cobor. Nu uit însă să închid fereastra, căci cine ştie cu ce fel de gângănii aveam să mă trezesc în pat la întoarcere. Nu de alta, dar nu de mult mă găsisem cu o şopârlă la cap. Nu pot exprima în cuvinte cât de tare am ţipat în acel moment, deşi vecinii ar putea să aibă totuşi o bănuială.
Îl găsesc pe bunicul la capul scărilor când cobor, şi-l las să mă sărute cast pe frunte.
— Să ai grijă, bine? Numai derbedei sunt pe drumurile astea noaptea.
— Da, da, bunicule! Nu-ţi face griji! În plus, am la mine spray-ul lacrimogen pe care l-am cumpărat de la bâlci, anul trecut. Trebuie să fie şi ăsta bun la ceva. nu?
Bătrânul mă priveşte cu o oarecare nedumerire, apoi dă impasibil din cap. Mă strecor pe lângă el înainte să mai lungesc conversaţia, şi-i zăresc pe Amalia şi pe Luke, prietenul nostru de la grădiniţă — şi cel care-mi jurase iubire veşnică în timp ce căzuse cu faţa în mizerie... de cal — aşteptându-mă în maşina acestuia.
Le fac fugitiv cu mâna, aşezându-mă pe bancheta din spate.
— Pregătite să te dezlănţui? întreabă oarecum euforic Luke, plecând din faţa chiliei mele.
— Dacă a te dezlănţui înseamnă a asista la beţia celor din jurul tău şi te ruga la Ceruri să nu vomite vreunul pe tine, atunci da, sunt pregătită!
De pe bancheta din faţă, Amalia plescăie din buze spre mine.
— Ei haide, că n-a fost aşa de rău anul trecut.
— Să-ţi reamintesc cumva că nu tu ai fost cea acoperită de vomă din cap până în picioare de Filip şi grupul lui de ciudaţi?
— Ok, tac!
— Mulţumesc!
Carnavalul din Montana e unul din cele mai aşteptate evenimente ale sezonului, mai ales dacă asta înseamnă etalarea ultimelor tendinţe în modă sau a ultimului pacheţel de muşchi pe care-l puneai pe tine în ultimul an. Toţi se adună în centrul nebuniei, la focul de tabără ce luminează întreaga vale, şi încep a se făli cu ultimele lor achiziţii sau cu noile cuceriri de peste vară. Şi sincer, pe cât de amuzant e de auzit, pe atât de deranjant e de văzut.
Coborâm din maşină pe sunetul asurzitor al muzicii ce face până şi pământul să se cutremure, şi ne trezim într-o mare de oameni cuprinşi de frenezie. Mă strecor cu grijă printre aceştia, într-o încercare mai mult disperată de a nu mă izbi de ei, şi ajungem peste câteva clipe în faţa tarabei cu plăcinte a familiei Amandei. Mama sa, doamna Vivien, ne întâmpină cu un zâmbet, şi ne oferă mie şi Amandei nişte coroniţe în formă de urechi de pisică. Sunt caraghioase!
— Mm! Miroase a Rai!
Luke adulmecă de câteva ori aroma îmbietoare a bunătăţilor din faţa noastră, punând în cele din urmă ochii pe o plăcintă medie cu brânză şi rom.
— Uşor, băiete, îl şicanează doamna Vivien. Dacă mai dai mult târcoale pe la preparatele mele am să-ţi pun interdicţie la ele.
— Oh, da' nu e drept! protestează acesta, plescăind din buze.
De undeva din spate, tatăl Amandei, domnul Hector, îi face semn lui Luke astfel încât să nu fie văzut de soţia sa, şi-i dă pe ascuns acestuia o porţie uriaşă de plăcintă cu mere. Eu şi Amalia râdem cu poftă, în timp ce mama ei se uită nedumerită spre noi.
Ne facem drum mai apoi spre centrul carnavalului, pierzându-l cumva pe Luke prin mulţime. Sau cel mai probabil nici nu se mai dezlipise de standul cu plăcinte. După ce vizităm nişte standuri şi facem câteva poze în diferite ipostaze, dăm cum necum peste grupul lui Alice, ce tocmai se aprovizonase cu câteva pahare cu bere.
Alice ne priveşte ca de o obicei — cu îngâmfare —, trecându-şi mâna prin părul său de un blond şters. Îmi vine să mă strâmb şi să fac cale întoarsă, dar Amalia mă prinde de mână, forţându-mă pe loc. Ştie că eu şi Alice nu ne înţelegeam nici cât negru sub unghie, cu toate că în generală eram aproape cele mai bune prietene. Nu ştiu sigur ce e schimbase între noi; cert este că odată cu intrarea în liceu, veninul ţâşneşte din ea mai ceva ca o fântână arteziană.
Amândouă ştim regula de bază: ne întâlnim, ne hlizim una la cealaltă, apoi trecem fără să mai adăugăm vreun cuvânt. Iar totul a decurs bine până acum. Ei, de ce am eu aşa o presimţire că întâlnirea cu ea n-o să meargă prea bine acum?
Înghit regretul ce mi se blocase pe limbă, şi-mi trag mai bine şapca pe cap. Poate nu mă va observa; şi aşa în generală avusese miopie.
Norocul face însă ca ochii săi să cadă fix asupra mea, astfel că nu pot să nu schiţez un zâmbet forţat, şi să mă prefac cât de cât prietenoasă.
— Nu mai rânji aşa sau ai să sperii tote bunăciunile din jur.
