Mijlocitoarea - Extra
Declan O'Shea
Sunt la un pas de a avea un adevărat atac de panică. Şi asta doar pentru că toată această zi şi următoarele ore sunt inexplicabil de asemănătoare cu o altă zi, în urmă cu câţiva ani. Inhalez adânc aer în piept şi încerc să uit acel moment. A fost. A trecut. Am trecut peste.
- Haide, O'Shea. Lucrurile sunt diferite acum. Tu eşti o altă persoană, Ea este o persoană complet diferită, îmi spun, uitându-mă în oglindă şi analizându-mi hainele.
Pentru prima dată în ultimii trei ani de zile, nu sunt îmbrăcat în obişnuitul meu costum. Nu am nevoie de armura mea pentru ceea ce am de gând să fac. Sau, cel puţin, sper să nu am nevoie de aceasta. Când vine vorba de Alyssa Devereaux, însă, nimic nu este o certitudine. Iar acest gând mă face să mă opresc şi să mă uit din nou la reflexia mea, din oglindă. Poate... poate nu ar fi o idee atât de rea să mă îmbrac în veşnicul meu costum. Unul care să îmi pună în valoare trăsăturile.
- Eşti bine aşa cum eşti. Acea fată este înnebunită după tine şi nu-i va păsa de cum eşti îmbrăcat, aud o voce bărbătească venind din dreptul uşii.
Mă uit în oglinda din dreapta mea, cea care este aşezată în dreptul uşii şi îl văd pe tatăl meu stând în dreptul pragului, în veşnicul său costum şi cu poziţia lui aproape militară – umerii traşi, spatele drept, bărbia uşor ridicată, dând impresia că se uită de sus la tine, chiar şi atunci când este mai mic de înălţime. Primul lucru care vrea să îmi iasă pe gură este să îl întreb: „ce dracu' cauţi în apartamentul meu", numai că nu mă pot preocupa, în acest moment, de acest detaliu. Îmi iau privirea de pe reflexia sa şi mă uit la a mea, alungându-i prezenţa din minte.
- Am venit doar să îţi dau asta, îmi spune şi mă uit să văd despre ce vorbeşte.
Acesta scoate o cutiuţă neagră din buzunarul interior al sacoului său şi o pune pe măsuţa din stânga uşii.
Eu şi tatăl meu... avem o relaţie complicată, în care el îmi neagă existenţa în majoritatea timpului – amintindu-şi de mine doar când prezenţa mea este necesară ca să ne continuăm şarada de familie perfectă şi unită – iar eu mă prefac că nu dau doi bani pe ce crede acesta. Câteodată este adevărat. Când sunt cu Alyssa, uit de familia mea patetică. Amintirile mele oribile sunt înlocuite de Alyssa ţinând în braţe o fetiţă cu părul negru şi ochii albaştrii, râzând fericită. Asta vreau. O familie plină de fericire şi, în mod special, adevărată.
Fără zâmbete false şi lucruri făcute din obligaţie.
Fără sărbători petrecute la muncă, în timp ce copii sunt lăsaţi singuri de capul lor.
- Am deja inelul perfect pentru Alyssa, mă aud spunând şi îmi iau privirea de pe reflexia tatălui meu.
- Este alegerea ta ce vei face cu ce este în această cutiuţă. Îţi aparţine acum, afirmă şi îl aud cum se întoarce să plece.
- De ce nu este la mama? întreb, curios să ştiu de ce medalionul bunicii – deoarece asta este în acea cutiuţă – nu se află printre bijuteriile de preţ ale mamei.
- Doar piatra, care este o peruzea, o piatră ce nu se găseşte uşor, aparţine acestei familii dinainte de a veni pe acest continent. Bunicul meu obişnuia să spună că Ducele de Buckingham i l-a dăruit unui strămoş de-al nostru. Mama mea nu a plăcut-o niciodată pe mama ta, Declan, aşa cum sunt sigur că eşti conştient de acest fapt. Sau îmi închipui că eşti. Mi-a zis că, deşi recunoaşte că mama ta este potrivită pentru mine, nu o consideră vrednică pentru a purta bijuteria familiei.
