- Ești aici! Șoptește intimidat și în același timp speriat că făptura minunată de lângă el va dispărea în orice moment. Aproape că nici nu mai clipește de teamă că pleoapele lui ar putea stârni o furtună care să-i risipească imaginea pe care o vede.
- Unde altundeva aș putea să fiu?
Vocea femei de lângă el seamănă cu o melodie compusă special pentru sufletul lui chinuit. Elian speră din toată inima ca ceea ce aude să fie adevărat, iar ceea ce vede să fie real. Speră să fie ea. Speră să fie Aimee.
- Credeam că ai plecat, șoptește zâmbind scurt.
- Și eu credeam la fel.
Amândoi își mută în același timp privirea spre oceanul albastru, intimidați probabil de ceea ce puteau descifra în ochii lor. Stăteau unul lângă altul fără să se atingă, dar se percepeau ca și cum ar fi sudați pe vecie.
O lungă perioadă de timp nu și-au mai spus nimic.
Privesc amândoi în aceeași direcție încercând să se acomodeze cu noile senzații care îi copleșesc. Starea de bine pe care amândoi o simt îi ajută să se descopere. Să-și stabilească sentimentele și să le identifice, cel puțin tacit.
Multele întrebări care așteaptau nerăbdătoare să fie destăinuite parcă nu-și mai au justificare acum. Rațiunea i-a eliberat și își așteaptă potolită efectele.
Aceste clipe de tăcere petrecute împreună reprezintă mai mult decât orice pe lumea asta. Sunt clipele lor pe care nimeni nu le vede și pe care ei niciodată nu le vor uita. Vor rămâne în inima lor pentru totdeauna.
- Nu am avut ocazia să facem cunoștință. Numele meu este Elian Watson după cum știi deja.
Vorbele lui se împrăștie în liniștea din jur. Privirea lui se strecoară timid spre chipul ei căutând avidă acel loc care îi aduce tihna. Nu-și mai dorește nimic altceva decât să o privească pe ea. Să respire aerul pe care îl respiră ea. Să trăiască la umbra ei. Să se hrănească cu prezența ei. Să se încălzească cu căldura ei.
- Aimee Bennet, răspunde ea privind aceiași ochi negrii care i-au contaminat visele.
- Bennet? Nu știam.
- Nu te cred.
- Vorbesc serios. Știam doar de Aimee.
- Și atunci cum ai aflat unde lucrez?
- Sara, răspunde scurt dorindu-și ca Aimee să nu se supere prea tare pe prietena ei.
- Mda. Destul de inteligent. Nu mă așteptam la așa ceva din partea ei.
- Sincer să fiu, nici eu nu mă așteptam. Se pare că și-a ales deja tabăra.
- Nu te înțeleg.
- Știu. Multă lume nu mă înțelege. Uneori nici eu nu mă înțeleg.
Elian evită să-i vorbească despre situația lui familială, despre soția care nu-i este soție sau despre frații lui care s-au unit pentru a-l deconspira. Nu vrea să o mintă, și atunci preferă să devieze dicuția.
Aimee sesizează însă intenția lui, dar alege să-i respecte decizia. Este conștientă de faptul că ei nu să află aici ca să vorbească despre familia lui. De fapt dacă se gândește mai bine nici nu știe despre ce anume ar putea ei să vorbească.
- Cunosc sentimentul. Și eu pățesc la fel. Uneori fac cu totul altceva decât ar trebui să fac în mod normal, spune calmă privind spre oceanul liniștit.
- Și cum rezolvi conflictul?
- Consider că așa trebuie să fie. Nu-mi mai bat capul cu explicații inutile. Cred că în viață nimic nu este întâmplător. Totul are un scop bine definit. Există o logică pe care noi o înțelegem sau nu, depinde de fiecare individ în parte. Sarcina noastră este să acceptăm ceea ce se întâmplă.
- Nu este atât de simplu... Nu poți accepta pur și simplu... Tu ai acceptat sărutul nostru?
- Sărutul tău... Eu nu am plănuit nimic și nici nu mă așteptam din partea ta la așa ceva.
Aimee simte nevoia să se îndepărteze de bărbatul care, probabil fără să realizeze aproape că s-a lipit de ea. Reperează canapeaua aflată la câțiva pași în stânga ei și pornește spre ea. Dorința ei de a se distanța, o împinge să aleagă calea cea mai scurtă, adică cea care trece fix prin spatele lui Elian pe care îl atinge fără să vrea. Unda electrică care s-a produs în momentul atingerii lor probabil îi va rămâne adânc imprimată în suflet. Modul în care i-a vibrat corpul nu-l va uita niciodată. Starea de amețeală care i-a ocupat creierul probabil nu-i va trece curând.
