Damien
După ce mi-am terminat tura, m-am urcat în maşină şi am condus către apartamentul Mayei care deja mă aşteaptă în faţa imobilului.
— Hei, Damien, mă întâmpină politicos ca de fiecare dată. Cum a fost ziua ta?
În mod normal aş fi ignorat întrebarea ei şi aş fi continuat să conduc fără să îi acord atenţie, dar acum ceva m-a făcut să îi răspund.
— A fost ok, dau din umeri indiferent şi continui să fiu atent la drum.
Cred că şi ea pare uimită de faptul că am acceptat să fac conversaţie, dar îşi maschează şocul iniţial cu un zâmbet larg.
— Ei bine, am reuşit să rezolv cu invitaţiile. Am ales modelul şi le-am dat textul şi pentru că am cerut să fie gata în regim de urgenţă, vom putea merge chiar mâine să le ridicăm. Şi am avut timp să îl sun şi pe tipul cu aparatul foto de care îţi vorbeam ieri. A fost coleg de facultate cu Kim şi a fost mai mult decât încântat să ne ajute. Ah, şi a promis că va mai veni cu încă un băiat care să şi filmeze. Deci am rezolvat cu asta. Acum trebuie să vedem ce facem cu muzica.
Se opreşte puţin, cât să-şi scoată agenda neagră din geantă, apoi continuă.
— Mi-am notat aici destule variante. Va trebui să vedem ce trupă este disponibilă pentru 18 august şi eventual să găsim. Era să uit, Marco, fotograful, mi-a dat numărul de telefon al unui prieten foarte bun de-al lui care este DJ. Şi l-am sunat şi a fost de acord să se ocupe de muzică pe tot parcursul petrecerii. Oh, iartă-mă, Damien, iar vorbesc prea mult...
Îmi întorc privirea către ea şi reuşesc să îi surprind o uşoară îmbujorare în obraji şi o expresie vinovată.
— E în regulă.
Şi îmi întorc din nou atenţia către drum. Nu ştiu de ce am simţit nevoia să o consolez şi să o asigur că nu m-a deranjat faptul că e atât de entuziasmată că a reuşit să rezolve câteva sarcini din planul ei de organizare.
— Oh... îmi răspunde puţin încurcată.
După câteva secunde de linişte, Maya începe din nou să vorbească.
— Ştii, nu te-am întrebat nimic în legătură cu invitaţiile, dacă nu o să îţi placă putem să vorbim cu cei de acolo şi...
— Maya, nu contează cum o să arate invitaţiile.
— Oh, credeam că... se opreşte brusc şi îşi întoarce resemnată privirea către geam.
— O să îmi placă orice ai ales, încerc să o fac să nu se mai simtă prost din cauza atitudinii mele.
Îşi întoarce din nou capul către mine şi, cu coada ochiului, reuşesc să îi surprind din nou zâmbetul care începe să-i lumineze chipul.
Până la casa de pe lac niciunul din noi nu mai spune nimic. E o tăcere plăcută. Doar muzica de la radioul pe care Maya l-a pornit undeva pe la mijlocul destinaţiei noastre se aude pe fundal.
*
E deja ora 19, dar, slavă cerului, Maya a reuşit să rezolve totul în ceea ce priveşte muzica. A găsit o formaţie dispusă să vină să cânte pentru câteva ore.
Mă pregătesc să o duc pe Maya înapoi acasă, cu toate că nu mai am chef să conduc şi aş fi preferat să stau aici până mâine şi să fac o baie în lac, chiar dacă apa e puţin rece.
— Hey, Damien...
Maya stă în dreptul uşii dormitorului şi pare măcinată de ceva. Nu îndrăzneşte să intre şi nici eu nu îi fac semn că ar putea. Mă întorc cu spatele la ea, prefăcându-mă că îmi caut telefonul, deşi ştiu prea bine unde l-am pus.
— Pot să dorm aici în seara asta?
Întrebarea ei îmi face inima să bată cu putere. Dintr-o dată simt că nu mai am aer şi camera pare că se strânge în jurul meu. Mă întorc încet cu faţa la ea. Maya se uită la mine, în ochii mei, ca de obicei, iar eu nu pot decât să îi menţin privirea pentru că am impresia că ochii ei magnetici mă atrag către ei ca printr-o vrajă. Se joacă nervos cu degetele mâinilor şi aşteaptă răspunsul meu. Îi simt neliniştea. Sau poate că e neliniştea mea?