Încep să râd, întrerupându-l. Nu îmi vine să cred că înţepata aia de vrăjitoare a refuzat să îi dea mamei colierul, dar vrea ca Alyssa să îl poarte. Este nu numai ironic – luând în considerare că Alyssa nu vine dintr-o familie „bună" la fel ca mama – dar şi amuzant.
- Ce o face pe Alyssa vrednică de acest dar, când mama nu a fost? întreb curios, în ciuda faptului că tot ceea ce vreau este doar ca el să plece o dată ca eu să pot continua să mă panichez în linişte.
Nu mi-a plăcut niciodată să am spectatori la micile mele crize penibile.
- Nu am nici o idee. Dacă vrei să afli, întreab-o pe bunica ta. Eu sunt doar mesagerul, spune tată meu şi dispare la fel de rapid pe cât a apărut.
De parcă aş vrea să o văd pe vrăjitoare după ce a încercat o dată să îmi saboteze relaţia cu Alyssa. Acum dintr-o dată Alyssa este o parteneră bună pentru mine, când înainte cu câţiva ani nu era?
Imediat cum tatăl meu pleacă, alung vizita sa din mintea mea, lăsând-o pe mai târziu pentru a o diseca. Momentan nu mă pot gândi la motivele pentru care a apărut tocmai azi, tocmai în acest moment şi cum a ştiut să îşi facă apariţia la momentul oportun – pentru el – inoportun pentru mine.
Ştiu cum arată acel medalion şi chiar dacă peruzeaua este o piatră care combină super culoarea ochilor mei cu culoarea ochilor ei şi ar fi o metaforă potrivită pentru relaţia noastră, Alyssa nu va accepta niciodată să poarte ceva atât de august ca acea peruzea. Medalionul bunicii mă face să am dubii în legătură cu inelul pe care l-am căutat atâta timp pentru Alyssa, dar sunt hotărât să nu mai zăbovesc. Până la urmă, dacă nu îi va plăcea inelul, poate oricând să se ducă să îl schimbe. Ce va fi, va fi.
- Ah! exclam, băgându-mi mâinile în păr şi răvăşindu-l.
Cine ar fi ştiut că este atât de complicat să îi ceri mâna cuiva? Nu îmi amintesc să fi avut aceste probleme cu câţiva ani în urmă... de fapt, am avut mult mai multe emoţii atunci, făcând-o pe Alyssa să reacţioneze în stilul ei unic şi de neînţeles.
Şi asta chiar nu mă ajută să mă calmez.
Dar nu contează. Poate să fugă şi să mă respingă cât o dori pentru că nu mă voi da bătut până când nu voi vedea inelul meu pe degetul ei.
Săr în sus când telefonul îmi vibrează în buzunarul blugilor. O mişcare pe care nu am mai simţit-o de mult, luându-mă prin surpriză.
- La naiba, O'Shea! Vino-ţi în fire, afirm, scoţând telefonul şi acceptând apelul.
- Bună ziua, domnule O'Shea. Totul este pregătit. Directorul Hewlett aşteaptă semnalul dumneavoastră ca să înceapă falsa transmisie, spune Kenneth, asistentul meu.
Nu pot să nu mă strâmb dezgustat când aud de Hewlett, dar este un rău necesar de care am nevoie în planul meu. Şi aşa lovesc două păsări cu o singură lovitură.
- Perfect. Alyssa a ajuns deja? întreb, neştiind care răspuns mă va satisface mai mult.
- Directorul Hewlett tocmai a sunat-o şi i-a zis să vină la studio, deoarece au un oaspete important care nu poate să vină decât acum. A zis că vine în douăzeci de minute, deşi nu părea să fie bucuroasă, răspunde Kenneth.
