De aproape o săptămână o șatră s-a stabilit în vale, lângă albia secată a pârâului. Caii lor pasc iarba uscată din apropiere și patru corturi colorate adăpostesc bărbați, copii și femei, fiecare având rolul lui în șatră. Bărbații vând ceaune, femeile ghicesc sau fac farmece cu ierburi și picioare de animale legate cu ață roșie.
-Mamă, de ce nu alungă nimeni șatra din marginea satului? o întreb pe mama. N-ai auzit că au dispărut găini din aproape toate ogrăzile, femeile au luat-o razna și le duc țigăncilor mâncarea de la gura copiilor pentru ghicit?
-Nu sunt în toate mințile! Le-a orbit așteptarea ca bărbații lor ca să vină acasă.
-Dar copiii nu suferă?
-Lasă-i, Mară, în plata Domnului! Tu vezi-ți de drum când dai ochii cu ei! La țigănci să nu te uiți ca să nu te deoache vreuna! Și vezi să ai grijă să nu te tragă de păr sau să-ți rupă de pe tine vreo ață... Nu știi ce le poate mintea , zice mama cu ochii în ițele războiului de țesut.
N-o bag în seamă. De când s-a stabilit șatra în vale toată lumea din sat vorbește doar despre vrăji. Eu n-am văzut pe nimeni vrăjit, doar înșelat și mințit, că nu știu ce apă sau os va face și va drege... Minciuni spuse pentru urechi slabe, care nu mai știu de Dumnezeu. Nu țigăncile mă chinuie pe mine. Mi-e rușine de mine cât de slabă de inimă sunt, că stau noaptea și plâng în pernă cerând iertare lui Victor pentru toate gândurile mele păcătoase și curioase pentru alt bărbat. Râdeam de femeile care cădeau în plasa țigăncilor, dar nu credeam că și eu voi fi de râsul lumii, că mă perpeleam muncită de imaginea bărbatului cu fața bronzată și ochii plumburii.
-Mamă, crezi că șatra mai stă mult lângă sat? întreb într-o doară.
-Nu știu, Mară, că nici preotul duminică n-a zis de bine despre ei. Că stau acolo, în vale, dar de sufletul lor nu au grijă. Să vezi ce s-a înverzit Smaranda când a zis că femeile din sat merg la ghicitoare, râse mama aducându-și aminte de cuvântarea popei.
-Poate-or să plece dacă nu mai au ce vinde... De câte cazane poate avea nevoie cineva? zise frate-meu, așezat pe banca de lângă fereastră. Nu mai știe omul ce să pună pe masă, dar să mai dea banii pe ceaunele lor!
-Cel puțin ei fac ceva, spun încet dar cred m-a auzit Ion, că și-a întors privirea tăioasă spre mine, mai să sară de pe bancă.
-Ioane, ai terminat de cioplit lingurile alea de lemn? Hai, băiete, că în două zile trebuie să mergem iar la oraș. Cum să mă duc doar cu două linguri și un sucitor de mămăligă? îl întreabă mama ca frate-meu să nu se ia iar de mine, așa cum tot o face de când s-a întors de pe front.
-Ține-o departe de șatră, mamă! zise apăsat Ion. Uite-o cum le ține partea oamenilor ăia!
-Nu țin partea lor! spun ca pentru mine când Ion se ridică de pe bancă și, ajutat de cârjă, se îndreaptă spre șopronul unde are sculele de lucru.
-Să vezi ce-o să se supere tata când o să vină de la câmp! bombăni din prag Ion spre mama. Nu-i destul că se luptă toată ziua cu pământul ca să rodească ceva-ceva, dar acuma mai trebuie să-și păzească și fata de șatră.
-Lasă, băiete, că nu-i cum spui! spuse mama. Mara nu-i o fată simplă la minte și știe să se ferească de rușine. Hai, mergi și mai lucrează nițel! Iar tu, Mară, du-te și adu apă de la fântâna din deal că acuși se face seară și trebuie să fac mâncare pentru tată-tău. Ai plecat?
Am ieșit din casă repede ca să scap de gura mamei. Gălețile goale așteptau agățate de ciotul gutuiului de lângă bucătărie. Cu ele într-o mână ies în drum și o iau în deal, la fântâna cu roată. E așa de puternic soarele că trebuie să-mi țin ochii mijiți ca să nu mă doară din cauza luminii. O femeie din sat tocmai vine de la fântână.