— De ce?
Nu îmi recunosc vocea. E atât de răguşită şi temătoare.
— Nu vreau să fiu singură în seara asta. Te rog, Damien...
Privirea ei e atât de sinceră şi rugătoare, încât şi dacă aş vrea nu ştiu dacă aş putea să o refuz.
De ce nu ar vrea să doarmă singură în noaptea asta? Până acum nu a fost aşa?
De parcă mi-ar fi citit gândurile şi întrebările fără răspuns, Maya continuă pe o voce şoptită.
— E doar... una din nopţile alea în care simţi că dacă ai fi singur într-un apartament gol, fără nimeni altcineva în jurul tău, ţi-ai pierde minţile, ştii? Trebuie să...trebuie să vizitez pe cineva mâine şi întotdeauna emoţiile mă copleşesc în noaptea de dinainte. Kim era mereu lângă în momentele astea şi venea să stea cu mine, dar acum e plecată şi nu poate. Te rog, Damien! O să dorm pe canapea, o să tac din gură tot timpul, nu o să te deranjez cu nimic. Eu...
Şi simt cum faţada ei de fată veselă, fără nicio grijă, începe să se spargă. Nu aş fi crezut că Maya are momente când se simte singură, când are nevoie de cineva lângă ea. Tot timpul, zâmbetul ei mă păcălea. Aveam impresia că e înconjurată de mulţi prieteni, toţi la fel de lipsiţi de greutăţi ca şi ea, că are chiar şi un iubit la care ar fi putut apela în cazul în care ar avea nevoie de un loc unde să doarmă. Dar nu. Locuieşte singură într-un apartament din centrul oraşului şi trebuie să viziteze pe cineva mâine, iar asta o sperie foarte tare. Pe cine vizitează?
Dintr-o dată îmi dau seama că zâmbetul Mayei nu înseamnă că viaţa ei e numai lapte şi miere şi că de fapt eu nu ştiu mai nimic despre fata asta. Dar ştiu sigur că nu pot să o las să plece în starea asta. Seamănă cu o păpuşă de porţelan gata-gata să se spargă în mii şi mii de bucăţele pentru că cineva nu a ştiut să o atingă cu grijă.
Ştiu cum e să te simţi singur. Simt asta în fiecare zi şi noapte. Ştiu cum e să ai nevoie să vorbeşti cu cineva, să îţi doreşti ca cineva să aibă destul curaj şi răbdare să se apropie de tine şi să te asculte. Doar să te asculte şi să fie lângă tine. Atât. Fără să te critice, fără să te judece.
Pentru mine nu a fost nimeni niciodată acolo când am avut nevoie. Dar, uitându-mă la chipul îndurerat al Mayei, la ochii ei verzi care nu mai strălucesc, ci par opriţi undeva în amintiri, simt că nu merită asta, nu merită să se simtă singură.
Aşa că îi arăt dulapul din spatele meu şi îi spun ce vrea să audă.
— Acolo sunt câteva pături. Poţi lua una. O să mă duc să îmi fac ceva de mâncare. Ţi-e foame?
Ştiu că nu se aştepta ca asta să fie reacţia mea. Ştiu asta pentru că nici eu nu m-am aşteptat. Dar blondina asta mă face să mă comport aiurea. Şi aş fi vrut să simt că e ciudat, că e greşit, aş fi vrut să simt asta, pentru că altfel nu aş mai simţi că e ceva firesc şi bine să o întreb dacă îi e foame. Când deja ai senzaţia că e bine, e de fapt rău, fiindcă exact atunci începi să te ataşezi, iar oamenii au tendinţa să strice tot atunci când se ataşează prea mult.
*
E cu mult trecut de miezul nopţii, dar eu nu pot să adorm. În minte mi se derulează iar şi iar imagini cu Maya. Am mâncat împreună din nou. De data asta, ne-am aşezat amândoi la barul din bucătărie şi am mâncat în linişte. Asta până când Maya s-a plictisit şi a început să joace un "joculeţ", aşa cum l-a numit ea.
