Când m-am trezit, am observat că eram în camera lui Harry. Am încercat să mă ridic în fund, dar m-am lovit de ceva ce semăna periculos de mult cu un zid transparent. Am mai încercat o dată, având succes. Am gemut când mi-am simţit oasele pocnind când m-am întins ca o pisică. M-am uitat după Harry prin cameră, dar nu l-am văzut nicăieri. Afară soarele strălucea puternic, însă perdele albe nu îi permiteau să treacă în cameră în totalitate. Cel mai probabil băieţii erau la şcoală. Nu ştiam cât era ceasul, dar lumina era prea puternică pentru a fi dimineaţă. M-am dat jos din pat, observând că hainele mele au fost înlocuite de unul dintre cele mai largi tricouri pe care le-am văzut vreodată. Ştiam că îi aparţine lui Harry datorită parfumului său. Am tresărit atunci când am auzit o bufnitură puternică venită de la parter. Părea că cineva a intrat în casă, pentru că acesta era zgomotul specific uşii mari din lemn de la intrare. Mai mult decât curioasă, m-am încălţat cu o pereche de papuci de lângă pat şi am ieşit uşor şi fără zgomot din cameră. Puteam să îmi dau seama că intrusul este un om, datorită mirosului sângelui. Acest lucru mi-a amintit că nu m-am mai hrănit de o zi , iar peripeţiile prin care am trecut în doar 24 de ore m-au extenuat. Am coborât uşor treptele, cu o lampă din camera lui Harry în mână. Sunt sigură că arătam foarte haios într-un tricou negru de două ori mai mare decât mărimea care mi se potriveşte, cu părul ciufulit şi o lampă albă în mână. Când am ajuns pe holul principal, şocul pe care l-am avut a fost de trei ori mai mare decât tricoul lui Harry pe mine.
-Bună, scumpo!
În faţa mea stătea tata, zâmbitor şi relaxat. Purta un tricu vechi şi un trening. Nu mă aşteptam deloc să fie el, aşa că pentru 10 secunde nu am făcut nimic altceva în afară de a mă holba la el. Când în sfârşit am fost capabilă să spun ceva, cuvintele mele au fost cele mai evidente:
-Tată, ce cauţi aici?
-M-am gândit că ar trebui să explorez puţin pădurea şi am dat peste casa aceasta. Stai puţin... Tu ce cauţi aici? Nu ar trebui să fii cu Harry? vocea îi devenise din ce în ce mai furioasă şi îngrijorată spre final-
Nu ştiam ce să îi răspund. Dacă îl minţeam şi îi spuneam că nu am plecat de fapt cu Harry, ar fi început o ceartă cum nu am mai evut de când el şi mama au decis să divorţeze. Şi, în plus, părea mult prea relaxat în legătură cu faptul că mă aflam într-o casă de la marginea pădurii. Deci, nu am mai rămas decât să îi spun o parte din adevăr:
-Aici locuieşte Harry.
Uimită ar fi puţin spus pentru a descrie expresia tatei. Era de-a dreptul şocat. Probabil că şi el, precum multe alte persoane, îl vedeau pe Harry un băiat inocent şi drăguţ, care ar fi preferat un apartament micuţ în oraş. Cel puţin, eu aşa l-aş fi văzut. Plus că nu ar fi avut cum să îşi permită o astfel de casă financiar. Îmi pregăteam deja discursul în minte şi nişte explicaţii plauzibile, dar, ca de obicei, scumpul meu tată a pus o întrebare de baraj:
-De ce nu eşti la şcoală?
Parea nervos, dar foarte foarte curios. Nu o curiozitate din aceea pozitivă, ci cea a părinţilor care ştiu că te pot prinde cu ocaua mică. Nu puteam să îi spun că o...chestie care s-a transformat în Harry voia să mă omoare, dar m-a salvat Harry şi eu am leşinat, aşa că azi nu am putut să merg la şcoală. Nu numai că nu m-ar fi crezut, dar suna de-a dreptul oribil. Aşa că, am ales să folosesc cea mai uşoară scuză:
-Mi-a fost rău.
În acel moment, Anne intră în cameră, părând speriată. Eu ştiam că nu este, datorită simţului ascuţit. Puteam să îi depistez starea şi era cât se poate de calmă. Şi de ce se prefăcea?
-Aici erai! Te-am căutat prin toată casa! îmi spuse ea, "gâfâind".
Mi-a făcut semn discret cu ochiul, aşa că i-am intrat în joc.
-Scuză-mă, Anne! Acum m-am trezit şi am coborât când am auzit uşa deschizându-se.
Ca şi cum nu îl observase pe tata, se întoarse spre el şi exclamă uimită:
-Cine este acest domn?