- Este bine de ştiut că este punctuală ca întotdeauna, rostesc mai mult pentru mine decât pentru el.
- Mult succes, domnule O'Shea. Sunt sigur că nu veţi avea nevoie de noroc, ar trebui să fie nebună să nu accepte propunerea dumneavoastră, spune înainte să închidă apelul.
Câteodată Kenneth mă sperie cu modul lui lipsit de emoţii în care vorbeşte şi reacţionează. Îmi aminteşte de un robot care nu ştie cum să se comporte în situaţii emoţionale, iar planul meu este bine înfipt în zona emotivă.
Mai verific o dată să văd dacă am cutiuţă cu cea mai importantă bijuterie din întreaga mea viaţă.
Şi o am. Inelul stă protejat de mătasea dinăuntrul cutiei, indiferent la rollercosterul emoţional prin care trec eu în aceste momente.
Inspir adânc şi expir uşor.
Este acum sau niciodată. Şi cum niciodată nu este o opţiune viabilă, rămâne doar acum.
Ies din dormitor, ducându-mă cu hotărâre spre ieşirea apartamentului. Iau cheile de pe măsuţa de lângă uşă şi pun mâna pe clanţă, pregătit să ies, dar zăbovesc. Îmi ridic privirea şi mă uit direct în ochii mei albaştri-gri în oglinda de deasupra măsuţei.
- Poţi face asta. Doar eşti un avocat de succes de care tuturor le este teamă, spun, simţindu-mă ca un adevărat idiot.
Nici nu îmi amintesc când am avut vreodată nevoie să mă conving că aleg calea cea bună. Însă adevărul este că Alyssa Devereaux nu este deloc ca rechinii pe care îi înfrunt în sala de judecată. Alyssa Devereaux cu veşnica sa companiera, Mijlocitoarea, a fost, este şi va fi întotdeauna un adversar pe măsura mea. Cineva care să îmi arate defectele şi să mă aducă cu picioarele pe pământ, distrugându-mi condescendenţa cu câteva replici bine plasate. Alyssa Devereaux cu limba sa veşnic pregătită să lase răniţi în urma sa, este sufletul meu pereche, oricât de plebeian sună asta.
Suflet pereche.
Aceste două cuvinte mă fac să zâmbesc şi îmi aduc aminte că lucrurile uşor obţinute nu valorează mult şi nici nu au o speranţă de viaţă lungă.
Deschid uşa şi ies din apartament încrezător şi hotărât. Nu contează de câte ori va trebui să îi cer mâna, Alyssa Devereaux este a mea şi o să fug după ea până când va capitula.
Mă urc în Taurusul meu. Imediat ce închid uşa, mă asaltează parfumul Alyssei şi imagini ale nopţii trecute îmi trec prin faţa ochilor. Acestea nu fac decât să îmi întărească decizia şi să îmi ofere curajul de care am nevoie să îmi duc planul la bun sfârşit.
Nimic din drumul de la apartamentul meu până la studioul unde lucrează Alyssa nu rămâne în mintea mea.
Mă simt de parcă am pierdut timpul.
Intru în studio, paznicul deschizându-mi uşa şi conducându-mă în încăperea unde directorul Hewlett priveşte şi comandă. Când intru în camera plină de echipamente sofisticate şi monitoare care arată diverse programe de divertisment, Hewlett nici nu se oboseşte să îmi conştientizeze prezenţa, preferând să stea în spatele unui tehnic ce are în faţa sa trei monitoare enorme. Imaginile de pe monitoare îmi atrag atenţia şi respiraţia mi se opreşte.
