Două minute mai târziu, stau în fața șerifului O'Conner, la masa din bucătăria noastră. Are un carnețel deschis în față și roade capătul pixului, în timp ce ochii săi mă inspectează mijiți. Tata și celălalt polițist au rămas afară, ceea ce mă neliniștește. Este prima dată când mă aflu într-o asemenea situație și nu îmi place faptul că sunt singură. Îmi țin mâinile împreunate în poală și aștept ca șeriful să îmi vorbească. Sunt sigură că vizita lui este legată de Jess Medai, dar aștept ca el să îmi confirme. Îmi amintesc că Jess ne-a amenințat pe mine și pe Skyler. Nu vreau să o pun pe Skyler în pericol, dezvăluind ceea ce Jess și Hanna au făcut, dar un Jess în libertate este mai periculos decât unul în care zvâcnește dorința de răzbunare, dar care este tras la răspundere și poate chiar pedepsit.
— Așadar... începe șeriful, uitându-se în carnețel. Domnișoară Rood, îl cunoașteți pe Jason Medai, nu-i așa? Stă alături.
— Da, încuviințez. Îl cunosc.
— Tu și tatăl tău ați avut neînțelegeri cu el?
Îmi vorbește la pertù, în sfârșit.
— Nu, îi răspund sincer.
Șeriful se lasă pe spate în scaun.
— Erați acasă ieri în jurul orei șaptesprezece?
— Eu, da. Veneam din oraș spre casă...
— Buuun, încuviințează el lung. Ați observat ceva diferit la casa familiei Medai?
Mă gândesc o clipă.
— Faptul că nu dădeau din nou petrecere?
Sunt șocată de propriile cuvinte. Ce tot fac?
Șeriful își freacă fruntea cu o mănă. Se uită la mine cu coada ochiului, căutând orice indiciu care m-ar da de gol. Reușesc să mă stăpânesc, din fericire. Mă gândesc la Skyler și la ceea ce i s-ar putea întâmpla ei. Situația mă pune într-o postură incertă și sunt surprinsă de felul în care o gestionez. Nu vreau să mint. Nu vreau îndeosebi să îl mint pe șerif, dar pot încerca să evit adevărul. În definitiv, încerc doar să ajut și să o protejez pe Skyler, având în vedere că Ashton nu mai e prin preajmă ca să facă acest lucru.
Șeriful mă privește cu un aer sceptic, dar îmi feresc privirea de a lui.
— Am motive întemeiate să cred că nu spuneți adevărul, domnișoară Rood.
Se apleacă ușor înspre mine, peste masă.
— Știți, atât autoritățile din Texas cât și cele din Washington se străduiesc să îl aresteze pe Jason Medai de ceva timp. Ne-ați ajuta nespus dacă ați declara un lucru oricât de mărunt împotriva lui. Avem nevoie doar de un ultim impuls.
Mă uit nesigură la el și cad pe gânduri. Aș putea mărturisi ceea ce Jess a făcut, dar nu și Hanna. Mi-ar fi groază ca Skyler, Cam și Ashton să rămână fără părinți. Ashton și Cam au peste optsprezece ani, însă Skyler nu. Posibilitatea ca ca ea să fie despărțită de frații ei este ceva ce nu îmi doresc.
Trag aer în piept și îi povestesc șerifului ceea ce am văzut: cum Jess a lovit-o pe Skyler, faptul că duhnea a alcool și că ne-a amenințat cu un briceag. Șeriful încuviințează stupefiat și notează absolut tot ce spun. Ochii mi se umezesc în timp ce vorbesc și încerc să îmi mențin calmul. Să vorbesc despre acest gen de lucruri este ceva nou și diferit pentru mine. Mi-aș fi dorit să nu fiu singură acum.
— Vă mulțumesc, domnișoară Rood. Nici nu vă imaginați cât de mult ne-ați ajutat!
Nu pot să spun nimic. Sunt prea speriată.
