Când mă trezesc a doua zi sunt chircită între așternuturile albe șifonate, iar pătura a luat forma unui cocon în jurul meu. Am obrazul lipit de saltea și țin o pernă în brațe. Deschid greu ochii și clipesc de câteva ori, cu ochii mijiți. Simt lipsa ochelarilor, dar nu sunt în stare să mă ridic și să îi caut prin dezordinea din pat. Cred că lui Ashton nu i-a mai păsat de faptul că suntem într-o casă străină atunci când a ales să mă învelească din nou de dimineață. A plecat când afară încă era întuneric, promițându-mi că mă va duce la campus când o să mă trezesc. Promisiune pentru care, cu siguranță, a întârziat mai mult decât trebuia. Îmi este teamă să mă uit la ceas. Fără îndoială, este trecut de prânz, iar faptul că am dormit atât de mult este numai din cauza lui Ashton.
Mă ridic totuși, după ce mai moțăi un pic, încerc să cobor din pat. Părul îmi cade pe lângă obraji și nu sunt sigură că vreau să văd cum arată. Îmi masez pleoapele și îmi caut ochelarii, îngustându-mi privirea în timp ce bâjbâi printre buclele părului și cutele așternuturilor. Îi găsesc rătăciți în țesătura persană a covorulu de sub pat și mi-i pun la ochi.
Îmi ridic breteaua sutienului pe umăr și intru în baie. Mă zgâiesc un timp la multitudinea de butoane ale cabinei de duș, apoi reușesc să pornesc apa caldă și o las să curgă până scap de haine. După ce mă spăl, scotocesc prin setarele comodei în care este integrată chiuveta, în speranța că voi găsi o periuță de dinți de unică folosință. Firește că dau peste câteva, în ultimul sertar. Baia este dotată cu de toate – are și deodorant, săpunele micuțe parfumate, un pieptene și chiar și o cremă de față, doar că este expirată de câteva luni. Brendon nu pare genul de persoană care s-ar ocupa de aceste detalii, și cum părinții lui sunt mai mult absenți, nu mă surprinde.
Mă spăl pe dinți și pe față, apoi îmi pieptăn părul și decid să îl las desprins.
Reîntoarsă în dormitor, îmi culeg puloverul de pe podea și îl trag pe mine, apoi așez patul, aruncând la sfârșit o privire prin dormitor, ca nu cumva să uit ceva. Observ pe noptieră un telefon mobil și îl recunosc de îndată pentru că este al lui Ashton. L-a lăsat aici ca să îl sun când mă trezesc?
Îl iau de pe noptieră și merg înspre ușă. Exact ca data trecută, constat că este încuiată, numai că în dreptul ei, pe podeau, chiar la picioarele mele, se află cheia. Ashton a strecurat-o pe sub ușă? Aș fi preferat să îmi lase un motiv ca să îl sun, ce-i drept.
Ies pe hol după ce descui ușa și străbat etajul, îndreptându-mă spre scări. Ajung în living-room, unde dezordinea primează, alături de oameni adormiți. Nu văd pe nimeni cunoscut și mă îndrept cu grijă, silențioasă ca o felină, spre ușile glisante care dau în grădina din spate. Este pustiu, așa că scot telefonul lui Ashton și îl deblochez. Caut în agendă numărul lui Cam și apăs pe tasta verde.
— Te-ai trezit, Frumoasa din pădurea adormită?
Nu-mi pot stăpâni zâmbetul, chiar dacă cel care mi-a răspuns este Cam și nu Ashton. Judecând după vocea lu somnoroasă, l-am trezit.
— De unde ai știu că sunt eu? îl întreb.
— Ashton nu m-ar suna nici dacă ar fi pe moarte. Unde ești?
Cuvintele lui mă întristează, pentru că i-am remarcat atitudinea rece față de Ashton, de când s-a întors în Washington.
— Sunt la parter.
— Ashton te-a lăsat aici peste noapte?
Nu cred că ar trebui să răspund la această întrebare.
