"Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte!"
Georges Brassens
Stiam ca o sa am parte de o multime de suferinta si de tradari, stiam ca o sa vina clipa in care va trebui sa ii indepartez pe cei de langa mine pentru a-i proteja. Stiam toate acestea, insa am ales nu numai sa privesc, ci si sa traiesc in trecut. Nu am nicio scuza, alegerea mi-a apartinut in deplinatate iar acum trebuie sa platesc pretul, sa imi asum responsabilitatea!
-Si acum ce facem, iubito? Cu siguranta era o bomba si nu mai avea mult pana avea sa explodeze si sa ne prajeasca pe amandoi. Daca nu ne aflam in situatia in care ne aflam, jur ca il plesneam datorita apelativului folosit, dar momentan m-am multumit cu privirea urata pe care i-am aruncat-o.
-Nu stiu Einstein, gaseste repede un plan! Ii raspund satenului care se agita in jurul meu.
Mai ramasesera 25 de secunde iar eu inca ma aflam cu bomba in brate.
-Porneste masina si fi pregatit sa plecam cat mai repede de aici! Nu am mai asteptat sa aud nici o incuviintare de la el deoarece am inceput sa alerg cat de repede am putut tot inainte.
De o parte si de alta a drumului se afla doar o pasune verde, fara vreo casa sau om in apropiere. Ma departasem destul de mult de masina, iar cand am observat ca mai erau 17 secunde am aruncat bomba cat de departe am putut, rugandu-ma sa nu explodeze la impactul cu pamantul. Din fericire acest lucru nu s-a intamplat, iar eu m-am intors grabita la masina constienta ca nu va mai dura mult pana va exploda.
-Sa plecam de aici! Spun dupa ce am urcat in masina. Aiden nu mai asteapta nici un moment si accelera, mergand cu spatele.
Mai era aproape un kilometru pana la autostrada, cand am auzit o bubuitura, iar in clipa in care am privit in fata, am vazut o flacara de cativa metrii ridicandu-se spre vazduh, parjolind iarba din jur. Bomba nu era una tocmai mare, insa explodand sub masina, ar fi fost mai mult de cat suficient pentru a ne omori.
Priveam ingrozita, dar in acelasi timp usurata, flacara rosiatica ce inca ardea la o distanta destul de mare fata de noi.
-Tu ai luat-o razna de tot? Nici macar nu realizasem ca ne oprisem, pana in momentul in care vocea lui Aiden m-a scos din visare.
-Depinde la ce te referi! Am afisat fata de catel vinovat si l-am privit cu un mic zambet nevinovat.
-Nu iti inteleg logica! De ce ai luat bomba si ai fugit cu ea pentru o a arunca mai departe? Nu puteai sa o arunci de langa masina si sa plecam?
-Pentru ca nu aveam garantia ca in momentul in care va atinge solul nu va exploda. Daca s-ar fi intamplat asta, am fi murit amandoi.
-Si ai preferat sa risti sa mori tu, de cat sa murim impreuna, nu e asa? Ti-ai riscat viata ca sa ma salvezi pe mine!
-E vina mea! Nu stiu cum am facut-o dar am pierdut situatia de sub control! Eu te-am bagat in asta si nu puteam risca sa patesti ceva din cauza mea! I-am raspuns calma, insa cu o urma de regret.
-Fir-ar al dracu' Kayla! In ce te-ai bagat? Ce ai facut? Mi-am lasat capul pe spate sprijinit de scaun si mi-am inchis ochii. Nu voiam sa ii raspund, nu voiam sa imi cunoasca latura razbunatoare, pe care eu o detestam, dar la care nu puteam renunta deoarece, mai intai de toate face parte din mine, dar stiam ca nu va renunta atat de usor.
-Kayla! Spune-mi! Cine erau persoanele alea si ce voiau! Nu ma minti, vreau adevarul! Ce ai facut?
-Am angajat un detectiv, persoana datorita careia tu faceai crize, care sa ma ajute in gasirea celui ce mi-a omorat mama, dar se pare ca asta a umplut paharul, fiindca acea persoana a actionat. Cei ce ne-au urmarit sunt mai mult ca sigur marionetele lui, el doar trage sforile din umbra.
-Si ce vrea de fapt? Aiden privea in gol, strangand volanul in maini. Articulatiile incepusera deja sa i se albeasca din cauza foartei executate asupra acestuia, insa nu parea sa constientizeze.