-Nu te mai du, fată, că nu ajunge găleata la apă. Au mai rămas fântânile cu cumpănă și aia din vale. Of, că nu plouă nici o picătură! zise necăjită femeia.
Știu că are doi copii, iar soțul ei este bolnav de plămâni. A vândut cu mama câteva zile lucruri făcute de mână, dar acum nu mai are timp să coasă de când copiii ei au mai crescut. Toți banii ei se duc pe doctorii și mâncare. Au o palmă de pământ lângă noi, iar tata de multe ori îi pune pe muncitori să taie brazde și la ea, dar pământul nu vrea să rodească și toate se usucă înainte de a face rod.
Femeia se pierde pe drum, cu găleata goală legănându-se în mersul ei. Știu că se duce la fântânile cu cumpănă, doar că e prea departe de casa mea și mai am și două găleți... Fac stânga-mprejur și o iau în vale, cu gândul că acum, pe arșița asta, oamenii din șatră stau în corturi, adăpostiți de soare. Poate am noroc și nu văd vreunul.
Fântâna are jur împrejur sălcii plângătoare, care acum au lujerii odihnindu-se pe pământ, doborâți de sete și căldură. Pun gălețile pe piatra de lângă fântână și încep să învârt de roată. Aud cum ciutura lovește apa și lanțul se întinde drept. Dau să învârt roata să scot ciutura plină, dar din spate aud o voce mică:
-La apă?
-La apă, răspund eu învârtind de roată mai repede ca să scap de copilul care se prinsese cu o mână de lujeri și se legăna ca un sălbatic pe liană.
-Tu nu stai pe-aici, nu-i așa? Nu te-am mai văzut..., mă iscodi copilul.
Noul meu tovarăș era cu pielea închisă și se uita la mine cu ochii lui mari și căprui, cu gene lungi și arcuite. Avea o cămașă pătată cu toate dovezile pe unde-a hoinărit până acum. Zâmbea cu o inocență firească atunci când îl priveam și când am dat drumul ciuturii pentru a doua găleată mi-a zis:
-Părul tău a fost așa de galben mereu?
M-am uitat la copil mult mai atentă. Părul meu? De ce vorbeam despre el? Cu mâinile învârteam roata, dar cu ochii îl urmăream cum se legăna pe lujeri.
-Nimeni de la noi n-are părul ca tine. Eu nu-l am așa, tata nu-l are galben, mama are părul negru, fratele meu are părul la fel... Doar bunica are părul alb, dar nici ea n-a avut culoarea ta... Ai stat mult în soare?
-Așa m-am născut, spun scurt, ca să-i dau de înțeles că n-am chef de vorbă.
-Rotci zice că femeile cu părul ca mine sunt cele mai puternice din lume.
-De ce te interesează? Ești fată cumva?
-Nu se vede? Rotci zice c-am să fiu cea mai frumoasă din șatră și tata o să ia o grămadă de aur pe mine.
Doamne, copilul ăsta părea un țânc jucăuș, legănându-se pe lângă fântână, dar nu era decât o fetiță murdară, cu ochi mari și curioși. Se pare că Rotci avea dreptate, va fi foarte frumoasă când va mai crește nițel.
-Câți ani ai, fetiță? întreb în timp ce vărs apa din ciutură în a doua găleată.
-Am atât! și-mi atată o mânuță murdară, cu degetele toate răsfirate, apoi își schimbă mâna cu care se ținea de lujerul salciei și-mi arătă doar un deget de la cealaltă.
-Șase?
-Îhm, atâta! râse fetița și un șirag de dinți albi se iviră printre buzele subțiri și rozii.
-Tatăl tău o să ia bani pe tine?
-Da, după ce se înțelege la preț cu băiatul cu care mă mărit. Pe tine cât a luat tatăl tău? Cred că mult, că tare ești frumoasă..., spuse fetița, măsurându-mă ca un negustor priceput.
-Pe mine nu a luat nimic. La noi nu se dau fetele pe bani. Se mărită și gata! zic eu, uitând că atâtea povești am auzit cum și-au măritat oamenii cu stare fetele cu băieți la fel de bogați, ca să nu sărăcească.