— Las-o baltă, oftează el. Du-te în bucătărie și mănâncă ceva. Cobor în cinci minute.
Îmi duc mâna la frunte când îmi amintesc de Anna.
— Ai văzut-o pe Anna noaptea trecută?
— Cred că e cu Brendon în dormitorul de lângă. Vorbim în zece minute.
— Ai spus cinci, îi atrag atenția, aruncând o privire de-a lungul mării de oameni care dorm pretutindeni prin casă.
Cam închide, iar eu rămân neclintită în fața acestui peisaj, consternată și înfrigurată; în realitate, nu îmi este frig, doar că... mă simt rece. Refuz să merg să mănânc, deși îmi este nefiresc de foame. Prefer să rămân aici decât să străbat livingul imens în care parcă a avut loc o bătălie a sexelor.
Telefonul lui Ashton începe să sune și tresar la auzul melodiei gălăgioase. Apăs cu mâinile tremurânde pe butonul verde și-l duc la ureche.
— Alo?
— Ce mama naibii? înjură un bărbat la capătul celălalt. Dă-mi-l pe Ashton.
Vocea îmi este total străină, așa că încerc să fiu cât de amabilă se poate, pentru că nu vreau să îi creez probleme lui Ashton.
— Bună! Îmi pare rău, dar Ashton nu e aici.
— Dar unde e?
— Nu știu. Telefonul lui a rămas la mine peste noapte.
Urmează o pauză stânjenitoare. Știu ce reiese din cuvintele mele și nu îmi place.
— Mă rog, oftează bărbatul. Spune-i că Jonas o să-i rupă curu-n două când îl vede.
Cu siguranță nu îi voi spune una ca asta.
— Alo? insistă el. M-ai înțeles?
— Sigur, rostesc nesigură, apoi el închide apelul.
Cam apare de pe treptele care duc la etaj, încheindu-și cureaua pantalonilor. Se oprește din mers și îmi aruncă o privire.
— Încă o dată te pescuiesc în urma lui Ashton, concluzionează el în notă matinală.
Nu se putea abține?
Merg spre el și îi arunc o privire mustrătoare, împingându-mi ochelarii pe nas. Îi întind telefonul, dar el clatină amuzat din cap, dându-mi de înțeles că nu îl va lua.
— Nu merge și de data asta, blondino, rostește aproape amenințător, apoi pășește înainte spre bucătărie.
Mă grăbesc în urma lui, strângând telefonul mobil în mână.
— Dar eu nu am când să i-l dau, Cam! țin să menționez, ridicând tonul.
În esență, sunt deranjată de ideea de a-l vedea pe Ashton doar pentru a-i da telefonul.
— Asta nu e treaba mea, mi-o taie Cam, deschizând frigiderul și aplecându-se în fața lui. Ce vrei să mănânci?
Oftez și vâr telefonul în geantă, cu gândul că va rămâne aici o vreme – cel puțin până când va veni Ashton să îl recupereze. Cu toate că nu îl cred în stare să vină să mi-l ceară, iar eu nici atât n-am să-l caut ca să i-l înapoiez. I l-aș putea da Sashei, pentru că ea sigur se va vedea cu el. Imagini de seara trecută îmi străfulgeră gândurile și pielea mi se furnică, traversată de un fior plăcut.
— Blondino! mi se adresează Cam din nou.
Mă uit derutată la el.
— Ce naiba ți-a făcut Ashton?
— Scuze, îi spun, zâmbind cu jumătate de gură.
Cam nu știe ce se întâmplă, dar tot îmi este imposibil să nu mă simt ca și când ar face-o. Intimitatea noastră este ambivalentă, exact ca relația pe care o avem. O parte din mine știe că dacă ceilalți ar afla, farmecul ar dispărea. Expunerea la lumina zilei ar putea schimba totul – ar transforma-o în ceva comun. Asta dacă ceea ce știu eu despre comun este, în același timp, și adevărat.