Nici Elian nu a rămas inert la atingerea lor, dar el încă nu vrea să recunoască nimic din ceea ce simte, optând doar să o urmeze spășit așezându-se pe fotoliu în fața ei, astfel încât să o privească în voie.
- Nici eu nu am plănuit nimic. Așa am simțit în momentul acela. Știu că nu mă crezi, dar exact așa s-a întâmplat.
- Dar excursia asta ai planificat-o.
- Da, dar nu pentru scopul la care te gândești tu. Vreau doar să vorbim.
- Despre ce să vorbim? întreabă ea curioasă mai mult pentru a înțelege o dată pentru totdeauna ce așteaptă brunetul să afle vorbind cu ea.
- Nu știu. Despre ce vrei tu. Despre mine, despre tine, despre viață, despre orice. Planul meu a fost doar acela de a te aduce aici. Atât și nimic mai mult. Habar nu am ce urmează.
- Vii des aici? Îl întreabă după o scurtă perioadă de tăcere.
- De fiecare dată când am nevoie de liniște. Este refugiul meu. Nimeni nu cunoaște această locație.
- Când zici nimeni te referi la soția ta, nu?
- Nu. Mă refer exact la nimeni. Soție, frați, părinți, angajați... Probabil nu o să mă crezi, dar ești singura persoană pe care am adus-o aici și vreau să rămâi singura persoană care cunoaște acest loc.
- Ok. Deși nu înțeleg de ce o persoană ca tine simte nevoia să fugă de lumea în care trăiește, doar pentru a avea puțină liniște.
- La ce te gândești când spui o persoană ca tine. Ce am eu diferit față de ceilalți? întreabă Elian privind-o intens.
Este destul de îngrijorat pentru că nu reușește să o intimideze pe femeia din fața lui. Nu înțelege de unde are ea atâta putere. Nu înțelege de ce el se lasă fermecat de ea și nici nu pricepe de ce este incapabil să o trateze așa cum ar trata orice femeie care intră în vizorul lui. Parcă este prins în propria lui capcană. Parcă el este cel vânat... doar că ea nu prea are atitudinea unui vânător. Nu-l atacă și nici nu-și exprimă această intenție. Dacă nu are de gând să-l stârnească atunci de ce s-a întors? De ce încă stau la șuetă în loc să se tăvălească în patul lui?
- Tu ai... totul, îi răspunde ea senină.
- De unde știi?
- Citesc și eu presa. Urmăresc bursa. Știu în ce casă locuiești. Ți-am văzut familia. I-am citit povești copilului tău, ai uitat? I-am cunoscut pe frații tăi. Cred că este suficient pentru ca cineva să-și dea seama că ești o persoana care îți permiți orice. Și nu doar pentru că ai bani. Ești o persoană care are totul... Familie, carieră, poziție socială, prieteni.
- Ai dreptate. Se pare că am... totul.
- Ești puțin dezamăgit? Deși acel se pare, reflectă cu totul altceva.
- Nu. Nu sunt dezamăgit. O persoană ca mine are tot ce vrea, nu?
- Sesizez o oarecare ironie în cuvintele tale. Cred că încep să înțeleg de ce ți-ai construit acest refugiu. Aici nu te cunoaște nimeni. Aici poți să fii tu însuți. Fără minciuni. Fără măști. Fără teatru. Aici nu este nevoie să te ascunzi de nimeni. Aici este adevărul pe care sufletul tău îl caută, dar pe care mintea nu-l acceptă.
- Tu ai un refugiu al tău?
Maniera în care el mută discuția spre un cu totul alt subiect o determină pe Aimee să creadă că a spus adevărul și Elian chiar are ceva de ascuns. Poate totuși nu este atât de fericit cum lasă să se vadă. Poate că viața lui este cu totul alta.
- În viața mea nu există prea multe persoane de care să mă ascund, dar dacă mă gândesc bine aș putea considera drept refugiu domiciliul meu actual. Acolo nu trebuie să mă prefac așa cum mă prefac în casa părinților mei, de exemplu.
Nu vrea să mai insiste pe acest aspect al trecutului ei pentru a evita o eventuală rupere de nori în ochii ei negri. Gândul că nici astăzi nu a ajuns la mormântul părinților ei o face să se simtă mai vinovată decât ar trebui să fie.
- Locuiești singură?