Trebuie să recunosc că era o actriţă foarte bună. Tatăl meu era mai uimit de prezenţa ei decât de a mea şi sunt sigură că şi el a observat asemănările evidente dintre Harry şi ea. Totuşi, se prezentă galant:
-Eu sunt Alex Ceatine, tatăl lui Rose.
Cei doi dădură mâna prietenoşi. Numai mie mi se părea ceea ce se întâmpla mai mult decât ciudat? Nu ştiam ce ar fi trebuit să fac. Apoi, ca şi cum aş fi avut o mare revelaţie, mi-am adus aminte că eram îmbrăcată în tricoul lui Harry şi îi purtam papucii. Nu era o imagine prea plăcută pentru cei doi părinţi, sunt sigură. Ca şi cum de abia acum a observat şi ea, Anne zâmbi amuzată.
-Observ că Harry a avut grijă de tine. I-am spus să te ajute să te schimbi în ceva mai lejer când te trezeşti.
Am zâmbit ruşinată, dar nu mi-am mai simţit obrajii roşii. Poate că, acum că eram vampir, nu mai puteam să roşesc. Am zâmbit în sinea mea pentru asta, pentru că mereu m-am simţit ridicol atunci când roşeam. Ghiciţi la ce m-a dus cu gândul culoarea roşu. La sânge. Am simţit cum caninii voiau să iasă şi pofta de sânge creştea considrabil. Îi auzeam clar şi tare tatei sângele curgandu-i prin vede şi voiam să îl beau. Voiam să îmi ucid tatăl doar pentru a mă hrăni cu materia principală care îl ţinea în viaţă. În acel moment, am înţeles pericolul de a sta în aceeaşi casă cu el. Îl iubeam şi nu voiam să sufere, dar dacă locuiam împreună cel mai probabil nu ar mai fi apucat să vadă a doua zi doar pentru că eu nu m-am hrănit la timp. Mă simţeam ca un adevărat monstru. Îmi vedeam tatăl ca pe o masă şi, cel mai rău, nu îmi păsa ce se întâmpla cu el. Am simţit cum mă înţeapă ochii, dar nu voiam să plâng. Nu acum, nu în faţa tatei, nu în faţa lui Anne. Am tuşit cât de tare am putut şi cât de credibil, până când Anne şi-a dat seama că nu vreau să mai fiu în preajma tatei.
-Cred că ar trebui să îi dau nişte pastile. Intraţi în living, vă rog! Revin imediat!
Cred că s-a folosit de o putere tipică vampirilor de convingere, pentru că tata o ascultă şi se aşeză pe canapeaua mare. Anne mă îndrumă spre bucătărie, prefăcându-se că mă ajută să merg din cauza bolii. Când am ajuns, m-am trântit pe fotoliul lui Harry şi am dat drumul lacrimilor. Curgeau şiroaie pe faţa mea şi îi eram recunoscătoare lui Anne pentru că m-a lăsat să plâng în voie. Nu îmi place să fiu copleşită cu îmbrăţişări sau cuvinte „frumoase" când plâng, pentru că îmi arăt foarte rar vulnerabilitatea, iar mila altor persoane chiar nu ma interesează. Şi, totuşi, de ce plâng? Ah, da, pentru că mi-am dat seama ce monstru sunt. Cum am putut să mă gândesc la tata, singura rudă pe care o mai am, ca la o simplă gustare?! Îmi fac scârbă şi mi-aş fi dorit ca Harry să mă fi lăsat să mor. Nu mai însemn nimic pentru lumea aceasta! Sunt doar o persoană care nu ar mai trebui să existe, dar o face. Cred că blestemul acesta ce s-a abătut asupra mea a fost o consecinţă pentru că am încercat să păcălesc moartea, să fiu mai presus decât regulile divine.
-Mă duc să văd ce mai face tatăl tău. Ai o cană cu lapte cald de căprioară pe masă. Bea-l încet, să nu ţi se facă rău, bine?
