Hei! Imi cer scuze ca a durat asa de mult sa postez noul capitol, dar am fost plecata, sunt acoperita pana peste cap in teme de vacanta, si tot asa:(
In fine, sper sa va placa acest capitol! :D
L-am facut pe Tibi mai bad boy, dar nu il judecati prea aspru, veti avea o surpiza la final!
Lectura placuta! :*
*************************************************************
Am stat cateva secunde pierduta, uitandu-ma in gol, cu gura cascata. Ma tineam cat puteam de bine de pervaz, sa nu cad pe jos din cauza socului.
Ce naiba se intampla?
Am picat cumva pe jos si m-am lovit la cap, in timp ce imi plimbam Fox Terrier-ul? Fiindca asta trebuie sa fie o halucinatie! Cum ar putea un porumbel fi fratele meu?
Pasarea se afla inca in fata mea, privindu-ma cu ochii ei intunecati, fara suflet. Am ramas fara cuvinte. Multi oameni ar fi ras sau s-ar fi internat direct la spitalul de nebuni dupa asa o intamplare, dar o voce din adancul meu imi soptea ca porumbelul spunea adevarul. Ori asta, ori am innebunit de tot.
O bataia de aripi m-a adus inapoi la realitate. Porumbelul si-a luat zborul de la geamul meu, fara sa mai spuna nimic, si m-am grabit sa-l prind, dar era cat pe ce sa ma arunc de la geam. M-am oprit brusc, prinzandu-ma de pervaz si respirand cu greutate. Porumbelul s-a inaltat in taramul intunecat al cerului, si s-a pierdut in directia padurii.
-Hei, stai! Am spus, dar strigatul meu s-a ratacit in noapte.
Am simtit panica punand stapanire pe fiinta mea. Era un membru al familiei mele, singurul care avea raspunsurile la toate intrebarile mele. Nu il puteam pierde din nou!
Trebuia sa actionez repede. Mi-am scos capul pe fereasta si m-am uitat in jos, ca sa vad cat de mare era distanta pana la sol. Am simtit cum ametesc, in afara de faptul ca distanta era de aproximativ doua etaje, imi era si frica de intaltimi. Planul cu saritul era prin urmare exclus.
Am oftat, iritata. Se pare ca va trebuie sa ma strecor afara pe usa principala, si sa sper ca nimeni nu ma va opri.
Fara sa mai imi pese de altceva, am fugit pe usa afara, parcurgand holul intunecat si rugandu-ma sa nu intalnesc pe nimeni. Am coborat scarile si am ajuns la intrarea principala, fara sa atrag atentia. Servitorii erau prea ocupati cu treburile lor ca sa imi dea atentie. Mi-am pus mana transpirata pe manerul portii, deschizand-o incet. Inima imi statea pe loc, si ma asteptam ca in orice secunda, Tiberiu sa apara de nicaieri si sa ma insface.
Aerul rece al noptii mi-a intampinat pielea incinsa, si am iesit incet afara, inchizand cu atentie poarta dupa mine. Am rasuflat usurata, lipindu-ma cu spatele de ea. Acum, trebuie sa ma strecor in spatele castelului si sa gasesc o cale sa sar gardul si sa ajung in padure.
Planul meu a fost insa intrerupt de lumina a mai multe lanterne care au fost atintite asupra mea. Oh, cacat.
-Ce credeti ca faceti, domnisoara Moore? Am auzit o voce barbateasca, si m-am dat seama ca garzile regale se aflau in fata mea, invaluite de intuneric.
Le-am zambit nervos, si am spus pe cel mai dulce ton:
-Buna seara si voua. Nu vreau sa va creez probleme, doream doar sa merg sa ma plimb prin gradinile castelului si sa ma bucur de putin aer curat, deoarece nu ma simt bine, am spus, incercand sa par cat mai credibila.
Din cauza intunericului nu le-am putut vedea reactia, asa ca le-am asteptat raspunsul.
-Ne pare rau, am primit niste ordine clare. Nu aveti voie sa parasiti perimetrul castelului, a spus unul dintre gardieni rece.
Am scrasnit din dinti. Daca voiam sa imi gasesc fratele, trebuia sa ma grabesc si sa ii conving.