Ne ridicăm și ieșim din casă.
— Gata, domnule șerif? întreabă tata când ne zărește.
Privirea tatei pare a fi ușurată. Șeriful încuviințează.
— Eva ne-a fost de mare folos! Îl așteaptă ani buni de închisoare pe Jason. Mă bucur că fiica dumneavoastră a scăpat teafără și vom avea grijă ca Jason Medai să nu mai treacă pe aici.
Privirea tatei se îndreaptă fulgerător spre mine. Înima îmi stă în loc. Îl apuc de braț și îi fac semn că vorbim după. Șeriful și celălalt polițist se retrag, urcându-se în mașină. Ne salută zâmbitori, întorc mașina din câteva mișcări, apoi accelerează pe stradă, îndepărtându-se.
— Eva... mi se adresează tata.
— Ia loc, te rog, îi cer încet, iar el se așază în fotoliul de pe verandă.
Trag aer în piept și mă uit îngrijorată la tenul său ridat.
— Skyler are ghips din cauza părinților ei. Au lovit-o cu mașina pentru că au băut – din nou probabil – prea mult. Am încercat să o ajut, însă Jess ne-a amenințat cu un cuțit. Abia după ce el și Hanna au plecat l-am putut chema pe Cam și am mers la spital, unde v-am găsit pe tine și pe Ashton.
Tata este terifiat și abia clipește. O undă de furie îi umbrește trăsăturile îmbătrânite și își îndreaptă privirea spre casa vecină.
— Cam și Ashton te-au rănit? mă întreabă, siderat, iar după o pauză mai lungă, adaugă: Eva, știi că poți vorbi cu mine despre orice.
— Nu, tată, îl liniștesc. Cam și Ashton nu sunt ca părinții lor.
Tata nu pare convins.
— Totuși, ai grijă, te rog. Ashton un băiat bun, însă...
Pulsul îmi sare câteva bătăi cât tata își caută cuvintele. Nu știu de ce, dar există în mine o bănuială dureroasă că tata cântărește greșit totul. Ceea ce atrage după sine o nevoie imperioasă ca el să îl accepte pe Ashton. Faptul că tata l-ar considera un om rău pur și simplu mă spulberă.
— Păcat că are un istoric violent, continuă el.
— Violent? repet eu, de parcă aș auzi pentru prima dată acest cuvânt.
— Tatăl lui are antecedente serioase, Eva.
Îl privesc pe tata într-un fel în care nu cred că am făcut-o până acum. Din fericire, atenția lui este îndreptată în altă parte.
— Ashton nu este ca tatăl lui.
Vocea îmi tremură.
— Nici Cam, nici Skyler. Sunt prea tineri pentru a fi judecați. Cu atât mai puțin din cauza părinților lor.
Între noi se instalează o tăcere străină, care mă neliniștește. Poate pentru că eu și tata nu am purtat niciodată o astfel de discuție. Nu în felul în care am făcut-o acum.
— Eva...
— Tată, nu îi poți judeca din cauza părinților lor. Amintește-ți de ziua în care Ashton a eliberat acel porumbel. Cum ar putea fi un om violent când este atât de atent cu cu un porumbel?
— A făcut-o pentru că i-ai cerut tu, Eva.
Oftez și îmi ridic ochelarii pe nas, uitându-mă fix la Mașina timpului.
— Și cum se face că Ashton a plecat tocmai acum din Renton? Frații lui au nevoie de el.
— Știu, îl aprob eu, însă Cam nu vrea să îmi spună nimic despre plecarea lui.
Tata se întinde și mă strânge în brațe. Afecțiunea sa vine la momentul potrivit, reușind să stingă mânia care mocnea în mine.
— Nu-i nimic, îngaimă el. Noi ne vedem de ale noastre și Dumnezeu ne va ocroti. Sunt bucuros că ai fost sinceră cu șeriful – ei știu ce este de făcut mai departe. Te-ai implicat prea mult în relația cu familia Medai. Cred că ar fi bine să fim mai precauți în privința lor, nu crezi?