Nu am fost în stare să-i răspund, dar am aprobat din cap. Încercam să îmi ţin lacrimile în frâu şi să îmi recapăt respiraţia. Sincer, nu aveam nevoie de ea, dar era un alt obicei uman de care nu mă puteam despărţi. Într-un final, am reuşit să mă calmez cât de cât şi m-am îndreptat spre cana fierbinte de pe masă. Abia atunci mi-am amintit cât de sete îmi era, dar urma cea mai mare provocare: să beau civilizat. În ultimele două dăţi nu m-am oprit până când nu am distrus vasul în care se afla sângele sau nu l-am vărsat pe tot pe mine. Nu se mai putea aşa! Am strâns bine cana în mâini şi am dus-o la gură. De cum lichidul mi-a atins buzele, colţii mi-au ieşit la înaintare şi începeam să îmi pierd controlul. Eram conştientă de acest lucru, aşa că am încercat să mă folosesc de asta. M-am concentrat asupra unor gânduri frumoase, exact ca atunci când beam cafea. Mă gândeam la ce voiam să fac în ziua aceea, dar tot ce îmi venea în minte era o scuză pentru tatăl meu. Ce aveam să-i spun leagat de casă? Că Harry locuia aici cu familia şi cu prietenii săi şi că trebuia să mă mut şi eu cu el? Numai mie mi se părea că sună oribil? Sper că nu va fi de acord cu mine sau mă va ajuta Anne, pentru că nu ştiam cum să-i dau de capăt fără să îmi întristez tatăl. Ştiam că avea să fie devastat când va auzi de plecarea mea. M-am uitat la cana pe care o aveam în mână. Era aproape goală, intactă şi eu nu eram mânjită peste tot de sânge. Se pare că problemele mă ajută să trec pestre alte greutăţi. Hm, cine s-ar fi gândit la asta? Am lăsat cana unde am găsit-o şi m-am îndreptat încet şi emoţionată spre living. I-am văzut pe Anne şi pe tata stând pe canapea şi râzând. Imaginea aceasta m-a bucurat şi m-a întristat în acelaşi timp. Dacă tata ar fi ştiut ce era Anne de fapt, ar fi fugit mâncând pământul.
-Te simţi mai bine?
Vocea tatălui mău mă scoase din gânduri. Am încercat un zâmbet şi m-am aşezat lângă ei.
-Da. mi-am dres vocea şi am continuat ruşinată. Deci, tată, te mai pot ajuta cu ceva?
Se părea că şi tatăl meu fu uimit de încrederea pe care am căpătat-o atât de brusc, pentru că nu ştiu ce să-mi răspundă pentru câteva secunde. Apoi, după ce a înţeles că de fapt îl dădeam afară din casă, mă întrebă ce nu voiam să aud:
-Aşa va fi? Mă vei da afară după ce te vei muta cu Harry aici?
M-am uitat la el mirată şi întristată. După privirea lui Anne, se părea că îi spuse deja tot planul fiului său. Perfect! Deci tot greul şi toată frustrarea cădea pe mine, din nou.
-Nu, tată, nu va fi aşa. Ştii de ce? Pentru că te iubesc şi vei fi binevenit mereu, dar încă nu ne-am mutat împreună, deci şi eu sunt tot un oaspete, ca şi tine.
Simţeam cum atât eu, cât şi tata, deveneam din ce în ce mai furioşi. Anne, din păcate, va trebui să fie părtaşă la una din clasicele noastre certuri.
-Deci pot să te iau cu mine dacă vreau, nu? Nu ai nici un drept să rămâi atât timp cât nu eşti dorită aici.
Ce a spus?! Sunt sigură că gura mea formase un mic „O" de uimire, dar nu mă dădeam bătută aşa de uşor. Puteam înţelege că era supărat, dar nu puteam să cred că îndrăznise să insinueze că nu mă voiau în acea casă.
-Ştii care este diferenţa dintre noi doi? Pe mine mă vor în această casă. Tu, în schimb, eşti doar un intrus. Şi, aşa, ca fapt divers, nu mai aveam de gând să mă întorc în apartamentul acela după ce m-ai dat afară. tonul meu era furios, foarte furios.
Nici eu nu ştiam de ce am spus asta. Iar mă lăsam dusă de instinct, ca atunci când m-am certat cu Harry. Ştiam că l-am rănit, dar nu îmi păsa. Aveam dreptate, până la urmă. După o perioadă scurtă (dar care mie mi se păruse o vecie) în care ne-am privit în ochi intens, el se ridică şi, luându-şi rămas bun de la Anne, părăsi casa. Nu pot spune că îmi părea rău. Ba chiar mă simţeam oarecum uşurată. Apoi, mi-a trecut prin minte un gând tulburător. Dacă i-am schimbat părerea mamei iubitului meu despre mine? Mi-am ridicat ochii pentru a-i întâlni pe cei ai femeii pe care am ajuns deja să o iubesc. Erau la fel de verzi precum ai fiului său şi nu aveau nici un strop de răutate sau acea mustrare când faci ceva rău. Ba chiar erau înţelegători, fapt ce m-a făcut să o îmbrăţişez. Chiar dacă era vampir, nu părea că s-ar fi aşteptat la asta. Mă îmbrăţişă şi ea ca o mamă protectoare şi, în sfârşit, am simţit că mi-am găsit locul într-o familie iubitoare şi grijulie, care mă va accepta aşa cum sunt şi nu mă va lăsa la greu. M-am simţit iubită şi am simţit că pot să iubesc din nou pe cineva.
Editat
2209 cuvinte