-Tu ce crezi? Vrea sa ma omoare! Daca eu mor, el nu va mai fi demascat. Rostite, cuvintele acestea imi alimentau dorinta de razbunare si dezgustul fata de aceasta persoana.
-Eu nu sunt de acord cu ceea ce faci! De ce trebuie sa traiesti in trecut cand ai un viitor frumos in fata! Degeaba cauti razbunare Kayla! Ea nu face decat sa iti intunece mintea! Nu aduce nimic bun! Esti deabia la inceputul jocului! Abandoneaza-l si mergi mai departe.
-Nu pot Aiden! Nu e atat de simplu pe cat pare! Trebuie sa joc pana la sfarsit! Inca de la inceput am stiut care sunt riscurile si care e miza dar cu toate astea am ales sa joc! Acum singurul mod in care pot iesi e fie in calitate de castigator, fie de pierzator! Nu exista alta cale de a-i pune punct! Castigi, traiesti, daca pierzi, mori!
-Ba nu! Trebuie sa existe un alt mod pentru a renunta! O sa gasim o solutie impreuna!
-Impreuna? Nu Aiden, nu exista niciun "impreuna" pentru ca nu te las sa intri in toata treaba asta! Te iubesc prea mult pentru a te pierde si pe tine!
-Poftim? Ce tocmai ai spus? Ma privea uimit, acei ochi de un albastru superb, marindu-se la auzul cuvintelor ce au iesit fara voia mea din gura.
-Nu asta am vrut sa...Nu am mai apucat sa imi termin propozitia deoarece Aiden isi preseaza buzele peste ale mele, facandu-ma sa inghet.
Buzele lui calde si catifelate ce erau lipite de ale mele, imi trimiteau in tot corpul mici furnicaturi, iar inima si-a dublat instant bataile. Nu e nici pe departe prima data cand ne sarutam, insa, ca si prima data, actiunea sa m-a luat prin surprindere.
Abia in momentul in care voiam sa ii raspund la sarut am realizat ce faceam de fapt! Ii oferam iluzii desarte si il puneam in pericol.
Mi-am pozitionat mainile pe umerii sai si l-am impins usor, astfel incat sa maresc distanta dintre noi.
-Aiden, nu! Nu e inregula! El se retrage, lasand ca o urma fugara de regret sa i se aseze pe fata si isi reia locul pe scaunul soferului, privind abatut inainte.
-Jur ca nu pot sa te inteleg! Ai fost suparata pe mine, te-ai simtit tradata, dar nu ai renuntat niciodata sa ma iubesti, nu e asa? Dar cu toate astea, m-ai indepartat, m-ai facut sa cred ca nu ma vei ierta niciodata, te-ai distrat pe seama mea, a fost amuzant Kayla? A fost amuzant sa iti bati joc de mine si de sentimentele mele?
-Nu intelegi! Nu intelegi nimic! Mi-am scuturat capul frustrata, in timp pumnii imi erau inclestati.
-Atunci explica-mi! Daca nu ai renuntat la mine, daca inca ma iubesti atunci de ce ma indepartezi?
-Pentru ca am lasat inima sa vorbeasca, dar acum nu mai pot face asta. E mult prea periculos! Trebuie sa imi asum responsabilitatea si sa fiu rationala!
-Responsabilitatea fata de ce? Ma privea curios si in acelasi timp nervos, dar nu il puteam judeca, stiam cum se simte, stiam ca are o multime de intrebari ce asteapta raspuns.
-Fata de viata ta, de viata mea, de viata celor din jurul meu! Asta nu e un film, Aiden! Nu poti avea intotdeauna parte de un final fericit! Asta e cruda realitate! Viata nu are final fericit indiferent de actiunile noastre! Mai devreme sau mai tarziu toti vom muri!
-Dar nu e momentul sa mori acum!I simteam ochii asupra mea insa am refuzat sa il privesc. Nu voiam sa ii vad dezamagirea din privire.
-Cine spune ca am sa mor? Am inceput sa joc si am sa fac tot posibilul sa castig.
-Si daca nu castigi Kayla? Ce o sa se intample? Si-a trecut o mana prin parul des, inchizand ochii, parca speriat de raspunsul ce urma sa il primeasca.