Monitoarele o dezvăluie pe Alyssa îmbrăcată într-un costum format dintr-o bluză diafană de un verde pal şi o fustă lungă până la genunchi, materialul mulându-se pe trupul ei. Stă pe fotoliu, picior elegant peste picior elegant, pantofii de un roz pal cu tocuri cui punându-i în valoare forma gambelor. Este atât de concentrată pe ceea ce citeşte pe tableta sa, încât începe să revină la vechile sale obiceiuri de a se juca cu o şuviţă din părul negru, limba sa întrezărindu-se printre buzele apetisante. Asistenţii şi tehnicii se învârt în jurul ei, pregătind totul pentru a intra în emisie creând o atmosferă plină de energie, în timp ce ea este imaginea calmului perfect.
- Este prea bună pentru tine, îl aud pe Hewlett afirmând, în vreme ce continuă să se uite la Alyssa.
- Şi crezi că tu eşti potrivit pentru ea? îl întreb, aproape văzând roşu în faţa ochilor.
Ştiam de mult de sentimentele lui Hewlett pentru Alyssa şi mai ştiu şi faptul că dacă eu nu aş fi apărut în peisaj, el ar fi fost în locul meu în acest moment, iar pentru asta Hewlett nu mă poate suporta. Voi fi întotdeauna cel care i-a răpit iubirea de sub nas. Ceea ce Hewlett nu vrea să accepte este faptul că Alyssa nu a fost niciodată a lui. Alyssa a fost întotdeauna a mea, iar acum că am prins-o nu mai am de gând să îi dau drumul. De altfel, nici nu cred că aş mai supravieţui dacă Alyssa nu ar mai fi în viaţa mea, din cine ştie ce motive. Gândul acesta mă face să mă cutremur, aşa că îl alung alegând să mă gândesc la prezent.
- Bastard arogant. Când o vei răni, să ştii că eu voi fi acolo să o alint, spune, convins că o să o rănesc pe Alyssa cumva, cândva în viitor.
- Continuă să visezi frumos. Bănuiesc că este totul pregătit? îl întreb, schimbând subiectul.
Chiar nu am nevoie de imaginea lui Alyssa în braţele lui Hewlett, mai ales că o pot vedea atât de clar acolo.
- Da. Totul este pregătit, afirmă şi apoi se apleacă spre un microfon şi apasă pe un buton. Alyssa? îi rosteşte numele, iar eu o văd pe aceasta ridicându-şi privirea de smarald din tabletă şi uitându-se direct la cameră.
Dacă nu aş fi ştiut mai bine, aş jura că se uită direct la mine.
Inima mi se opreşte şi îmi simt palmele transpirând.
- Suntem gata să începem în zece secunde, spune, uitându-se la mine.
Nu am nevoie să mi se spună că este momentul să mă îndrept către intrarea în platou, unde cineva îmi va da semnalul când să apar pe scenă.
Ies din încăperea de comandă acompaniat de un tehnic, care mă conduce pe hol şi apoi în încăperea întunecată cu un scaun lipit de perete.
- O să poţi să o auzi pe domnişoara Devereaux când îţi va rosti numele ca să urci pe scenă, dar de asemenea se va aprinde săgeata verde pentru a indica momentul potrivit, spune tehnicul înainte să îmi ureze noroc şi să iasă.
- O seară bună tuturor spectatorilor mei. În seara asta vom avea un invitat foarte special care până în acest moment a refuzat să apară la emisiunile de divertisment, dar a ales „Truth, No Lies" pentru a-şi face debutul. Nu pot spune cât de onorată sunt pentru că voi fi eu cea care îi fură proverbiala cireaşă.
Un râs se aude de peste tot, înainte ca Alyssa să continue.
- Acum să lăsăm la o parte glumele şi...
Cuvintele i-au dispărut de pe buze şi ştiu că Hewlett şi-a făcut treaba.
Inspir adânc şi păşesc în lumina reflectoarelor când săgeata verde se aprinde.
Acum ori niciodată.
Alyssa Devereaux
Ziua asta este dezastruoasă din toate punctele de vedere.
