Taylor mi-a aruncat o pereche de catuse, facandu-mi semn sa mi le pun ceea ce am si facut. Nu era momentul sa protestez, avand in vedere glontul ce astepta sa fie eliberat exact spre capul meu. Le-am prins destul de slab, in speranta ca voi putea scapa de ele, insa Taylor si-a dat seama de planul meu si mi le-a strans mai tare.
-Buna incercare! Sa mergem! Spune si ma impinge usor spre usa ce ducea spre interiorul hotelului.
Asteapta putin! Vocea coreeanului m-a facut sa ma ma opresc brusc, intorcandu-ma cu fata spre el.
-Ce naiba faci? Ce e aia? Mi-a infipt o seringa in mana, aproape de umar, inainte ca eu sa am ocazia sa reactionez, eliberand substanta incolora in bratul meu.
-Stai linistita, nu o sa te omoare, doar o sa te slabeasca. De fapt nu cred ca trebuia sa iti administrez toata doza. Oricum ai noua vieti ca pisica, deci e posibil sa nu te omoare, si spre binele tau ar trebui sa mai ai o parte din ele. Daca nu il cunosteam pe Taylor, putin ce-i drept, dar stiam totusi cate ceva despre el si despre dorinta de a ma omori cu propiile maini, probabil l-as fi crezut, dar in cazul de fata, cuvintele spuse de el nu reprezentau nimic altceva pentru mine decat o gluma foarte proasta.
-Tie chiar iti e frica de mine! Am afirmat cu un mic zambet siret in marginile gurii.
-Recunosc, esti destul de agila si nu mai vreau alte probleme. Pe langa asta am o vaga banuiala ca stii cum sa scapi de catuse oricat de atent as fi la tine, asa ca incearca si tu sa ma intelegi. Mi-am dat exasperata ochii peste cap, imaginandu-mi cate traume i-am lasat in atat de scurt timp.
Am parasit cladirea prin spate, imaginea parcarii aproape goale cu exceptia catorva masini parcate acolo, ruinandu-mi toate falsele sperante referitoare la evadarea mea. Clar nu aveam cum sa scap din mainile lui Taylor, iar singura flacara de speranta ce ramanea inca aprinsa era alimentata de gandul ca Erik si Aiden stiau ce se intampla si aveau un plan care sa ma ajute sa ies din situatia actuala.
Taylor ma tinea strans de bratul stang, astfel incat sa nu incerc sa fug, iar posibilele urme vinete care imi vor ramane pe brat erau in momentul de fata cea mai mica preocupare a mea. M-a tarat dupa el pana ce am ajuns in fata unei masini negre masive, asemanatoare celor de teren, cu geamuri fumurii ce ma impiedicau sa vad inauntru, a carei marca nu o puteam identifica.
Mi-a deschis usa din spate si m-a impins inauntru, el urcand alaturi de mine, ceilalti doi barbati ocupand locurile din fata. In mod sigur coreeanul incerca sa anticipeze eventualele mele incercari de a scapa, avand in vedere experientele anterioare. Fara nici un cuvant masina s-a pus in miscare parasind parcarea.
-Imi spui si mie unde mergem? Vocea imi era serioasa si cat se poate de dura, insa Taylor ma ignora complet.
In ciuda protestelor repetate si a frustrarii provocate de intrebarile ramase fara raspuns, am ales sa imi inchid gura, deoarece era in zadar, cei trei parca isi inghitisera limba.
Nu cunosteam drumul, nu stiam unde ma aflu sau incotro ne indreptam si din cate vazusem, iesisem din oras, iar acum intrasem pe un drum pietruit in padure. Situatia clar incepea sa se inrautateasca si pe langa asta, mai aparuse nu stiu de unde o masina in spatele nostru, dar se pare ca pe Taylor nu il deranja.
Mi-am indreptat privirea ce devenea din ce in ce mai incetosata spre fereastra, privindu-mi reflexia fantomatica, aproape translucida. Indiferent de drogul pe care mi-l administrase, acesta incepea sa isi faca efectul intr-un mod deloc placut. Relaxandu-ma, am fost hipnotizata pentru cateva clipe de imaginile ce se desfasurau alert prin fata ochilor mei. Fiecare trunchi reprezenta o ancora, fiecare coroana, un val, mii de crengi serpuitoare si frunze cocotate cat mai aproape de cer, inotau in aceasta halucinanta mare involburata de copaci. Masina se zdruncina usor datorita drumului de tara, luminat doar de farurile ce ajungeau la cativa metrii in fata. Nu stiam unde sunt, sau unde mergem, dar incepea din ce in ce mai tare sa imi fie somn si eram intr-o oarecare masura rupta de realitate.
Nu stiu cat timp am stat privind prin fereastra, insa realitatea m-a lovit in fata in momentul in care masina s-a oprit. Am privit nedumerita in jur, singurul lucru pe care il puteam vedea fiind copacii si cealalta masina oprita din care au coborat alti doi barbati inalti si bine facuti. Ma aflam in mijlocul unei paduri, fara arme, fara telefon, drogata si incatusata. Situatia putea oare fi mai sumbra de atat?
