De dragul tău... (I) (finalizată)

7. Te iubesc

    Nu sunt foarte odihnit. Am avut o discuție aseară cu tata, la un pahar de vin. Cred că dorea să-mi zică ceva de viața de familie și cum să fiu răbdător cu Mara, dacă vreau s-o fac fericită. Devenise roșu ca racul și se împleticea în vorbe, deși nu băuse un pahar întreg. L-am lăsat să vorbească, era cam târziu pentru asta.

    Îmi făcusem deja „ucenicia" în farmecele feminine încă de când am terminat școala cu vărul meu, în Iași. Mergeam seara în preajma clădirii Teatrului Național, să vedem damele cum își etalează toaletele și țiitorii. Câteodată aveam noroc să urmărim o damă care chiar era interesată de doi tineri, cu îndrăzneala tinereții în priviri. Ne invita pe rând în odaia ei, care mirosea greu a ceară de lumânare arsă și a parfum înțepător. Am învățat atunci că fiecare clipă trebuie prețuită alături de femeia pe care vreau s-o am. Ea ar deveni încântată, radiantă și doritoare să-mi aducă plăcere, eu aș fi satisfăcut că am reușit să am clipe de răsfăț și dulce desfrâu, fără obligații, fără responsabilități.

    Dar acum este altfel. Acum mă însor cu fata care mi-a răvășit sufletul, care m-a făcut s-o doresc de fiecare dată când am avut-o aproape. Parcă mi-a făcut ceva... Nu vreau decât s-o ating, s-o țin aproape de mine, să mă îmbăt cu mirosul pielii ei, să-i simt moliciunea sânului cum îmi umple palma...

    Mă simt iar incomod în pantalonii mei. De fiecare dată când îmi aduc aminte de ea, cum mi s-a abandonat acolo, în bucătărie... Dacă ne-ar fi prins părinții acum eram însurat... Zâmbesc. Nu asta voiam? Doar că acum o s-o am în fața lui Dumnezeu, cu acte în regulă. O voi lua în brațe mereu, fără să-mi pese de lume...

    Mama mă strigă de după ușa camerei mele.

-Hai, băiatul mamei! Taică-tu e gata de mult și tu nici nu te-ai spălat. Ieși și te fă frumos, hai!

    Când am îmbrăcat cămașa albă, pe care mama mi-a pregătit-o de luni de zile, tata s-a apropiat de mine să-mi așeze gulerul. Avea emoții și-i tremurau mâinile, iar în ochi îi juca o lacrimă ca un bob de rouă în legănarea unei adieri.

-Tată, tot aici voi fi și mâine. Eu sunt cel care-ți va duce numele mai departe. De mine nu scapi așa ușor!

    Îl îmbrățișez și-l bat pe spate ca să-l calmez. Bănuiesc ce-i în sufletul lui dar nu vreau să mă cuprindă melancolia și pe mine.

-E greu, flăcăul tatii! Ai să vezi și tu când ai să ai copii...

-Tată, mă faci să mă gândesc la Mara... pufnesc eu cu o față jucăușă, iar tata râde.

-Numai la prostii ți-i gândul!

    Am luat-o pe Mara de-acasă de la părinții ei. I-au cântat femeile ce se cuvine la gătitul miresei și mi-au făcut-o pe Mara să lăcrimeze. Am ținut-o de mână și mi-a întors cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată: ochii ei albaștri erau umezi și mari, buzele erau pline și cărnoase, că îmi venea să le gust acolo, de față cu tot satul.

    Alaiul a ajuns la biserică, iar după slujbă, tata i-a invitat la noi acasă. Curtea noastră era mai mare și-apoi Mara rămânea la mine...Cine spune că-și amintește fiecare moment al nunții lui, cred că-i mai mult observator. Eu am jucat cu Mara, apoi cu fetele din sat, nu prea le știam dar ochii mei n-o slăbeau pe mândra mea mireasă. Când unul dintre nuntași, mai cherchelit, a învârtit-o pe Mara, fără să se uite peste cine dă, am intervenit cu zâmbetul pe buze, luând-o din brațele lui. Mara era a mea! Era ființa care mă completa, care mă seducea și care mă făcea s-o alint ca pe-un copil. Copil! Niciodată nu m-am gândit la copii. Îi vedeam pe uliță cum se jucau și alergau strigând sau cântând. Așa cum îmi zicea și tata de dimineață, când voi avea copiii mei va fi altfel.