-Dacă erai la noi în șatră te măritai cu Rotci?
-Nu mă măritam cu Rotci. Eu sunt deja măritată, mint eu ca să nu-mi mai spună de măritiș și să-mi aduc aminte de Victor.
-Păcat, că acum se ține cu Radia, dar nu s-au măritat încă...
-Poate n-are bani pentru ea...
-Nu trebuie să dea mult, că a mai fost măritată, dar i-a murit omul la graniță, când am trecut în România.
-Ați fost în altă parte?
-Da, se cheamă Rusia și acolo soldații poartă barbă, au ochii sticloși și vorbesc răstit. Era război și n-am mai rămas acolo. Omul Radiei a călcat pe o mină, când se dusese să fure bocancii soldaților morți. N-a mai apucat...
-Cum te cheamă? o întreb eu pe fetiță, pregătindu-mă să plec de la fântână.
-Sorica.
Îmi desfac legătura de la coadă, făcută din împletitură de ațe roșii, și o leg în părul ei cald și moale, de culoarea castanelor.
-Uite, să-ți poarte noroc! zic și iau gălețile de torți ca să duc apa acasă.
-Pot să-l strig pe Rotci să te-ajute, vru fata să fie recunoscătoare cumva.
-Nu-i nevoie! și pornesc mai mult în grabă ca să nu cumva să pună fata vreun țigan din șatră să-mi ducă apa acasă. Și mai mult zoresc cu apa când aud glasul ăla subțire strigând.
-Rotci! Rotci! Ajută-mă!
Nu mai aveam suflu de grele ce erau gălețile, dar nu voiam să mă opresc să-mi trag sufletul cum fac de obicei când car ceva greu. Teama că țiganul va veni la chemarea fetei mă făcu să-mi sporesc efortul și să urc pe uliță la deal spre casă.
-Stai să te ajut! aud o voce groasă în urmă și nu mă pot abține să nu mă uit puțin.
Bărbatul care vindea ceaune venea în urma mea agale, ca și când s-ar fi așteptat să mă prindă ușor cu pasul său mare. Doamne, dacă mă ajunge atunci nu mai am cum să mă lupt și cu el și cu gălețile pline.
-Stai, nu mai fugi cu gălețile așa c-ai să le verși până acasă!
-N-am nevoie de-ajutor! Mergi înapoi, nu mai sta aproape de mine! strig cu teamă, dar păstrând mersul grăbit.
-Lasă gălețile jos și mergi singură, că eu vin în urma ta cu ele... N-am să stau lângă tine, doar mergi înaintea mea cu câți pași vrei. Ți le duc până în deal și ți le las acolo, apoi mă întorc. Lasă-le jos, femeie, c-ai să-ți dai duhul! zise bărbatul cu asprime.
Nu mai puteam face nici măcar un pas. Mâinile îmi tremurau de efort și nu mă mai ascultau nicicum. Am pus gălețile pe pământ și am continuat să merg, fără să mă uit înapoi. Nu știu de ce aveam încredere că bărbatul mă va urma așa cum a zis. Fără greutatea de până acum mă simțeam deodată mai ușoară. Vântul care se juca în pletele mele, acum slobode fără legătură, și-mi răcorea fața și gâtul cu mișcarea lui.
Pe culmea dealului m-am uitat pe furiș înapoi și l-am văzut cum pășea fără greutate cu gălețile în mâini. Se uita la mine, fără să coboare privirea la drum, ca și când eu eram o țintă la care trebuia să ajungă. Aceiași ochi de culoarea plumbului mă fixau, aceeași față bronzată și aceeai cămașă înflorată. Pielea lui avea culoarea bronzului, avea umerii mari și puternici, iar pe venele de la gât se zărea o dâră albă, ca urma unei tăieturi vindecate.
-Am să las gălețile și-am să plec, cum am zis. Nu mai căra așa greutate, femeie, c-ai să te îmbolnăvești! zise Rotci lăsând gălețile cu grijă pe pământ.
Am așteptat să plece la vale, spre marginea satului unde avea șatra corturile, apoi mi-am luat gălețile și-am ajuns acasă. Rotci, Rotci,...ce nume?!