" Când ți-ai găsit calea, nu trebuie să ai teamă. Trebuie să ai destul curaj încât să faci greșeli. Dezamăgirea, înfrângerea și disperarea sunt unelte pe care Domnul ni le-a dat ca să ne arate drumul."
Paulo Celho
Am facut o multime de greseli, pe care, in mod normal ar fi trebuit sa le regret, insa nu a fost niciodata asa. Din fiecare greseala am avut de invatat cate ceva! De acum in colo, nu mai am timp de regrete! Am curajul sa gresesc, chiar daca as putea fi nevoita sa platesc pretul suprem pentru asta. Sunt constienta ca nu pot duce o viata linistita pana cand jocul nu se va incheia si o sa dureze mult pana atunci deoarece, acesta este deabia inceputul! Dezamagire? Infrangere? Disperare? Stiu ce inseamna, stiu cat de tare dor, insa nu ma tem de ele!
-Am uitat sa iti spun! Nu agreez sub nici o forma tradatorii! Asa ca nu incerca sa ma tradezi! Nu sunt un copil imatur si dezorientat asa cum crezi tu! Pune-ma la incercare si am sa te distrug!
-Ma ameninti? Intreaba serios!
-Nu te amenint! Te avertizez!
-Deci, sa inteleg ca nu ai incredere in mine?
-Increderea se castiga, iar eu nu sunt genul de persoana care se increde in oricine! Astept sa ma suni! Nu uita, ai o saptamana la dispozitie sa imi aduci informatii! Bag pistolul in geanta si parasesc biroul, lasand in urma detectivul vizibil dezorientat.
Parasesc sediul pe acelasi drum pe care am ajuns acolo, indreptandu-ma spre casa.
Intotdeauna am fost genul de om care iarta, dar niciodata nu uita. Cu toate acestea, exista un singur lucru pe care nu il pot ierta cu nici un pret, tradarea. Nu aveam nici macar un gram de incredere in Adam Murray, suspectam ca ma va trada, insa uneori trebuie sa risti. Adesea viata ne tradeaza pentru greselile pe care le facem, insa persoanele ce tradeaza din scopuri egoiste, perfide, fara ca tu sa ai vreo legatura, sunt josnice. Indiferent de modul in care va decurge jocul, imi voi crea strategia de castig pe parcurs.
Cerul era intunecat, nu numai datorita ploii de acum cateva ore, ci si datorita inserarii.
Strada era plina de cupluri, grupuri de adolescenti, vastnici, ce se plimbau linistiti, bucurandu-se de racoarea serii. Pareau atat de fericiti, de optimisti, de lipsiti de probleme. Fericirea lor imi crea o stare de nostalgie profunda. De ce oamenii din jurul meu puteau fi fericiti si eu nu? De ce? Pentru ca mie, un monstru mi-a distrus viata, familia, copilaria.
Mi-a rapit persoana careia trebuia sa ii spun mama, persoana care trebuia sa fie langa mine si sa ma sprijine in momentele grele. Eu nu pot fi ca ceilalti adolescenti de varsta mea, pentru ca trebuie sa gasesc criminalul si sa il fac sa platesca pentru tot ce mi-a facut, pentru tot ce mi-a furat.
Uneori am impresia ca viata ma uraste atat de tare incat vrea sa dispar. Nu as fi oare mai fericita daca as muri? As putea foarte usor sa scot pistolul, sa il pun la tampla si sa apas pe tragaci, inainte ca cineva sa mai poata face ceva. Nu ar fi mai usor?
De multe ori am vazut ca viata nu te intreaba daca esti prea tanar sau daca esti pregatit pentru a suporta o pierdere. In viata cazi, dar daca esti prost alegi sa ramai jos! De ce as renunta acum? De ce sa nu ma ridic din nou, asa cum am facut-o de fiecare data? Dar oare, de cate ori trebuie sa mai cad si sa ma ridic pana cand dimineta va sosi si ma va trezi din acest cosmar?