— Deci, eu o să te întreb ceva, tu o să răspunzi, apoi mă întrebi şi tu ceva la rândul tău.
Ideea ei mi se pare o prostie, un joc stupid.
— Şi dacă nu vreau să răspund la ce mă întrebi tu? ridic uşor din sprâncene.
— Trebuie să îmi spui un alt lucru despre tine. Orice vrei tu.
— Ok, accept în cele din urmă. Oricum nu am altceva mai bun de făcut.
Maya bate bucuroasă din palme şi amândoi ne ridicăm şi ne aşezăm pe canapea. Maya alege să stea pe mijloc, iar eu mă duc în colţ, la o oarecare distanţă de ea.
— Încep eu. Hmm... îşi bate uşor degetul arătător de bărbie, în timp ce se gândeşte la prima întrebare.
— Să vedem. Care e culoarea ta preferată?
Serios, Maya?! Dau nemulţumit din cap, dar îi fac pe plac şi îi răspund.
— Negru.
— Da, era cam de aşteptat. Doar în culoarea asta te-am văzut până acum. E rândul tău.
E mult prea entuziasmată pentru un joc pueril.
— Pe cine trebuie să vizitezi mâine?
Zâmbetul ei se stinge atât de repede şi este înlocuit de o expresie tristă. A fost o mişcare riscantă, dar mă tot sâcâie şi vreau să aflu de ce pare atât de afectată de această persoană pe care trebuie să o vadă.
— Pe tatăl meu...
Îmi evită privirea. Pentru prima dată nu se uită în ochii mei. Vreau să aflu mai multe detalii, dar Maya îmi dă clar de înţeles că nu e dispusă să îmi dezvăluie mai multe pentru că îmi pune următoare întrebare înainte să mai am timp să adaug altceva.
— De ce nu ai o relaţie apropiată cu Eric?
Ridic din umeri. E mult de povestit. Nu o să mă apuc să îi spun povestea mea.
— În caz că nu ţi-ai dat seama, sunt o persoană mai distantă. Nu îmi place să mă ataşez şi să depind de alţi oameni.
Nu ştiu dacă răspunsul meu o satisface, dar altul nu o să primească din partea mea.
— Câţi ani ai? continui după ce îmi aduc aminte că nu ştiu ce vârstă are.
— 22.
O văd că îşi îndreaptă atenţia către cicatricea mea. Conştient de ea, dintr-o dată, îmi duc mâna să mă asigur că părul meu o acoperă suficient de bine. Ciudat, în preajma ei nu am simţit constant nevoia să o ascund. E pentru prima dată când simt asta, pentru că se uită direct la ea şi îmi dau seama că probabil am uitat de câteva ori să verific dacă e vizibilă sau nu, iar Maya mai mult ca sigur a văzut cât de oribilă e. Dar, totuşi, în noaptea balului, m-a sărutat chiar pe cicatrice, şi...
— Nu trebuie să o acoperi în preajma mea.
Mă uit la ea, încurcat.
— Cicatricea. Nu te mai îngrijora atât din cauza ei.
Cuvintele ei îmi produc un gol în stomac. Nu i se pare dizgraţioasă? Nu îi e scârbă să mă privească? Aş fi putut jura că următoarea ei întrebare o să fie despre cicatricea mea, dar blondina mă surprinde din nou.
— Unde lucrezi?
Să îi spun adevărul? Poate o să mă considere un ratat. Decid să îi spun doar o parte de adevăr.
— O ajut pe mătuşa mea cu afacerea ei de mulţi ani.
Maya îmi zâmbeşte şi nu spune nimic despre faptul că i-am răspuns vag.
— Ai un iubit?
Ce e în neregulă cu mine?!
— Nu, Damien.
Maya pare foarte amuzată de curiozitatea mea.
— Ce faci atunci când vrei să te rupi de tot? Atunci când ai nevoie să te linişteşti?
— Privesc cerul,îi răspund imediat, fără să stau pe gânduri.
Mă aşteptam să râdă de mine, dar în schimb, mă priveşte iar cu ochii ei vibranţi şi simt cum poate să-mi pătrundă până în suflet cu privirea ei atât de vie.
— Da. Cerul întotdeauna e frumos. Când e senin, când e înstelat, chiar şi când e înnorat...
— Mda...