Toată ziua am încercat să dau de Declan, dar de fiecare dată când l-am sunat, robotul a intrat şi nu am vrut să îi las un mesaj, chiar dacă începusem să îi cam simt lipsa. Fapt ce nu l-aş recunoaşte absolut niciodată. Şi aşa este destul de arogant şi fără ajutorul meu.
Scot telefonul din geantă şi mă uit la ecranul închis care parcă îşi bate joc de mine. Aş vrea să încerc să îl sun din nou, să îi spun că voi întârzia puţin şi să nu îşi facă griji. Dar deja l-am sunat de trei ori şi o a patra oară ar fi un pic prea obsesiv. Oftez, lăsând telefonul pe măsuţa din faţa mea şi luând tableta pentru a mă uita peste întrebările pe care sunt nevoită să le strecor în acest mic interviu.
- Alyssa? îmi aud numele venind din micul microfon din urechea stângă.
Hewlett.
Îmi ridic capul şi mă uit direct în cameră, ştiind că mă poate vedea şi poate să citească clar nemulţumirea din ochii mei.
Am acceptat să vin azi doar pentru că îmi iubesc slujba şi nu am putut rata o oportunitate de a avea un interviu în exclusivitate cu o persoană atât de evazivă. Dar asta nu înseamnă că nu voi discuta îndelung cu Hewlett despre momentele total inoportune în care programează aceste interviuri improvizate.
Ştiu exact ceea ce vrea să facă – poate eu mai ratez unele indicii, dar Mijlocitoarea nu greşeşte niciodată – dar dacă are impresia că va reuşi să îl facă pe Declan să mă bănuiască de infidelitate, atunci nu trăieşte cu picioarele pe acest pământ. Mai degrabă îl va face pe Declan atât de furios, încât îl va băga pe Hewlett în spital, decât să renunţe la mine.
Pentru un moment mintea mea este acaparată de Declan furios, degetele lui strângându-se în jurul gâtului lui Hewlett, ochii săi albaştri arătând ca o imagine apocaliptică a unui ocean mânios. Iar această imagine mă face să zâmbesc.
- Suntem gata să începem în zece secunde, îl aud din nou pe Hewlett, ceea ce îmi şterge zâmbetul de pe buze.
Inspir aer adânc şi expir, ţinând cont de numărătoarea din urechea mea. Când cineva spune: „suntem în emisie", las masca reporteriţei serioase şi dure să mă învăluie ca o manta, ascunzându-mi sentimentele sub profesionalismul Reporteriţei.
- O seară bună, tuturor spectatorilor mei, spun, doar uitându-mă cu colţul ochiului la prompter. Momentan această parte o ştiu ca liniile de pe palmele mele. În seara asta vom avea un invitat foarte special, fac o scurtă pauză ca să mă rezem de spătarul fotoliului şi să îmi încrucişez picioarele unul peste celălalt, lăsând fusta să mi se ridice, dezvăluindu-mi picioarele.
Hei, orice truc murdar care funcţionează pentru a atrage şi a avea audienţă este o armă necesară şi utilă.
- Care până în acest moment a refuzat să apară la emisiunile de divertisment, dar a ales „Truth, No Lies" pentru a-şi face debutul. Nu pot spune cât de onorată sunt pentru că voi fi eu cea care îi fură proverbiala cireaşă, improvizez, iar cei de la regie sunt pregătiţi pentru improvizaţiile mele, aşa că nici nu se bagă de seamă mica pauză între „gluma" mea şi râsul care se aude.
Las zâmbetul meu de prădătoare să îşi facă apariţia, întorcându-mi capul spre prompterul de lângă camera care mă filmează din profil pentru a citi numele invitatului meu.
Nu am nici o idee cine este invitatul meu în această seară. Un alt punct ce îl voi discuta cu Hewlett. Ştie cât de mult îmi displace să fiu luată prin surprindere de identitatea victimelor mele. Dar azi este absolut oribil – Hewlett nu lasă numele să apară deloc pe prompter. Lucru pe care până acum nu l-a mai făcut. Îmi oferea de obicei câteva secunde să mă gândesc la identitatea invitatului, înainte să apară pe scenă.