Coreeanul a deschis portiera si a parasit masina, tragandu-ma si pe mine afara, intampinata de aerul rece al noptii, dar totusi ce ma ajuta sa ma trezezesc putin. Drogul ce se plimba acum nestingherit prin corpul meu, incepea sa ma slabeasca din ce in ce mai tare, facandu-ma sa ma tin cu greu pe picioare.
-Sa inceapa jocul! Vocea coreeanului rasuna printre copaci, in timp ce el isi freca fericit mainile. L-am privit perplexa, deja satula de jocurile lui tampite. Ceilalti patru barbati, pareau destul de neinteresati si seriosi, ceea ce ma asigura ca niciunul nu avea sa ma ajute sa scap.
-Mai scuteste-ma! Ce vrei de fapt? L-am intrebat mai mult soptit, negasindu-mi puterea sa vorbesc mai tare, aburul iesindu-mi dens din gura, inghetand in aerul rece al noptii.
-Vreau doar distractie! Regulile sunt simple, ai un avantaj de cinci minute sa fugi dupa care noi venim dupa tine, daca te prindem te omoram! Zambetul viclean din colturile gurii imi confirmau faptul ca era extrem de multumit si satisfacut de situatia actuala, spre deosebire de mine, care simteam ca imi dau duhul.
-Asta e absurd! Poti sa imi dai avantaj si 30 de minute, tot mi-ar fi imposibil sa gesesc iesirea din padurea asta, plus ca m-ai si drogat ceea ce imi ingreuneaza situatia.
Eram intr-un fel plictisita de toate chestiile acestea si eram sigura ca era imposibil sa scap de aici fara ajutor. Cu siguranta padurea era imensa, altfel el nu ar fi avut curajul sa ma lase sa hoinaresc pe aici daca stia ca e posibil sa scap.
-Se pare ca universul s-a intors impotriva ta Kayla! Daca as fi in locul tau as fi fugit deja, nu prea ai timp de pierdut!
-Tu nu esti prea batran ca sa ma mai alergi prin padure? Stai, esti obijnuit deja, nu e asa? Cand te-ai nascut trebuia sa fugi de dinozauri!
-Am 32 de ani nu 11.000. Si-a strans buzele in linie dreapta vizibil enervat de gluma mea. Inca un lucru de adaugat la lista de lucruri care il enerveaza pe Taylor.
-Tot batran esti! Si pentru cultura ta generala, dinozaurii au trait cu doua milioane de ani in urma, nu cu unsprezece mii. Si-a dat ochii peste cap, incercand sa se calmeze, insa nu prea reusea.
-Nu ai de gand sa fugi? Ma intreaba mult mai calm de data aceasta, dar intr-un fel mult mai plictisit de trasul meu de timp.
-Ce rost are? Oricum o sa ma prinzi, asa ca omoara-ma acum! Dar inainte am macar dreptul sa stiu cine e in spatele prostiei asteia de joc! Mi-am adunat toate puterile ramase si am rostit cat se poate de serioasa intrebarea la care voiam atat de tare un raspuns. Daca tot o sa mor, macar sa stiu cine a omorat-o pe mama si m-a bagat in toate situatiile acestea de rahat.
-Cat de pesimista esti! Dai pur si simplu cu piciorul sansei de a scapa cu viata. Ce se intampla cu tine, unde e persoana luptatoare care nu se dadea niciodata batuta? Din cate vedeam, nu era prea multumit de atitudinea mea, semn ca ii dau toate planurile peste cap. Totusi era logic ca nu aveam sanse de scapare si nu voiam sa ii ofer lui satisfactia de a ma vana noaptea prin padure.
-In primul rand, nu sunt pesimista, ci realista si in al doilea rand, persoana despre care vorbesti s-a plictisit si si-a dat demisia. Si pe langa asta te astepti sa fug prin padure cu mainile incatusate? Mi-am ridicat mainile astfel incat sa ii atrag atentia asupra catuselor ce inca se aflau la incheieturile mele si de care nu putusem sa scap. El si-a dat complet neimpresionat ochii peste cap, scotand in cele din urma o cheie mica argintie din buzunarul blugilor, indreptandu-se spre mine si eliberandu-mi mainile.
-Ai fix cinci minute sa fugi pana venim dupa tine! Imi spune serios facandu-mi semn spre copacii cufundati in intuneric. Am deschis gura pentru aduce un alt protest, insa am inchis-o imediat amintindu-mi de Aiden si de Erik, ceea ce imi oferea totusi, poate o sansa de scapare.
Am inceput sa merg cat de repede puteam printre copaci, privind din cand in cand in urma, unde farurile masinilor deveneau din ce in ce mai neclare semn ca ma indepartam. Mi-am pus picioarele in miscare, calcand pe straturile de frunze ude, in timp ce atingeam cu mainile trunchiurile reci ale copacilor, pentru a-mi pastra echilibrul. Singura sursa de lumina ce ma ajuta sa vad cat de cat pe unde merg era lumina lunii pline ce isi facea cu greu loc printre coroanele dese ale copacilor. Alergam cat de repede puteam, ajutata de adrenalina ce imi pulsa prin vene ce reusise sa slabeasca putin efectul drogului, in timp ce ma rugam in gand ca Aiden sau Erik sa apara si sa ma scoata de aici.
-------------------------------------------------------
La media aveti trailerul pentru carte si tin sa ii multumesc lui Kill-Em pentru el!