-Dar gradinile apartin de castel, nu ma voi indeparta prea tare, va promit, am spus rugator.
Linistea s-a asternut, singurul zgomot fiind cantecul greierilor. Garzile nu mai spuneau nimic, si mi-am dat seama ca nu am reusit sa-i induplec.
Mi-am inclestat pumnii. Nu aveam de gand sa ma dau batuta.
-Ascultati aici, nici nu vreti sa stiti ce zi am avut. Voi cum v-ati simti, sa fiti atacati de vampiri, storsi de sange, sa va treziti dupa doua saptamani din coma, sa aflati ca toata viata voastra a fost o minciuna si ca habar nu aveti cine sau ce sunteti, sa trebuiasca sa va despartiti pentru eternitate de personele pe care le iubiti, sa fiti refuzati de cel care ar trebui sa fie dragostea vietii voastre, sa fiti acuzati de crime si sa ajungeti sa vorbiti cu pasari! Am terminat, tragandu-mi respiratia. Speram ca nu am atras atentia unui membru al Familiei Regale cu micul meu discurs.
Linistea era acum si mai apasatoare ca si inainte, si imi putea imagina expresiile socate de pe chipul tuturor.
-Astept un raspuns, am oftat, impacienta.
Dupa cateva secunde, am auzit o voce:
-In regula, domnisoara Moore. Aveti permisiunea de a va plimba in curtea palatului, a spus acesta.
Un zambet larg mi-a conturat fata. De data aceasta, unul adevarat.
-Dar, a spus acesta, si am simtit cum fericirea imi dispare.
-Doar cu conditia de a fi insotita de cateva garzi, a spus serios.
Am oftat. Ei bine, era singura mea sansa, si sunt sigura ca voi putea gasi o modalitate sa scap de ei.
-In regula, am spus, coborand scarile palatului.
M-am indreptat spre gradinile din spatele castelului, fiind urmarite indeaproape de doua garzi. Pe de o parte, era bine ca nu erau mai multe, da pe de alta parte, ma simteam jignita ca ma considerau atat de inofnesiva. Dar imi va trece.
Cand am ajuns in fata gradinilor castelului, un sunet de uimire mi-a parasit buzele. Imaginea din fata mea era magnifica, cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in viata mea.
Gradina era cufundata in lumina lunii argintii, care mangaia petelele trandafirilor de o nunata incredibila de albastru, cu tulpina din argint. Am mers vrajita pe poteca pavata cu piatra alba, intrand in marele parc si admirand plantele rare. Locul era decorat de statuile albe care intruchipau ingeri si de fantana arteziana din mijlocul gradinii. As fi putut petrece o vesinicie in acest loc, pe o bancuta alba, admirand natura din jurul meu si seninatatea cerului.
O bataie din aripi m-a scos insa din transa, si mi-am amintit ca am probleme mai presante. Cum ar fi gasirea fratelui meu.
Inghitind in sec, m-am intors catre gardieni:
-Ma duc sa culeg niste trandafiri, i-am mintit, parasind poteca si indreptandu-ma spre tufele de trandafiri.
Acestia au dat afirmativ din cap, si au ramas pe poteca. Am reusit sa ajung la o distanta rezonabila de ei, si atunci cand nu au fost o secunda atenti si si-au mutat privirea, am profitat de ocazie, si m-am aruncat in tufele de trandafiri.
Mi-am strans dintii atunci cand spinii plantelor mi-au zgariat pielea, si am continuat sa merg prin tufisuri, ignorand durerea si gandindu-ma la fratele meu.
Am mers, sau mai degraba, m-am tarat repede pana atunci cand am putut vedea un gard in fata mea, si din fericire, am evitat impactul capului meu cu acesta. Am stat cateva secunde nemiscata, incercand sa depistez orice mic zgomot din jurul meu, dar nu am auzit nimic, asa ca mi-am facut curaj sa-mi scot capul din tufis si sa privesc in jurul meu. Se pare ca nu era nimeni in imprejurime, si ma aflam in alt capat al gradinii. Ma miram ca am reusit sa ajung asa de departe.