- Nu pot să cred că tu încă nu ai aflat nimic despre mine? Că nu mi-ai făcut deja dosarul și că nu știi cine sunt, comentează Aimee neîncrezătoare.
- Prefer să te descopăr singur, fără ajutorul detectivilor.
- Aha! Dar ai aflat măcar că suntem vecini?
- Vecini?! Nu, nu am aflat nici asta.
- Părinții mei au cumpărat casa aflată peste drum de casa ta, acum vreo trei ani. Eu nu am locuit niciodată acolo.
- Așa se explică de ce nu te-am remarcat până acum.
- Nu-mi place direcția în care se îndreaptă discuția noastră.
- Tot timpul ești așa sinceră.
- Defect profesional.
- Permite-mi să te contrazic. Niciunul dintre avocații mei nu este atât de sincer ca tine. Deci chestia asta cu sinceriatea nu ține de meserie. Te naști cu ea sau nu.
- La tine totul este alb sau negru? Nu accepți o altă nuanță?
- Presupun că nu ești mulțumită dacă îți dau același răspuns: Defect profesional. Asta doar ca să nu mă acuz singur. Dar, da! Nu-mi plac culorile amestecate. Și, da! Cred că așa m-am născut.
Evident că și Aimee credea același lucru despre el. Nu degeaba se află ea în această cameră alături de acest barbat care a reușit să-i intre pe sub piele într-un timp atât de scurt. Ce va face ea de acum în colo? Cum se va descurca?
Felul în care Elian o privește nu-i miroase prea bine. Felul în care ea se simte atunci când el o privește nu prevestește nimic bun. Știe deja că este pierdută. Știe că s-a lăsat purtată într-o lume de basm. Știe că odată ce a pășit în această poveste nu mai există cale de întoarcere. Știe că acest drum este cu sens unic.
- Un om cu poziția ta nu își permite să îmbine culorile. Nu are voie să o ia pe lângă drum. Trebuie să dea dovadă de multă stăpânire de sine pentru a se menține în vârf.
Replica ei nu o ajută să-și ignore gândurile impertinente care o fac să se cutremure. Dacă ar ști Elian că ea abia mai reușește să-și stăpânească dorința de a se avânta asupra gurii lui doar ca să-l facă să tacă...
- Nu știu. Nu am analizat niciodată profilul meu. Știu doar că muncesc mult și atât.
Nici zâmbetul lui nu o ajută să-și înfrâneze apucăturile. Este o întreagă harababură în mintea ei care începe iarăși să o părăsească. Norocul ei că este bine adâncită în canapeaua confortabilă de care s-a lipit.
- Munca este tot un refugiu, nu?
Cuvintele ei reușesc să-l sperie pe Elian și îl trimit cu gândul la posibilitatea ca femeia din fața lui să știe mult mai multe lucruri despre el decât lasă ea să se vadă. Poate că nu este tocmai o zână din povești, ci din contră, este o vrăjitoare care a aterizat direct de pe mătură pentru a-i face lui viața un coșmar... Ce coșmar? Nu există coșmar mai coșmar decât cel pe care îl trăiește de peste cinci ani... Nu! Această ființă superbă nu poate să fie o vrăjitoare. Trebuie să existe o altă explicație.
- Îmi citești cumva gândurile? Ce altceva mai știi despre mine?
- Nu știu nimic. Astea sunt doar niște concluzii pe care le trag în urma celor spuse de tine. Așa te percep eu.
Aimee ar avea mai multe de spus despre el și despre modul în care îl percepe, dar se abține momentan gândindu-se că poate mai există o cale de salvare pentru ea. Poate că până la urmă atitudinea dură a lui o va determina să caute acea cale pe care acum nu-și prea dorește să o găsească. Și al dracului dacă pricepe motivul pentru care nu vrea să o găsească.
Totul i se pare nepotrivit. Rațiunea ei se revoltă de fiecare dată când se trezește strigând în disperare că este greșit ceea ce face ea. Că bărbatul așezat pe fotoliul din fața ei nu este bărbatul potrivit pentru ea și că, indiferent de cuvintele frumoase pe care le spune el, ea nu trebuie să-i pice în plasă. Nu trebuie să se transforme în femeia la care el apelează atunci când pe nevastă-sa o doare capul.
- Ești mult mai periculoasă decât lași să se vadă.
În locul replicii care îi stătea pe buze, Aimee alege tăcerea acompaniată de o privire profundă menită să clarifice o dată pentru totdeauna poziția în care ea se află. Adică poziția pe care dorește ea să arate că se află.