— Skyler are nevoie de noi, tată. Ea și Cam nu mai au pe nimeni acum. Nimeni care să le poarte de grijă.
Uneori uit cât de norocoasă sunt – îl am pe tata și nimic nu mai contează. Dar ei? Ei nu au pe nimeni.
— Ei bine, a început înțelept prin renunțarea la petreceri, remarcă tata, înainte ca tăcerea să se strecoare din nou între noi doi.
Străbat străzile orașului spre poștă, pentru a lăsa srisoarea tatei și pentru a plăti ce este de plătit. Soarele este la un deget distanță de a apune, iar vremea s-a mai liniștit spre deosebire de prânz.
Opresc în fața poștei și intru. Las scrisoarea tatei, apoi mă îndrept spre ghișeul pentru taxe, unde petrec aprope patruzeci de minute la coadă. Sunt ușurată când părăsesc clădirea și urc în mașină. Conduc prudentă, încercând să nu mă grăbesc spre casă, deși îmi este greu. Poate că este starea tatei, care mă ține ca pe ace în fiecare moment al zilei. Faptul că Ashton nu mai este prin preajmă îngreunează și mai mult lucrurile. Acum sunt doar eu, exact ca înainte.
Opresc la un magazin alimentar din drum pentru a cumpăra câte ceva, însă nu pierd timpul – mai ales că nu am multe de achiziționat. Iau o cutie de lapte, cereale și curmale, apoi merg să achit. La intrare, mă întâlnesc cu mama gemenilor, care ne este vecină și care nu a lipsit nici o duminică de la slujbă. Îmi zâmbește amabilă.
— Bună, Eva! Ce mai faci?
— Bună ziua, o salut veselă. La cumpărături, dumneavoastră?
— La fel și eu. Tocmai ce am scăpat de la serviciu. Cum se simte Isaac?
Răspund pe un ton puțin derutat, în timp ce așez alimentele pe bandă:
— E mai bine, mulțumim!
— Doamne ajută! De când s-au mutat lângă noi, am crezut cu tărie că familia Medai va crea numai necazuri. Dar băiatul cel mare chiar m-a surprins. Desigur, oricine ar fi făcut la fel văzând un om care are nevoie de ajutor, însă faptul că a venit din partea unui băiat ca el...
Ultimele ei cuvinte mă vexează.
— Ce vreți să spuneți prin un băiat ca el?
— Oh, știi și tu... Nu par cei mai sfinți oameni.
Exact când speram că am înțeles greșit, ea nu face decât să înrăutățească situația. Încerc să depășesc momentul, întrebând-o:
— Ați văzut când i s-a făcut rău tatei?
— Da, răspunde ea, oftând afectată. Vorbea cu Allan și după ce el s-a urcat în mașină și a plecat, cred că lui Isaac i-a crescut brusc tensiunea. Eu și băiatul ne-am grăbit spre el.
Nu pot vorbi, așa că o ascult cu ochii mari.
— Tatăl tău nu voia sub nici o formă să chemăm ambulanța, deși băiatul își scosese deja telefonul – Isaac aproape i-a dat peste mână. Așa că el l-a ridicat, l-a cărat până la mașina lui și au pornit împreună spre spital. Mă gândeam eu că tatăl tău nu îți va povesti ce s-a întâmplat... A fost cumplit pentru el. Știu cât de greu îi este să se simtă neputincios. Doamne ajută, Eva!
Îmi așez produsele pe bandă cât timp ea achită, apoi se îndepărtează, fără să mai apuc măcar să îi mulțumesc. Sunt tulburată tot drumul și mă gândesc numai la Allan și la Ashton. Ritmul din ultima perioadă m-a extenuat. Nu mai pot ține pasul cu evenimentele și îmi doresc liniștea de dinainte ca familia Medai să se mute lângă noi. Nu pot totuși să nu mă întreb, pe lângă toate acestea, unde este Ashton? Ce va păți Jess? Ar trebui să îmi fac mai multe griji pentru Skyler? Dar pentru Cam?
