De dragul tău... (I) (finalizată)

18. Adio, şatră!

     Toată șatra se adunase în fața cortului cel mare, acolo unde Bulibașa stătea pe un scaun îmbrăcat în catifea, roasă pe la colțuri. Țiganii mă priveau cu dezgust. Femeile mai că mă omorau cu ochii lor cafenii, blestemându-mă mocnit cu un tremur al buzelor atunci când treceam pe lângă ele. Le înșelasem așteptările și acum voiam să plec din șatră, asta nu le convenea și, din gesturile lor, vedeam că abia se abțineau să nu mă lovească.

     Bulibaşa îşi adună sprâncenele într-o nemulțumire vizibilă. Alături de el, căzută la picioarele scaunului , Radia plângea şi-şi smulgea părul din cap într-un mod aşa de teatral, cum numai ea putea s-o facă. Spera ca zbuciumul ei să-l facă pe Bulibaşa să impună căsătoria mea cu ea. Dar ştiam în adâncul sufletului meu că serile petrecute alături de el, meşteşugind cazane şi ascultându-i poveștile de viață, n-au fost în zadar. 

     N-o doream pe Radia, chiar dacă mi s-ar fi  dăruit fără cununie. Ochii aceia atât de albaștri ai Marei îmi păreau tot ce putea să-şi dorească mai mult un bărbat. Mă mir că n-a cerut-o nimeni până acum... De fapt nici nu prea mai avea de unde să aleagă. Bărbații întorşi în sat de la război ba erau schilodiți de gloanțe și obuze, ba erau însurați deja.  

     -Ştii, Rotci, că am făcut o promisiune atât femeii ăsteia cât şi familiei ei. Cuvântul meu valorează cel mai mult printre oamenii şatrei şi tu acuma vii să-mi spui că trebuie să-mi iau cuvântul înapoi? zise cu vocea tărăgănată,  dar aspră, Bulibaşa.

     -N-am ştiut nici eu până acum cine sunt. M-ați găsit rănit pe front şi-mi pierdusem mințile de-atâta moarte. Vă sunt dator cu viața, dar nu sunt liber în fața lui Dumnezeu.

     -Radia ți-a fost promisă și toată șatra știe acest lucru. Asta înseamnă că onoarea ei trebuie răscumpărată, adăugă Bulibașa, fără să fie impresionat de plânsetele în valuri ale Radiei.

     -Cum hotărăști dumneata, Bulibașă! spun eu știind c-o să mă coste destul de scump ruperea de șatră.

     -Câți bani ai reușit să strângi până acum? mă întreabă Bulibașa, deși știa socoteala aurului pe care reușisem să-l adun. Stătusem atâtea seri lângă el să-i cer sfatul cum să vând sau să cumpăr mai bine orice obiect de valoare. 

     -Atât! și scot din sân o punguță de piele legată la gură cu șiret. Vărs toată averea mea pe masă, să vadă toți din șatră, și sunetele scoase de banii de aur care cădeau unul peste altul făcură ca plânsul Radiei să înceteze  și ochii tuturor țiganilor să prindă sclipiri păcătoase.

     -Știi că toată averea ta ni se datorează nouă! N-ai fi știut să faci cazane dacă nu te învățam noi, n-ai fi putut să le vinzi dacă nu te ajutam noi... Câștigul după patru ani din viața ta ni se datorează nouă. Asta înseamnă că aurul ăsta va spăla onoarea Radiei! zise tare Bulibașa și se ridică din scaun, semn că discuția a luat sfârșit. 

     -Și cu mine, Bulibașă, cum rămâne? sări Radia la picioarele lui, cu mâinile cuprinzându-i gleznele.

     Bulibașa se aplecă și-o ridică de jos cu blândețe, apoi spuse pentru toată lumea.

     -Radia va fi ca la început: o femeie care poate să se mărite cu acela care o s-o merite. Asta doar cu voia ei.

     Și Bulibașa părăsi adunarea ducându-se să se odihnească în cortul său, iar eu am rămas în mijlocul oamenilor, care până azi mi-au fost ca frații, iar acum... Simțeam tensiunea plutind în aer compactă, ca o ceață densă, cu iz de bătaie și sclipire de cuțit. Cămășile lor înflorate prinseseră culoarea flăcărilor și ochii lor fierbeau ca lava. Mare minune să scap viu de-aici! Parcă-mi venea să caut pe cineva care să mă apere, care mi-a fost tovarăș până acum, dar nu găseam nici o figură prietenoasă. Doamne, doar n-am scăpat de război ca să fiu linșat de o șatră și să mor ca un șobolan!