Ceea ce știu sigur este că îmi doresc ca această legătură să nu se spulbere din pricina unor factori externi. Este secretul nostru, care mă face să simt o apropiere de altă natură față de Ashton, deși dacă ar aș analiza la rece situația... Ashton nu pare să îmi împărtășească perspectiva. Cred că, în cele din urmă, decizia de a rămâne străini în timpul zilei îi aparține și, într-un mod de-a dreptul straniu, nu mă deranjează atât de tare pe cât probabil ar trebui. Poate că nu știu nimic despre relații, dar nu cred că legătura dintre noi doi este una pasională, însă nu este nici prietenie, și cred că în final n-o pot defini în vreun fel. Oare avem, în definitiv, o relație? Avem atât de multe lucruri nelămurite și altele care ni se întâmplă constant. Este o dinamică neobișnuită și aproape extenuantă.
Însă dacă relația incertă pe care o avem s-ar destrăma, suferința ar fi inofensivă pe lângă aceea de a-l forța pe Ashton să îmi fie alături zi de zi. Mi-a fost ușor să mă împac cu incertitudinea sărutului său cât timp a fost plecat, însă nu aș putea face asta dacă aș ruina puținele momente de abandonare pe care le trăim.
Prezența Annei ar putea să distanțeze treptat. Mă neliniștește faptul că devin atât de nesigură – că nu mă pot decide dacă îl vreau aproape sau departe de mine. Aleg să fiu cu el în fiecare noapte doar din dorința disperată de a găsi un motiv care să mă convingă să nu o mai fac; faptul că suntem diferiți în timpul zilei nu îmi este suficient, ci mă face mai tare să vreau să îl văd.
Drept urmare, m-am trezit în urmă cu treizeci de minute și deja aștept cu nerăbdare ca ziua să treacă și, poate, ne vom revedea din nou. Mă bucur că mă trezesc cu un gând nou, altul decât acela de a încerca să nu mă las năpădită de dorul de tata.
— Sper că nu v-ați combinat, zice Cam, întorcându-mă brutal la realitate.
Îmi ridic privirea spre el, însă îi văd doar spatele în timp ce caută prin sertarele mobilei mari de bucătărie. Se întoarce cu fața la mine și are două linguri în mâini.
Ridică din sprâncene. Nu știu cum să formulez răspunsul pe care îl vrea.
— Combinat? pufnesc eu.
— Adică... dacă v-ați conectat în cel mai intens mod posibil.
Este rândul meus să ridic din sprâncene.
— Știu ce înseamnă a te combina, Cam, în mustrez cu blândețe. Doar că mi se pare o expresie cam demodată, ruptă parcă din filmele anilor '90.
Cam aprobă din cap, dându-mi tacit dreptate. Știu că se străduiește întotdeauna să fie mai delicat în conversațiile noastre, dar aș prefera să nu o facă.
— De ce o spui de parcă ar fi o greșeală? mă trezesc întrebând, înainte ca dau voie cuvintelor să iasă.
Cam îmi întinde una dintre linguri și mă uit în jos. Masa este ticsită cu pahare folosite și sticlele goale de bere, iar printre ele, Cam a avut grijă să îmi pregătească cereale cu lapte într-un castron. Gestul lui mă înduioșează, pentru că îmi amintesc de cât se preocupă și de Skyler, întotdeauna, având grijă ca ea să mănânce. Venind din partea lui Cam, care râdea fără rețineri de mine, în urmă cu câteva luni, mi se pare aparte. Știu însă că singura lui grijă a fost și va fi Skyler.
Ridică din umeri, vârându-și în gură lingura plină cu lapte și cereale.
— De ce? îmi repetă întrebarea. Păi, să zicem doar că Brendon își tratează mașinile mai bine decât se comportă Ashton cu fetele. Dacă am primi recenzii pe Tinder, probabil că el ar fi avut contul de mult anulat.
Comparația lui este prea aspră – indiferent dacă este așa sau nu, este fratele lui și ar trebui să îi cunoască motivele mai bine ca oricine. Și, mai mult decât atât, nu știu ce este Tinder, dar nu am de gând să îi ofer lui Cam ocazia să mă ia din nou peste picior.