Când parchez în fața casei, strada este plină de mașini și de oameni. Muzica se aude pretutindeni și lumini colorate străpung frunzișul copacilor din jur. Sunt uluită de faptul că o petrecere are loc la casa vecină – iată răspunsul pentru ultima mea întrebare.
Intru în casă și îl caut pe tata din priviri. Nu este la parter, așa că urc la etaj. Însă nu este. Inima îmi bate nebunește când cobor din nou la parter și ies în grădina din spate. Tata stă pe șezlongul de pe verandă și citește. Răsuflu și mă îndrept spre el, rostind:
— Hei, tată.
El se uită peste umăr la mine și zâmbește languros.
— Eva. Nu știam că te-ai întors.
— Nu a durat prea mult, în afară de coada de la poștă. M-am întâlnit cu doamna McKenzie la alimentară.
Tata își întoarce capul.
— Mi-a spus că după ce ai vorbit cu Allan ți s-a făcut rău.
— Eva, am crezut că sunt clar în privința deciziei mele de a-ți spune lucrurile atunci când consider de cuviință.
Înghit în sec.
— Bine, tată, îi zâmbesc slab. Când vei vrea să vorbești despre asta, eu voi fi aici.
Apoi intru în casă, cu inima strânsă în piept.
Urc supărată în dormitor, neînțelegând de ce tata nu vrea să îmi spună ce îl supără. Poate că l-aș putea ajuta – poate l-aș putea încuraja. Nu s-a comportat niciodată așa. Niciodată înainte de... sosirea familiei Medai. Nu l-au influențat în vreun fel, desigur, în schimb m-au influențat pe mine. Cred că nu alegerile tatei sunt problema, ci alegerile mele. Felul meu rătăcit de a fi îl împiedică pe tata să mi se destăinuie. Acest gând mă rănește nespus.
Deschid ușa de la dormitorul meu și intru. Fereastra este deschisă și îi zăresc pe Sasha și pe Cam pe balcon. Se sărută de parcă nimic nu ar exista în jurul lor, iar gândul îmi fuge la Sasha și Nick sărutându-se. Mă simt din nou complice, ceea ce nu îmi place. Profit de faptul că ei sunt destul de prinși și încerc să închid draperiile fără ca ei să mă observe. În zadar însă, căci Cam mi se adresează de îndată ce ridic brațele:
— Salutare, blondino. Ți-a trecut supărarea?
— Cam, nu sunt supărată, bâigui.
— Eu te-am avertizat, ridică Sasha din sprâncene. Ți-am spus că nu îl cunoști deloc pe Ashton și că o să plece.
— Nu este...
— Da, știm, intervine Cam. Nu este asta. Ești obișnuită ca Dumnezeu să îți ofere tot ce îi ceri pentru că știi că te ascultă, doar că, după cum vezi, Ashton nu ascultă de Dumnezeu. Altfel, ar fi fost aici, nu?
Atitudinea lui Cam din ultimul timp mă consumă necontenit.
— Nu știi nimic despre mine și despre ceea ce simt eu, Cam, îi răspund aspru, apoi trag draperiile.
Închid ochii și apoi îi deschid imediat, căci imaginea lui Ashton se întrevede în spatele pleoapelor. Senzația de abandon se accentuează când îmi dau seama că aceasta este prima seară când el lipsește. Cea mai intensă parte din mine își dorește să închidă ochii știind că el va apărea, cândva, pe timpul nopții. Știu că nu va fi așa, și că în această noapte voi fi din nou singură.
În suflet îmi încolțește un dispreț fierbinte pentru ceea ce Ashton mi-a făcut.