Cuvintele ei mă blochează. Pare atât de inocentă, naivă şi totuşi cred că e singura care ar putea să mă înţeleagă. Mintea mea nu mai reuşeşte să proceseze nicio întrebare, aşa că următoarele sunt foarte banale.
— Mai ai fraţi sau surori?
— Ohh, nu. Deşi nu cred că mi-ar fi displăcut să am un frate mai mare care să aibă grijă de mine. Hm, tu ai iubită?
— Nu... Care e mâncarea ta preferată?
Sunt un idiot, la fel ca întrebările pe care i le pun!
— Clar pizza! îmi răspunde râzând.
Râsul ei e atât de vioi şi natural. Îmi place. Şi când realizez ce mi-a trecut prin minte, mă sperii. Nu are cum să îmi placă, nu trebuie să îmi placă râsul ei. O anunţ scurt că mă duc să dorm pentru că dacă mai petrec mult timp încercând să o cunosc, o să o las să intre în viaţa mea. Şi nu mai vreau să las pe nimeni. Rănile provocate de cei care m-au păcălit să le deschid uşa, încă sângerează.
*
Nu mi-e somn. Stau de minute bune pe banca de pe verandă şi admir cerul pe care se văd câteva stele. Maya doarme liniştită pe canapeaua din sufragerie. Nu am vrut să o trezesc, aşa că am încercat să fiu cât mai silenţios atunci când am ieşit. Întotdeauna cerul mă liniştea şi reuşeam să mă relaxez şi să adorm mai repede după. Dar acum nu pare să funcţioneze nimic.
— Hei, ce faci aici? E 3 dimineaţa.
Maya se uită nedumerită la mine. E îmbrăcată doar într-un tricou de-al meu pe care i l-am dat înainte să mă închid în dormitor şi să mă prefac că dorm, şi are părul răvăşit şi ochii mici de somn.
— Nu pot să dorm. Du-te înapoi, e răcoare aici.
Blondina mă priveşte câteva clipe, de parcă ar cântări ce să facă, dar în cele din urmă se întoarce în casă. Şi eu rămân din nou singur. Lacul e liniştit şi chiar şi el pare adormit. Oftez apăsat de miile de gânduri care nu îmi dau pace.
După alte câteva minute, uşa se deschide din nou şi în prag apare Maya cu o cană în mână din care ies aburi calzi şi o pătură sub braţ. Se apropie de mine şi îmi întinde cana.
— E ceai de tei. Am citit undeva că are un efect calmant şi te ajută să dormi.
Iau cana şi continui să mă uit la ea înmărmurit. Apoi se aşază lângă mine şi ne acoperă pe amândoi cu pătura pe care a adus-o. E atât de aproape de mine, încât coapsa ei o atinge uşor pe a mea.
Încă mă uit la ea de parcă e o fantomă şi nu înţeleg cum de eu pot să o văd. Maya îmi simte privirea şi se întoarce către mine, oferindu-mi un zâmbet adormit, dar totuşi sincer.
— Ce? Doar nu credeai că o să te las să stai aici singur, în frig, în timp ce eu dorm bine-mersi.
Ba da. Chiar asta am crezut. Dar nu îi răspund nimic, ci continui să o privesc insistent.
— O să stau cu tine, până ţi se face somn.
— Maya...
Nu pot să cred că ar face asta. Să stea cu mine pentru că nu pot să dorm, când probabil ei îi e somn?!
Sentimentul ăla ciudat pe care am început să îl am din ce în ce mai des în preajma ei se amplifică. Inima îmi bate mai repede ca de obicei.
— Nu, Damien. Nu te las singur aici.
La naiba, Maya! Încetează să mai fii aşa bună cu mine. Nu merit!
Nu merit să aibă grijă de mine, să îi pese de mine, să se comporte atât de drăguţ. Dar în loc să îi spun asta, nu îi spun nimic, ci o las să stea lângă mine. Şi stă. Până când pleopele îi devin din ce în ce mai grele şi capul ei se apleacă din ce în ce mai mult şi i se sprijină de umărul meu. Apoi mă ridic, o iau uşor în braţe şi o duc în dormitor, să doarmă confortabil în patul meu, în timp ce eu reuşesc să adorm pe canapea, simţindu-i mirosul dulce pe perne.