Hewlett chiar a ales ziua proastă în care să se joace cu mine.
- Acum să lăsăm la o parte glumele şi...
Numele rămâne blocat pe vârful limbii mele când apare scris pe ecran, alb pe negru, mare cât ecranul. Imposibil de ratat. Imposibil de greşit.
Declan O'Shea.
Reporteriţa dispare imediat, lăsându-mă vulnerabilă în faţa camerei. Alyssa Devereaux îşi face apariţia, răsuflarea oprindu-mi-se. Ochii mi se îndreaptă spre colţul de unde trebuie să îşi facă apariţia Declan şi îl văd stând deja acolo, înconjurat de perdeaua neagră. Arată de parcă este pregătit de luptă, dar cu cine mai exact vrea să se războiască sau pe cine vrea să masacreze, nu ştiu. Mă face să înghit în sec şi să încerc să mă afund şi mai mult în fotoliu. Simţind pagerul ce este agăţat de betelia fustei mele intrându-mi în talie, mă trezesc la realitate şi îmi dau seama că mă comport de parcă îmi este teamă de el. Mie să îmi fie teamă de Declan?
Niciodată!
Nu ştiu ce plănuieşte şi cu siguranţă nu vreau să am o dispută cu el chiar în acest moment, dar nu mă voi da la o parte de la o confruntare cu el. Am mai făcut-o o dată şi aproape am regretat faptul că am renunţat atât de uşor.
- Declan O'Shea, afirm, ascunzându-mi adevărata reacţie sub un zâmbet provocator. Avocat excepţional, ce tocmai a câştigat un caz în care a băgat după gratii un periculos criminal, ne încântă în această seară cu prezenţa sa.
În timp ce eu vorbesc, Declan începe să se apropie cu paşi hotărâţi, ce îmi amintesc de o panteră letală. Privirea sa nu se mută nici o clipă de pe mine, ochii lui gri-albăstrui devenind culoarea mării învolburate, în timpul unui tsunami.
- Bună seara, domnişoară Devereaux, spune, vocea sa de catifea mângâindu-mă cu timbrul său, în timp ce se aşează pe canapea. Sunt încântat să mă aflu aici, cu tine, continuă, inserând în ultimul cuvânt atâta insinuare încât îmi simt trupul răspunzând la promisiunea mută.
Înainte să pot să îmi deschid gura pentru a-i da o replică la fel de încărcată cu tensiune ca a lui, Declan se pune în genunchi într-o mişcare fluidă şi naturală, de parcă îngenunchează în fiecare zi.
Declan O'Shea îngenuncheat.
Declan O'Shea, cel mai nenorocit bastard cunoscut printre avocaţi, cel care nu s-a dat la o parte din calea nimănui, este îngenuncheat la picioarele mele.
Orgoliosul, arogantul, condescendentul titan s-a pus, literalmente, la picioarele mele, neforţat de nimeni şi nimic.
Şi zâmbeşte.
Iar zâmbetul său, mai mult decât orice pe lumea asta, îmi dă de înţeles ce are de gând să facă.
- Declan... şoptesc, vocea înecată sub torentul de sentimente care dau năvală peste mine.
Nu mai există nimic în jurul nostru.
Doar eu şi el, acest moment îngheţat până când cuvintele vor fi rostite şi se va ajunge la o concluzie.
Panica este prima emoţie care o identific şi care le domină pentru o secundă pe toate celelalte. Prima mea reacţie nu a fost niciodată să fug de problemele mele, întotdeauna am ales să iau taurul de coarne sau să îl îngrop sub măşti. Numai că decizia pe care trebuie să o iau în această clipă – deoarece sunt absolut sigură de ceea ce are de gând să îmi ceară – este una care nu îmi va schimba viaţa numai mie, ci şi a lui. Apoi îndoiala mă cuprinde, îndoială că nu o să se termine cu bine, că o să îl pierd.