Am intrat in casa si observ ca totul era exact asa cum am lasat. Era inca ziua mea, mai erau aproximativ patru ore pana la miezul noptii. Abia asteptam sa treaca si ziua aceasta! Inca un an, inca o aniversare groaznica. Mi-am aruncat geanta pe canapea si am mers in baie. Aveam nevoie sa uit pentru un moment de tot, de Aiden, de criminal, de toate problemele din jur. Am lasat hainele sa cada usor de pe trupul meu si am intrat in dus. Apa fierbinte ma relaxa intotdeauna. Mi-am sters corpul cu un prosop si m-am imbracat cu niste haine lejere.
Imi privesc reflexia in oglinda si obsev micile picaturi de apa ce cadeau inca din parul meu ud.
Am luat prima foarfeca pe care am gasit-o si am taiat rand pe rand, suvite de par pana ce acesta a ajuns deasupra umerilor. Poate pare o decizie banala, insa simteam ca am nevoie de o schimbare si de ce nu sa imi schimb coafura?
Restul serii am citit si m-am uitat la televizor, pana in momentul in care fratele meu ma suna.
-Hei, ce mai faci soro?
-Treci la subiect! Spun rece. Chiar nu aveam chef sa vorbesc cu el acum, voiam doar sa stau singura, in liniste.
-Esti bine? Vocea lui era blanda si trada ingrijorarea.
-Nu tocmai!
-Imi pare rau ca nu sunt niciodata langa tine cand iti e greu! Sunt un frate groaznic!
-Ba nu, nu esti! Esti un frate extraordinar, insa nimeni nu are ce face, maine o sa fiu bine.
-De ce nu iesi cu Aiden in oras? Te-ar face sa te simti mai bine? Ei bine, Erik a aflat ca eu si Aiden eram impreuna si nu de la mine ci de la ex prietenul meu.
-Te rog, nu aduce vorba de el!
-De ce? V-ati certat? Las' ca va impacati voi!
-Nu, nu ne-am certat, ci eu m-am despartit de el pentru ca e fals si tradator si nu, nu ne impacam!
-Ok, deci care e problema?
-Iti spun alta data, nu am chef acum!
-Bine! Ai grija de tine! Te iubesc, pa! De fiecare data cand il aud ca spune asta pe un ton atat de dragut, ma face sa imi fie si mai tare dor de el.
Cat timp am stat in Londra, mai tot timpul Erik a fost prin preajma. Desi adesea era genul de frate foarte protector, il iubeam enorm.
Stomacul incepuse sa scoata o multitudine de sunete si abia atunci mi-am amintit ca astazi nu am mancat aproape nimic. Nu aveam pofta de ceva in mod special, insa ma indrept spre frigider cu gandul de a manca ce gasesc pe acolo. O durere ingrozitoare de cap aparuta din senin m-a facut sa ma opresc din drum. Urechile imi tiuiau si simteam ca in urmatoarele secunde capul avea sa imi explodeze. Mi-am luat capul in palme si am cazut in genunchi din cauza durerii.
Scurte secvente din trecut au inceput sa imi navaleasca prin minte, ca si cum ar fi fost incuiate pana acum intr-un sertaras din creierul meu ce in momentul de fata a fost deschis dupa o perioada indelungata.
Ceea ce imi aminteam era din perioada in care eram inca in Londra, cand aveam in jur de 7 ani. Plangeam in liniste lipita de peretele ce despartea livingul de bucatarie.
Mama si tata se certau in bucatarie, fara sa stie ca eu le ascultam conversatia.
-Chiar trebuie sa revenim la asta? Am fost de comun acord sa lasam trecutul in urma! Am auzit dulcea voce a mamei.
-Cum sa las trecutul in urma cand in fiecare zi imi aduce aminte de greseala ta? Tipa tata.
-Greseala mea? Si tu esti vinovat. Tu m-ai inselat, eu te-am inselat! Tu ai inceput cu asta! Nu incerca sa ma faci pe mine in totalitate vinovata!