-Atunci voi plati pretul, fara nici un regret, deoarece voi sti ca am facut tot ce mi-a stat in putinta sa reusesc.
-Indiferent de ce ti-as spune, nu ma vei asculta! Tot ce pot eu sa fac acum e sa iti urez mult succes! O sa ai nevoie!
-Multumesc! Asta era singurul cuvant pe care il puteam spune. Banuiam ca nu va renunta atat de usor la a se implica, dar pentru un moment, speram din tot sufletul sa fiu eu paranoica.
-Voiam sa iti dau asta de ceva timp, dar nu m-ai lasat niciodata! Din buzunarul jachetei albastre pe care o purta, scoate o cutiuta mica din catifea neagra.
O priveste pret de cateva secunde, dupa care o deschide, intinzandu-mi-o. Am luat-o ezitant, privind spre lantisorul argintiu, de care era agatata un pandantiv in forma de bufnita, pe burta careia se afla o piatra superba de culoare neagra in forma de inima.
- Sper ca iti va purta noroc! Bufnita mai e considerata si simbolul intelepciunii, asa ca fii inteleapta in deciziile pe care le vei lua in continuare, iar piatra de culoare neagra simbolizeaza inima mea inainte de a te cunoaste pe tine! Eram negru, nu aveam nici o picatura de culoare in suflet pana sa apari in viata mea! Tu m-ai schimbat, m-ai facut sa vad lumea cu alti ochi si iti multumesc! Vreau sa iti dau asta pentru ati aminti de felul in care m-ai schimbat, m-ai facut mai bun si m-ai facut sa cunosc sentimente de care nu credeam ca sunt capabil sa le simt pana atunci! Sa iti amintesti mereu cat de puternica esti si de ce esti in stare!
Nu ma privea, in tot acest timp ochii sai erau atintiti in fata, parca tematori de reactia mea!
Ma uimea pe zi ce trece mai tare, ma facea sa il iubesc din ce in ce mai mult, sa imi doresc din tot sufletul sa il imbratisez si sa il sarut, sa il simt langa mine. Dar nu puteam arata asta!
-Aiden, eu nu pot sa il accept! Iti multumesc, dar nu pot! Ii intind cutiuta, iar el o ia, cu miscari parca mecanice. Priveste cateva momente lantisorul, dupa care isi indreapta atentia spre mine.
-Nu accept un refuz! Am vrut sa ti-l dau de ziua ta, dar nu am mai avut ocazia! Nu conteaza ce faci cu el, poti sa il arunci sau poti sa il pastrezi, alegerea e a ta! Dar vreau sa stiu ca l-ai acceptat!
Pot sa ti-l pun la gat? Am dat usor din cap in semn afirmativ, fiind incapabila sa mai scot vreun cuvant.
Eu imi dau parul la o parte, iar el scoate lantisorul din cutiuta si mi-l prinde in jurul gatului.
Am luat pandantivul intre degete si l-am privit fascinata de frumusetea lui.
-Multumesc! A fost singurul lucru ce a putut sa imi paraseasca buzele, iar drept raspuns am primit un zambet cald de la el.
In aproximativ 30 de minute am ajuns in fata casei mele. Pe parcursul drumului nu am vorbit mare lucru. Aiden doar a condus, concentrat la drum, iar eu am stat linistita in scaunul meu.
-Multumesc! Deschid usa si vreau sa cobor insa vocea satenului ma face sa ma intorc.
-Pentru ce? Ma intrebat confuz.
-Pentru tot! Ii raspund si ies din masina. Era deja noapte si presupuneam ca e aproximativ ora 21:00. Am deschis usa si am intrat. Eram obosita, nervoasa, dar in acelasi timp linistita.
Situatia devenea din ce ii ce mai dificila si eram constienta ca nu se va simplifica. Pentru putin timp, totul avea sa fie bine, cei ce ne-au urmarit nu stiu ca am scapat de bomba inainte ca acesta sa explodeze, prin urmare, castigasem putin timp. Dar eram sigura ca nu o sa dureze mult pana ce ei o sa afle ca suntem in viata.
Mi-am luat telefonul si am cautat prin contacte numarul persoanei cu care trebuia sa vorbesc neaparat, nu despre ceea ce s-a intamplat in seara asta, ci despre lucrurile pe care le-am tot amanat pana acum.
------------------------------------------------------