— Și de ce este așa? îndrăznesc să întreb.
Cam soarbe ultimele picături de lapte din castron, iar eu constat că nici nu m am atins de porția mea.
Se întoarce spre chiuvetă și răspunde:
— A cunoscut pe cineva la momentul nepotrivit. Persoana nepotrivită în locul și la timpul nepotrivite.
Vâr lingura cu cereale în gură și mestec fără poftă. Cam își lasă farfuria în chiuvetă, încununând un turn de vase, și se uită din nou la mine.
— Și tu nu ai fost cu el în acele momente? îl întreb.
El îmi zâmbește înțelegător. Are un aer nostalgic pe chip.
— Eu și Ashton suntem frați vitregi. Toți trei suntem adoptați.
Vestea lui mă face să mă opresc din mâncat. Cobor privirea în jos și încerc să diger cuvintele lui înaintea cerealelor pe care tocmai le-am înghițit.
— Nu s-ar zice, nu? continuă el. Că suntem frați vitregi... râde fără pic de umor. Faptul că ne înțelegeam bine era aproape pe bune.
Mă uit la el, profund copleșită. M-aș fi așteptat la orice, numai nu la acest lucru.
— Cum ați ajuns în grija lui Jess și a Hannei, Cam? Nicio autoritate cerebrală nu ar fi lăsat niște copii în grija...
— N-au fost dintotdeauna așa, mă întrerupe Cam. A fost și soare, cândva.
Un sentiment de repulsie mă lovește la imaginea cu ei copii, înconjurați de persoane ca Hanna și Jess. Ezit înainte să îi adresez o altă întrebare lui Cam, pentru că aud zgomote în living-room. Anna și Brendon intră pe ușă, iar colega mea de cameră pur și simplu radiază.
— Hei! rostește ea moale.
Încă pare adormită.
— Mi-a mirosit mie a ouă prăjite... spune Brendon.
Deși mie îmi scapă aluzia, Annei i se pare amuzant, iar Cam se arată ofensat.
— Nici măcar n-ai ouă, clovnule, îi reproșează Cam, în timp ce el deschide ușa frigiderului.
Anna se apropie de mine și mă privește cu o expresie spășită.
— Am lipsit mult? mă întreabă.
— Cam doișpe ore, răspunde Cam.
Oare de ce au toți impresia că pot vorbi în locul meu?
— Dar nu-i bai, continuă Cam, nu te simți vinovată, pentru că Eva a avut și ea companie.
Îi arunc o privire urâtă lui Cam, iar Anna surâde. Brendon se întoarce înspre noi, cu cutia de lapte în mână.
— A fost vina mea, intervine, rotind capacul. Îmi pare rău!
Mă încrunt, pricepând în sfârșit ce se întâmplă. Sper doar că Anna nu s-a pripit, pentru că Brendon este... cine este Brendon, de fapt? Știu atât de puține lucruri despre el.
— Nu ne pasă, Brendon, oftează Cam, iar Skyler intră pe ușă, cu ochii închiși pe jumătate și cu părul ciufulit.
— De ce dracu' v-ați adunat toți aici? ne întreabă, luându-i lui Brendon cutia de lapte din mână. E after-party sau... ?
— Noi plecăm, de fapt, intervin, coborând de pe scaunul înalt de lângă masă.
Anna încuviințează, iar Brendon se îndrepată spre ea.
— Vă duc eu, propune, iar zâmbetul Annei se lărgește brusc.
Îmi amintesc faptul că Ashton îmi promisese că mă va duce el înapoi în campus, dar nu știu cum aș putea da de el, din moment ce telefonul lui este la mine.
— Ne mai vedem, le spun lui Cam și Skyler, iar ei aprobă din cap, în timp ce Anna își ia și ea rămas bun.
