Cassie's PoV
Mă așez liniștită într-o bancă de la fereastră în clasa de literatură. Nu mă pricep de minune, dar mai știu și eu ceva.
Săptămâna asta a fost destul de plictisitoare. Eleanor a fost plecată în Los Angeles până ieri și azi trebuia să se întoarcă, dar i s-a anulat zborul din cauza condițiilor meteo. Cică în America a început să ningă. Iar pe mine mă bate gândul să merg în New York cu Harry și Max săptămâna viitoare doar pentru zăpadă. În plus, nu i-am mai văzut pe băieți de ceva vreme. Dacă mă gândesc mai bine, pe Liam și Niall nu i-am mai văzut de dinainte de Ziua Recunoștinței, ceea ce e un termen oribil de lung.
Lou și Eleanor obișnuiau să mă viziteze vineri seară pentru seara cu filme. Și tocmai de asta, mama e acasă de obicei vinerea: o adoră pe Eleanor. Tot ce face ea este perfect, minunat, frumos, potrivit, extraordinar și așa mai departe. Uneori mă întreb dacă e mama mea sau a ei.
În mod evident, cel mai mult timp mi l-am petrecut cu Harry, însă nu neapărat voit, ci în situații inevitabile. Chiar dacă face parte din familie la propriu, nu prea stă acasă la noi. Să fi dormit de vreo 3 ori maxim la noi, când îi era prea lene să se ducă la casa băieților. În ultimul timp nu prea se mai întâlneau toți o dată acolo, din câte spunea Harry. Ba îl prinde pe Niall cautându-și o șosetă uitată de mult, ba pe Liam citind o carte în living. Însă din vară, nimic nu a mai fost exact ca înainte.
Nici nu știu exact de ce. Pentru că aș avea o mie de motive, dar nici unul nu pare a fi mai plauzibil decât celălalt.
-Bună ziua! mă trezește din gândurile mele miss Campbell, noua noastră profesoară de literatură.
E destul de simpatică și înțelegătoare, presupun că se datorează faptului că e destul de tânără.
În mod ciudat, era urmată de o fată. Blondă, ochi albaștrii și față ușor pistruiată, cam de statura mea. Perfect. A venit zeița frumuseții la noi în clasă.
-Aș dori să vi-o prezint pe Elise, spune domnișoara Campbell. Este aici pentru un proiect internațional și va sta la școala noastră până la sfârșitul anului școlar.
Minunat. Zeița își are ședere lungă.
-Mi-ar plăcea ca unul dintre voi să îi prezinte liceul...
Nu eu. Nu eu. Nu eu.
-Cassie?
Minunat.
Mă ridic din bancă mormăind ceva nedemn de o domnișoară și înaintez spre fața clasei unde domnișoara Campbell îmi zâmbea dulce. Îi întorc un zâmbet forțat și ies din clasa fiind urmată de zeița frumuseții.
-Am o migrenă tulburător de ciudată. A început instantaneu. Așa că îți voi arăta liceul cu condiția să nu mă întrerupi, înțeles? spun eu ridicând degetul arătator în semn de dojană.
Elise dă simplu din cap aprobator iar eu îmi continui drumul.
Mergea în urma mea ceea ce mă făcea să mă simt ca un paznic de la închisoare ce cară un deținut după el, singura diferență era că zeița nu avea cătușe.
Deși nu ar fi rău să o leg cu bandă adezivă de ușa din camera omului de servici.
-Oh Doamne, mergi lângă mine! Nu ca o capră în urma mea! spun enervată.
O clipă îmi aduc aminte că nici măcar nu știu câți ani are. Domnișoara Campbell nu ne-a dat prea multe informații despre ea, iar eu nu am de unde să știu dacă e la liceu sau dacă a terminat poate și facultatea. Însă după naturalețea din chipul ei, pare a fi de aceeași vârstă cu mine.
-Și... Um... Câți ani ai? îngreb eu în drum spre sala de sport.
-18, răspunde ea simplu.
-Aha, spun.
Deci chiar este de vârsta mea. Instinctele mele marca James nu mă lasă niciodată.
-Ok, ca să nu mă simt ciudat, ai putea să-mi spui câte ceva despre tine, zic.