M-am ridicat precauta in picioare, privind gardul din fata mea. Nu exagerez deloc cand spun ca avea vreo 10 metri inaltime, era electric si parea impenetrabil si imposibil de urcat. Am oftat exasperata. Grozav, ce voi face acum? Sa ma catar pe el nu pot, si nici sa sap o groapa sub el, ar dura prea mult.
Am auzit apoi niste strigate in apropiere, si am intrat in panica. La naiba, garzile vin dupa mine, ce ma voi face?
Tocmai cand incepeam sa imi pierd speranta, am auzit o voce de dupa gard:
-Dolli, ai incredere in mine, a spus aceasta.
-Am, ajuta-ma doar sa ies! Am raspuns, increzandu-ma in ea.
-Inchide-ti ochii si repeta dupa mine, mi-a spus vocea, si am facut precum a cerut.
Strigatele se inteteau si se apropiau din ce in ce mai mult, iar inima imi batea cu putere.
-Prodeo prius columba am auzit vocea, si am repetat imediat aceleasi cuvinte latine, tinandu-mi ochii inchisi strans.
Am asteptat cateva secunde, nestiind daca ceea ce credeam a fi o vraja, a avut efect sau nu.
-Poti sa-ti deschizi ochii acum, am auzit o voce calma, si mi i-am deschis incet.
Am remarcat umita ca nu ma mai aflam in curtea palatului, in fata gardului, ci in fata unui stejar de la intrarea in padure. Sus, pe o creanga, se afla nimeni altul decat porumbelul care sustinea ca imi este frate.
-Cum ai facut asta? L-am intrebat, uimita.
-De fapt, tu ai facut-o, a raspuns pasarea, si pot pune pariu ca daca ar fi avut forma umana, ar fi ranjit. Fara sa mai astepte, si-a luat zborul de pe creanga, adancindu-se in padure.
-Hei, stai, unde pleci? Am strigat dupa ea, dar nu am primit nici un raspuns. Nu puteam renunta acum, cand am ajuns asa de departe, asa ca fara sa ma gandesc de doua ori, am fugit dupa porumbel, in adancul padurii.
Ma adanceam din ce in ce mai tare in intunericimea padurii, incercand disperata sa gasesc porumbelul alb. Era pentru prima data cand ma aflam noaptea intr-o padure, si nu imi era frica, ci din contra, o faceam din propria mea intentie si eram nerabdatoare sa gasesc ceea ce caut. Nu intelegeam insa de ce fratele meu fugea din mine, din moment ce el a fost cel care m-a cautat si ajutat sa evadez.
Am ajuns intr-un luminis in final, unde m-am hotarat sa imi trag putin sufletul. M-am oprit, proptindu-ma cu mainile de genunchi si incercand sa-mi regulez respiratia.
-E cineva aici? Am strigat, utiandu-ma in jurul meu. Luna care invaluia luminisul imi permitea sa disting imprejurimile.
-Sunt chiar aici, am auzit vocea familiara, si m-am intors nerabdatoare in spate, spre directia de unde venea glasul.
Insa atunci cand am dat ochii cu cel din spatele meu, zambetul mi-a disparut instant de pe fata si sangele mi-a inghetat in vene.
In fata mea se afla cel mai negru cosmar al meu. Individul mascat care ma bantuia.
Statea relaxat, sprijinit de trunchiul unui copac, cu mainile bagate in buzunarele pantalonilor. Masca era la locul ei, pe fata sa, dar aceasta nu reusea sa ii ascunda ranjetul nemilos.
In acel moment, realizare m-a izbit. Mi-am dat seama cat de proasta am fost, sa ma incred fara vreo dovada in cuvintele unui porumbel, care cel mai probabil era o fiinta supranaturala care incerca sa ma pacaleasca. Am jucat in totalitate jocul, picand exact in plasa sa. A facut ce si-a propus, m-a scos din perimetrul castelului, unde eram inconjurata de persoane care ma puteau proteja, si m-a ademenit in adancul padurii, unde sunt singura si neajutoarata.
Jur sa nu ma mai incred vreodata in porumbei.
-As vrea sa stiu la ce te gandesti in acest moment, a oftat acesta, iar in cateva secunde, se afla la cativa centimetri in fata mea.