Tonul său malign mă face să strâng din dinţi, şi preţ de o secundă vreau să uit de educaţia primită de la bunicul. Îmi amintesc totuşi că nu se merită osteneala, aşa că tac şi înghit. Sunt patetică.
— Lasă melodrama, blondino, intervine, spre surprinderea mea, Amalia, iar fetele din spatele lui Alice chicotesc răutăcios. Deci, ceva interesant pe aici?
— Depinde ce înţelegi tu prin interesant, murmură piţigăiat Ruxi, prietena roşcată a lui Alice. Până acum doar jocuri de copii şi standuri întregi cu vată de zahăr. Ew, parcă e o petrecere de copii mici!
E o petrecere de copii mici, îmi vine să-i zic. Carnavalul vine mai ales pentru cei mici, dar tipele ca ele nu ar putea înţelege o distracţie nevinovată.
Mă abţin din a comenta, iar Alice intervine cu un oarecare interes.
— Totuşi, lucrurile tind să devină interesante în curând.
— Ce vrei să spui? întreabă curioasă Amalia.
Alice îşi încrucişează braţele la piept, zâmbind în colţul gurii.
— Băieţii vor să plecăm de aici şi să-i facem o vizită lui Scovil. Presupun că aţi auzit că s-a întors, nu? Abia aştept să-i revăd pectoralii!
Simt cum aerul mi se opreşte în gât, şi am preţ de o secundă senzaţia de sufocare.
— Sunteţi nebuni! Dacă ăla vă prinde pe proprietatea lui, vă va jupui de vii!
Ştiu că sun paranoică, dar nu-mi închipui că Scovil va sta la taclale cu foştii lui amici doar aşa, din curtoazie. Simt deja că se va termina urât, aşa că bat în retragere.
— Nu vreau să iau parte la aşa ceva. Haide, Amalia. Să plecăm de aici.
Cum mereu ceva trebuie să-mi meargă prost, amica mea pare a ezita, fapt ce mă enervează la culme. Ştiu deja ce înseamnă asta — nebuna de Amalia nu are de gând să-şi rateze marea dragoste neîmpărtăşită! Minunat!
Îmi dreg glasul, ochind-o cu privirea pe prietena mea.
— Amalia, vii?
Bruneta îşi muşcă buzele, gândindu-se. Dădu apoi vehement din cap, mijindu-şi ochii.
— Nu pot! Îţi vine să crezi? E o şansă la un milion să stau de vorbă cu Drako! Un vis împlinit!
Încă puţin şi văd, la propriu, inimioare sărindu-i din urechi. Îmi frec tâmplele, încruntându-mă.
— Ok, eu plec acasă. Dacă nu mai aud veşti de la voi în câteva zile, am să ştiu unde să vă caut rămăşiţele!
Nu aştept să mai ascult altceva, căci fac cale întoarsă, îndreptându-mă să ieşire. Oricât de mult mă intrigă povestea lui Drako, cu siguranţă nu vreau să iau parte la invazia casei sale. Tipul şi aşa mă detestă.
Încerc în următoarele minute să dau de Luke cu speranţa că mă va duce acasă, dar nu pot nicicum să dau de el, aşa că mă resemnez, şi o iau la pas pe drumul spre casă. Muzica încă răsună în bezna nopţii, iar chiotele şi râsetele umplu întreg văzduhul. Poate că ar mai trebui să stau. Şi totuşi, nu vreau să umblu de una singură într-o zonă plină de betivi şi petrecăreţi care sunt mai mult fumaţi decât conştienţi.
Mă înconjor mai bine cu braţele, şi simt vag aerul tomnatic cum mi se adună la picioare, făcându-mi corpul să se cutremure. Ştiam eu că nu era o idee bună să ies cu părul umed!
Sunt aproape de ieşirea din zona carnavalului când aud nişte râsete înfundate în spatele meu, ca mai apoi nişte siluete să se profileze în lumina slabă a felinarelor. Îmi măresc pasul, simţind cum paranoia îmi mişună prin minte, făcându-mă să-mi închipui tot felul de lucruri. Nu sunt eu slabă de îngeri, dar şi când îmi intră frica în sânge, nu mai iese de acolo!
Sunt aproape gata s-o iau la fugă când corpul mi se loveşte brusc de ceva tare, făcându-mă să ţip îngrozită. Ceva dur îmi acoperă gura, şi simt cum pământul îmi fuge de sub picioare preţ de o secundă. Totuşi, reuşesc să-mi liniştesc cumva pulsul haotic şi lovesc cu putere în piciorul celui din faţa mea, făcându-l să scoată un icnet gutural şi să mârâie plin de nervi. Profit de ocazia pe care o am şi scot cu greu spray-ul din geantă, rugându-mă în gând să nu fie o tinichea şi să funcţioneze cât să am timp s-o şterg de aici.
Spre fericirea mea, tipul din faţa mea, pe care nu pot să-l descifrez prea bine din cauza întunericului, geme înfundat, înjurând cu furie printre dinţi.
— Pe toţi dracii! Ce căcat încerc să faci!? Să mă orbeşti?
Sunt pe punctul de a-mi lua tălpăşiţa de acolo, dar mă opresc când momentul în care recunosc vocea răguşită a siluetei chircite de lângă mine. Înjur în gând, întrebându-mă dacă nu cumva am fost blestemată la naştere.
Fac un pas în faţă, temătoare, zărind mai apoi o pereche de ochi mai întunecaţi ca flăcările Iadului.
— Drako?
Ei da, tocmai am dat de dracu'!