-Te-am inselat Emily, stiu si imi pare rau! Inteleg de ce ai reactionat asa atunci si nu te invinovatesc. Dar tu ai facut o greseala uriasa! In cazut tau au existat consecinte foarte grave care au dus la asta...
Nu am mai auzit ultima parte deoarece in acel moment, Erik, care avea aproximativ 12 ani, a venit la mine si mi-a pus mainile la urechi, astfel incat sa nu aud restul conversatiei.
Mi s-a mai intamplat de cateva ori sa imi amintesc lucruri de dinaintea accidentului, insa nu a fost niciodata dureros, nu ca acum. Eram ametita si capul inca ma durea. Mi-am amintit niste lucruri ciudate, ce mi-au trezit o multime de intrebari. De ce plangeam? Ce auzisem? Parintii mei s-au inselat reciproc? Si mai ales, despre ce consecinta era vorba? Erau o multime de intrebari aparent fara raspuns, dar eu cunosteam persoanele ce m-ar putea lumina: Tata si Erik.
Eram mult prea obosita acum sa ma mai gandesc la asta, pana la urma era si maine o zi. Am adormit cu gandul ca maine, dupa scoala sa merg sa vorbesc cu tata.
A doua zi, dupa ce am luat micul dejun, am mers direct la scoala. Orele au trecut repede si a venit pauza de pranz. Toata ziua Amber s-a vaicarit ca nu mai suporta scoala si ca vrea sa vina mai repede vacanta de vara. Din fericire, nu numai pentru ea, ci si pentru mine, mai era o saptamana pana la incheierea anului scolar.
Am iesit plictisite din clasa si am hotarat sa ne vedem la cantina, deoarece eu trebuia sa imi aranjez cartile in dulap.
Am introdus codul si am deschis usa dulapiorului, lasand la vedere cateva carti si caiete. Holurile erau aproape goale, semn ca majoritatea elevilor luau pranzul. Eram prea absorbita de aranjarea cartilor incat nu am observat ca Aiden se afla in spatele meu pana in momentul in care vocea lui serioasa a spulberat linistea.
-Trebuie sa vorbim.
-Nu avem ce sa vorbim! Ii raspund rece, continuandu-mi treaba. Ma prinde de mana, ma intoarce cu fata la el, inchide cu putere usa dulapului si ma tranteste cu spatele de acesta.
La impactul cu usa rece, metalica, fata mi-a fost strabatuta de o grimasa provocata de durere. Expresia baiatului pe care, desi nu voiam sa recunosc, inca il iubeam, era una plina de nervozitate. Ma tinea strans de umeri, lipita de dulap, astfel incat sa nu pot pleca.
-Vreau sa vorbesc neaparat cu tine! In ciuda nervozitatii sale, vocea era mult mai blanda de cat ma asteptam.
-Da-mi drumul! Spun furioasa, observand cum elevii se uitau curiosi la noi.
-Vreau doar sa vorbesc cu tine! Lasa-ma sa iti explic!
-Iti mai spun o singura data! Da-mi drumul!
-Nu!
-Ok! Tu ai vrut-o! Il imping cu toata puterea, astfel incat sa il indepartez suficient cat sa maresc spatiul dintre noi, pentru al lovi cu piciorul in stomac. La impactul cu piciorul meu, el cade in genunchi, tinandu-si mainile in jurul taliei.
-Stii ca nu imi place sa spun un lucru de doua ori. Ii soptesc aplecandu-ma spre el.
Il bat pe umar si ma ridic, indreptandu-ma spre cantina, lasand in urma multimea de copii uimiti de ceea ce tocmai se intamplase si imaginea fostului meu prieten "indurerat".
------------------------------------------------------
Capitol nou! Sper sa va placa! Va astept comentariile si parerile!❤❤
De data aceasta nu v-am mai lasat in suspans, dar promit ca in viitor nu o sa se mai intample asta!😈😈
P.S. In poza e Kayla!
Imi cer scuze pentru eventualele greseli!