Dar apoi ochii mei îi întâlnesc pe ai lui şi pot să citesc clar în aceştia hotărârea şi dragostea şi încăpăţânarea. Nu contează care va fi răspunsul meu, nu îmi va da drumul. Văd asta foarte clar în marea învolburată. Şi dintr-o dată răsuflu uşurată. Dintr-o dată, nimic nu mai contează. Atâta timp cât vom fi împreună, vom putea să cucerim lumi şi să îngenunchem civilizaţii.
- Alyssa Devereaux, şoricelul de bibliotecă ce a îndrăznit să înfrunte Prinţul de Gheaţă.
- Din câte ştiu, acela nu este numele meu şi nici un titlu conferit mie, şoptesc, amintindu-mi cu claritate ziua în care am vorbit pentru prima dată.
Ziua când viaţa mea a luat-o pe un drum total diferit şi neaşteptat.
Declan face un pas spre mine, întinzându-şi mâna şi dându-mi o şuviţă răzleaţă după ureche. Iar eu ca o pisică, vreau să îmi bag capul şi mai tare în mâna lui. Să prelungesc contactul.
- Misita liceului Phoenix, egala măştii mele din toate punctele de vedere, continuă zâmbind şi apucându-mă de mâna stângă, în vreme ce cu cealaltă încearcă să scoată ceva din buzunarul interior.
- Cea pe care ai urât-o, dintotdeauna.
- Niciodată.
Zâmbesc la afirmaţia vehementă, renunţând să îl contrazic. Nu este momentul. Şi nici nu mai contează trecutul. Viitorul străluceşte atât de tare în acest moment, încât îmi fură respiraţia.
- Reporteriţa de neînduplecat, ce acceptă numai adevărul de la oaspeţii ei. Cea care m-a făcut să muncesc pentru a avea privilegiul de a o ţine în braţe.
- Este cu adevărat un privilegiu.
- Nu poţi să te abţii din comentat, nu? mă întreabă, râzând.
Chipul său este atât de aproape de al meu, încât respiraţiile ni se amestecă.
- Taci o dată şi întreabă-mă, îi ordon, simţind că nu mai pot face faţa aşteptării.
Mă jur că dacă va scoate altceva din acea cutiuţă – în afară de un inel – o să îi dau cu ea în cap.
- Nu ai pic de răbdare.
Vreau să comentez, dar îmi dă drumul la mână ca să îşi pună degetele pe buzele mele.
- Alyssa Devereaux, vrei să mă onorezi cu acceptul tău de a fi soţia mea? A mea pentru totdeauna, continuă simţind nevoia să puncteze acel fapt şi văd gelozia arzând mocnit în albastrul ochilor lui.
- Cum pot eu să te refuz?
- Vreau un „da", Alyssa. Nimic altceva nu este acceptabil.
- Da, Declan. Da, da şi da! spun şi îmi arunc braţele în jurul gâtului său, reuşind să îl dezechilibrez, căzând peste el.
Ţipete şi aplauze explodează în jurul nostru, numai că nu le bag în seamă, alegând să mă uit direct în ochii lui Declan, să mă scufund în aceştia. Îmi pun mâinile pe chipul lui, atingându-i fiecare trăsătură, în timp ce lacrimi apar în colţurile ochilor mei.
- Te iubesc, şopteşte, încolăcindu-şi braţele în jurul taliei mele.
Vocea mi-a dispărut – într-un final – şi nu îmi rămâne decât să îl sărut ca să îi arăt că sentimentul este reciproc.
Cât despre inel... ei bine, inelul continuă să stea la locul său în cutiuţa neagră pe podeaua studioului, uitat.
Cine are nevoie de un inel, când Declan O'Shea este sub mine?