-Vin de la Liceul de Est al Londrei, pe specializarea literatură, am venit pentru un proiect in colaborare cu o instituție importantă din America si după cum am spus, am 18 ani. Mă rog, am un frate mai mic, de 15 ani pe care îl cheamă Alex și numele meu este Elise Sophie Galway.
-Ți-ai învățat poezia de acasă? o întreb ironic.
Nu-mi răspunde la comentariu.
-Ce-ar fi să-mi spui și tu câte ceva despre tine, ca să fim chit, spune ea.
Oricât de minuscul ar fi fost cheful meu, trebuia să recunosc că era un schimb corect. Oi fi eu leneșa uneori, dar nedreaptă pe cât posibil nu.
-18 ani, Cassie James, am un frate idiot mai mare si sunt pe specializarea arte in caz ca nu te prinsesesi deja.
-Woah, destul de scurt, spune zeița zâmbind. Am auzit despre tine. Tu ești fosta iubită a tipului ăla, Niall Horan, nu?
-Suntem prieteni, mulțumesc de remarcă, zic și deschid ușa de la sala de sport.
-Nu credeam că ești așa seacă, spune ea sceptică.
Mă întorc și-mi înfig unghiile în pumn ca să nu-mi exersez croșeul de dreapta pe ea.
-Vrei ceva interesant? Tatăl meu e în comă de gradul 3 la spitalul central, mătușa mea moartă acum 9 ani se pare că a fost omorâtă de sora logodnicului ei, iar eu am un frate de care am aflat că-l am de abia acum 3 luni!
Miss Perfecțiune se uită la mine cu ochii mari. Nu-mi puteam da seama dacă era speriată sau uimită.
-Îmi pare rău, spune ea.
Oftez.
-În fine, asta e sala de sport, spun arătându-i sala în care de abia intrasem.
Ies fără să mai spun nimic iar ea mă urmează.
O dată ce aerul rece de afară mă plesnește peste față, o durere puternică îmi străbate tâmplele și văd din nou imaginea ce mă bântuia de 3 luni: păpușile și jucăriile de pluș.
Aerul zboară în jurul meu și genunchii mei fac contact cu asfaltul dur din curtea școlii.
-Cassie!
Păpușile și jucăriile de pluș îmi urlau în nervi ca niște ecouri sumbre și ceața din mintea mea devenea tot mai ciudată. Aerul îmi părăsise plămânii iar eu mă sufocam în propriami amintire. Atunci observ ceva ce, în 3 luni, nu văzusem.
Scânduri.
Acele jucării stăteau pe scânduri.
-Cassie!!
Aerul rece îmi inundă plămânii ca o avalanșă de viață și deschid ochii. Văd albul cenușiu al cerului de sfârșit de noiembrie și lumina zilei îmi rănește ochii.
Simt o atingere caldă pe brațul stâng și de abia atunci conștientizez realitatea.
-Sunt bine, spun și în urechile mele, vocea mea suna rece și îngrozitor de forțată.
-Cassie...
-Am spus, sunt bine, zic și încerc să mă ridic în picioare sprijinindu-mă de zeița frumuseții.
Dar cad din nou. Scot un icnet când simt suprafața pietroasă lovindu-mi genunchii și mă sprijin în palme ca să diminuez durerea.
-Cassie, lasă-mă să te ajut...
Mă ghemuiesc la pământ și încercând să nu plâng. Palmele mă usturau și genunchii îmi erau distruși. Încerc să respir, dar mă înnec în lacrimi.
Cineva îmi mângâia părul încet. Oricât de rău m-aș fi simțit, eram recunoscătoare pentru că asta mă calma măcar puțin.
Respirația îmi revenea la normal și pulsul începea să mi se calmeze.
-Elise, spun involuntar.
O simt cum îngenunchează lângă mine și îmi îndrept privirea spre ea pe cât puteam. Ochii ei albaștrii mă priveau îngrijorat și părul ei blond era răsfirat de vânt.
Fără să mă gândesc o îmbrățișez strâns. În primele secunde, după înțepenirea corpului ei, îmi dau seama că era surprinsă. Apoi îmi răspunde la îmbrățișare. Atât de strâns, încât toată disperarea din mine se evapora.
Se evapora. Și culmea era că, până atunci, nu credeam că cineva va putea face asta vreodată.
Dar se pare că miss Perfecțiune făcuse asta.
Fără să-și dea măcar seama.