Mă uit de vreo zece-cinsprezece minute la pagina asta goală și tot îmi e greu să-mi dau seama cum să încep. Tu... tu mi-ai cerut părere la „O viata complicata".
În primul rând, niște diacritici n-ar strica. Zic și eu.
În al doilea rând... draga mea, câți ani ai? Nu știu cum să-ți zic, dar asta e poveste de facebook. Presupun că știi că acum câțiva ani era plin de povestioare pe facebook și fiecare vorbea despre exact acelși lucru; ba tipa urmărită pe stradă care dă peste un bunoc ce o salvează, ba tipa din orfelinat salvată de un tip șmecher și bogat, ba tipa bogată care vizitează lumea și-și găsește marea dragoste, ba, ba, ba. Same shit everywhere. N-am mai văzut de mult o asemenea poveste, chiar nu credeam că mai sunt în curs de scriere.
Și sinceră să fiu, nu mă refer atât la subiectul abordat (fiindcă, din punctul meu de vedere, un subiect oricât de supra-folosit și clișeic ar fi, dacă știi să scrii și ai imaginație, îl poți transforma în ceva super interesant și nou), cât la felul în care scrii. Nu greșit, nu. Scrii chiar destul de corect am văzut foarte puține greșeli gramaticale. Dar scrii banal. Felul tău de a nara e banal rău, mă simt de parcă mi-ar povesti ceva un copil de clasa a șasea.
Grăbești mult prea mult acțiunea. Tu vrei să ajungi cât mai repede la momentele drăguțe, de dragoste, dar nu te gândești și la veridicitatea întâmplărilor, cât de reale par. I mean...
***SPOILER***
În primul capitol intră într-o cafenea oarecare și mare minune, se întâmplă ca fix patronul acesteia să aibă 22 de ani și să fie mare milostiv. O ia la el acasă (el, tip mega bogat, ia la el acasă o tipă fără locuință. Serios? O cunoștea de 5 minute și o ia la el acasă. Cât de handicapat să fii?). În aceleași cinci minute în care tipa-și găsește un loc de locuit - pentru care ar fi trebuit să muncească zeci de ani, în mod logic - ea își găsește și loc de muncă. Serios? Nu vrei s-o și măriți direct?
În capitolul doi, tipa e la el acasă. Îi dă camera fix vizavi de a lui - wow, atât de neașteptat! În continuare, se duce să-și facă duș. Ei, ghici cine iese din cameră fix când iese Kat din baie - fir-ar ea de coincidență, menajera i-a luat și hainele și a lăsat-o-n curu' gol, crezând că-s ale lu' Jay. Tsk tsk.
Dup-aia se îneacă în lacrimi la masă și, deja în capitolul trei, se trezește în brațele noului ei șef super sexos - care, surprinzător, în ciuda banilor și a look-ului de invidiat, în casa lui nu mai pășise picior de femeie, exceptând pe cel al maică-sii.
Draga mea pisicuță, este banal. Totul. Ai fi putut descrie mai mult ce s-a întâmplat după ce a fost dată afară din orfelinat. Ai fi putut inventa mai multe întâmplări înainte de a da peste bunocul din cafenea. Chiar... chiar e o poveste scrisă de un copil. Nu știu, poate oi fi copil, poate n-oi fi. Dar există mulți copii pe site-ul ăsta care au o imaginație minunată și au povești chiar originale. Deci asta nu mi se pare o scuză.
Eu zic s-o rescrii. Astea trei capitole, transformă-le în șapte. Întinde acțiunea pe mai multe capitole, formează o poveste, nu o fantezie.
Succes și sper să nu te supere prea tare acest capitol. Eu am spus părerea mea și ce cred eu că nu e bine.