Am tresarit, si am incercat sa fac cativa pasi inapoi, dar ma simteam de parca am prins radacini in acel loc, si eram incapabila sa ma misc.
-Iti e frica de mine? A spus acesta tachinator, si i-am putut simti respiratia rece.
Nu am spus nimic, nu ma simteam in stare. L-am privit doar cu cat de multa ura puteam.
-Bau! A strigat el, repezindu-se asupra mea, dar am simtit adrenalina pompandu-mi in vene, iar simturile mi-au revenit.
M-am intors si am fugit cat ma tineau picioarele, ca si o nebuna, prin padure. Habar nu aveam unde ma aflam sau in ce directie mergeam, stiam doar ca trebuie sa scap de el. Crengiile copacilor imi raneau pielea si incepeam deja sa sangerez, dar nu m-am oprit.
Dintr-o data, am auzit un zgomot puternic, si ma picat de indata pe jos. Frecandu-mi capul, am realizat ca acel zgomot am fost defapt eu, lovindu-ma cel mai probabil de un copac. Durerea mi-a erupt in fiecare por, si m-am straduit sa imi revin si sa ma ridic. Cand am privit insa in fata mea, am incremenit. Nu am lovit un trunchi de copac. Mai rau. Am lovit un zid de muschi.
Individul mascat era la cativa metri in fata mea, privindu-ma amuzat. Am simtit si mai multa ura fata de el in acel moment, deoarece durerea mea ii se parea amuzanta. Mi-am inclestat pumnii, pregatita sa ripostez daca ma ataca.
-Esti pregatita pentru ultimele tale clipe, Rosalie Windsor? A intrebat acesta calm.
Furia si teama s-au evaporat in cateva secunde in confuzie. Rosalie Windsor? Ce voia sa spuna? Cred ca confunda persoana.
Acesta mi-a privit expresia, si buzele sale s-au format spre suprinderea mea intr-un zambet, nu un ranjet. A inceput sa se apropie de mine, si mi-am luat de indata pozitia de aparare, desi stiam ca nu am prea multe sanse in fata sa.
Dar atacul nu a mai venit. Acesta nu s-a napustit asupra mea si nu m-a atacat asa cum ma asteptam. A ajuns in fata mea si a facut gestul la care ma asteptam cel mai putin.
A izbucnit in hohote de ras.
L-am privit nedumerita si iritata. Ce naiba? Acesta se tinea cu mainile de burta de la atat amuzament.
-Trebuia sa-ti fi vazut fata, a chicotit acesta.
Mi-am incrucisat bratele la piept si am inceput sa bat impacienta din picior. Nu mai era nici un strop de frica prezent, doar nervi.
Cand a observat ca nu eram asa de amuzata ca si el, a oftat, facand alta fapta neasteptata.
Si-a dat masca jos.
Mi-am deschis gura, dar nici un cuvant nu a iesit din ea. Eram in stare de soc.
Doi ochi mari, albastri ca si oceanul, ma priveau curiosi. Cateva firele blonde, rebele, ii acopereau partial. Barbatul din fata mea era, cel mai bine spus, varianta mea masculina. Aceleasi trasaturi dulci, tinere, aceeasi expresie.
Kheelan, a soptit o voce din adancul meu, si am simtit parca o mie de amintiri lovindu-ma. Mi-am amintit de visele pe care le-am avut, cu cei doi copii si acea nastere. In acel moment am realizat tot. Fetita din acel vis nu era nimeni alta decat mine, cand eram mica, iar baiatul, fratele meu geaman, era cel din fata mea, Kheelan.
-Tu..tu...tu esti..., m-am balbait, coplesita.
-Fratele tau geaman, a terminat acesta propozitia pentru mine. -Iti mai amintesti de mine? A intrebat el, si am vazut ingrijorarea intiparandu-se pe chipul sau, dar a ascuns-o repede.
-Am cateva amintiri legate de tine, dar nu multe, am recunoscut, oftand. La auzul cuvintelor mele, zambetul sau a revenit pe fata. M-am incruntat. Ce ciudat. Se comporta de parca era usurat ca nu imi aminteam multe din trecut.