Pășesc spre ușă, în urma lui Brendon și a Annei, în timp ce ei doi vorbesc în șoaptă despre ceva ce numai ei știu. Ieșim din casă, iar aerul rece de afară îmi amintește că am doar un pulover pe mine. Este din nou înnorat și stă să plouă. Brendon ne spune să așteptăm, apoi se întoarce cu o mașină. Nu este cea neagră de aseară, pentru că aceasta are patru locuri și este albă. Anna urcă în față, iar eu mă strecor pe bancheta din spate. Modul lui Brendon de a conduce ne aduce la cămin într-un sfert de oră, punând la socoteală aglomerația orașului.
Intră cu mașina în campus, pentru că azi sunt porțile deschise. Nu pot reprima surprinderea care mă cuprinde. Curtea institutului este plină de studenți, însoțiți de rude sau doar de bagajele pe care le-au adus cu ei. Atât de multe fețe noi, priviri rătăcite și curioase, zâmbete entuziasmate sau timide... Câțiva părinți care par mai dezoriențați decât proprii copii. Grupuri de tineri din ani terminali, care poartă tricouri cu emblema UW. Văd până și membri din diverse frății, care încearcă să recruteze studenții proaspăt ajunși.
Brendon înaintează cu greu prin mulțime și ajungem în cele din urmă la clădirea care găzduiește camera noastră. O sărută pe Anna înainte ca noi două să coborâm din mașină. Ea îi face cu mâna, iar eu aștept cuminte în tot acest timp, ca mai apoi să deschidem cu cartela și să intrăm. Căminul este, asemenea curții, asaltat de studenți care se instalează în viitoarea lor casă. Văd fete și băieți, prieteni sau membri de familie, care furnică pe holuri și pe trepte. Liniștea de până acum a dispărut începând de azi.
Eu și Anna nu vorbim deloc până ajungem în cameră, pentru că amândouă avem nevoie de timp ca să conștientizăm cele întâmplate noaptea trecută. Când trecem pe lângă camera Sashei, sunt străbătută de un fior familiar. Anna descuie ușa camerei noastre, iar eu îi spun să intre înainte.
Mă întorc la ușa Sashei și, după ce inspir adânc, bat de două ori. Durează câteva momente până clanța se mișcă. Ușa se deschide, iar Ashton apare de după ea, cu ochii roșii și mijiți. Sprâncenele îi sunt aproape unite, iar maxilarul i se încleștează când mă vede. Dezamăgirea că îl găsesc din nou în camera Sashei îmi săgetează pieptul, dar mă străduiesc să nu las acest lucru să se vadă. Strâng cu putere mâna, în jurul bretelei de la geantă. Mă uit stăruitoare la Ashton și nu știu ce să spun. Pur și simplu, nu știu. Tot ce fac este să oscilez între a-i spune cât de supărată sunt pe el pentru că nu și-a ținut promisiunea și a izbucni în plâns văzându-l cât de puțin preocupat este de acest lucru.
— Mi-ai adus telefonul? mă întreabă, cu o licărire de speranță în privirea vădit încețoșată.
Răsuflu scurt pe nări și încuviințez din cap, aducându-mi geanta în față pentru a scoate mobilul din ea. I-l întind cu un gest reținut. El îl ia, se uită la ecran, apoi îl bagă în buzunarul din spate al pantalonilor.
— Mersi, îmi spune, iar eu trag aer în piept.
— Ashton...
Și mă opresc. El ridică din sprâncene, semn să continui ce am de spus. Toate cuvintele din lumea se îngrămădesc în mintea mea, făcându-mi urechile să vâjâie, ca mai apoi să devinăo liniște mormântală. Nu îl pot privi în ochi și să îi cer explicații. Ceva îmi spune că nu nu sunt pregătită să le aud.
— Să ai o zi însorită! îi urez, iar expresia lui se schimbă radical.
Pare derutat și, când mă întorc cu spatele, îndreptându-mă spre camera mea, îi simt privirea urmându-mă, peste tot pe corp. Închid ochii, deschid camera și trântesc ușa în urma mea. Mă sprijin cu spatele de ea și răsuflu ușurată. Întregul corp îmi arde.