-Oh, haide, nu ii dai o imbratisare fratelui tau, a trecut atat de multa vreme! A spus acesta, deschizandu-si larg bratele pentru mine. Mi-am ridicat o spranceana. Da, intr-adevar era fratele meu, dar nu puteam uita asa de usor faza de mai devreme.
Am ajuns pana la urma la un compromis, si l-am imbratisat. Acesta m-a strans puternic la piept, lasandu-ma aproape fara aer. -Mi-ai lipsit atat de mult, surioara, a spus acesta.
Mi-am dat ochii peste cap.
-Asta nu inseamna ca am uitat de gluma neamuzanta de mai devreme. Nu pot sa cred ca tu ai fost tot timpul acel individ, si ca aproape am facut pe mine de frica din cauza ta, am marait, tragandu-ma din imbratisare.
-Expresia ta a fost nepretuita. A meritat tot efortul, a chicotit Kheelan, si i-am dat un cot in brat.
-Foarte amuzant, am spus ironica, iar acesta a chicotit.
Dintr-o data, am auzit strigatele familiare in distanta, iar inima mi-a stat pe loc.
-Imi pare rau sa stric momentul, a spus Kheelan, - Dar creaturile acelea inferioare sunt pe urmele noastre, si ne vor descoperi imediat, a spus acesta calm. Se pare ca fratelui meu nu prea ii placeau vampirii.
-Si ce sugerezi sa facem? Am intrebat, nesigura.
-Sa mergem undeva sa recuperam din timpul pierdut, a raspuns el, privindu-ma.
-Ahm, nu ne vor urmari garzile si probabil, ne vor si captura? Am intrebat grabita, deoarece zgomotele se apropiau de locul in care ne aflam.
-Cine a spus ca mergem pe jos? A intrebat acesta, ridicand o spranceana.
-Ce vrei sa spui? Am intrebat, confuza.
-Ma gandeam sa zburam putin, este o noapte atat de frumoasa, a spus Kheelan nepasator, privind cerul. Sa zburam? Oh, grozav, fratele meu era un lunatic.
-Poftim? Eu nu pot sa zbor! Am exclamat.
-Asta crezi tu, a ras Kheelan. -Vezi tu, cum eu am abilitatea de a ma metamorfoza in pasare, asta inseamna ca o ai si tu. Suntem frati doar.
L-am privit nesigura.
-Acum, spune-mi, vrei sa te concentrezi si sa plecam de aici, sau preferi sa te las cu niste vampiri furiosi? M-a intrebat Kheelan, ranjind.
Am marait indecisa, intorcandu-ma cateva secunde cu fata spre directia de unde veneau zgomotele. Era oare mai intelept sa ma intorc inapoi la castel? Sa nu ii ingrijorez pe ceilalti?
Oh, la naiba, da-o incolo de treaba, probabil ca Tiberiu s-ar bucura si ar da o petrecere daca ar scapa de mine si s-ar putea casatori linistit cu Leah, fara sa le stau in drum. Si pe langa asta, nu puteam rata sansa de a vorbi cu fratele meu si de a afla niste raspunsuri la intrebarile care ma macinau.
-Sa mergem, am spus hotarata, dar cand am privit in fata mea, Kheelan nu se mai afla acolo.
-Nu am chef de alte bancuri stupide. Unde esti, Kheelan? Am intrebat, obosita.
-Chiar aici, a spus acesta, si l-am putut vedea pe creanga copacului intunecat din fata mea, transformat in porumbel. -Esti gata? Sa mergem, a zis el, disparand de pe copac si zburand deasupra mea.
-Exista doar o mica problema. Nu stiu cum sa ma transform intr-un porumbel, am recunoscut. Si adevarule este ca nici nu mai aveam mult timp sa aflu cum ma metamorfozez intr-unul.
-E simplu. Trebuie doar sa-ti imaginezi ca esti unul, si ca te inalti spre ceruri. Uite, ca sa te ajute, poti sa o faci in timp ce alergi spre unul dintre copaci, a zis Kheelan in varianta porumbel.
-In regula, am spus, inspirand adanc.
Haide Dolli, poti sa faci asta, m-am incurajat, fugind cu viteza spre stejarul din fata mea. Existau doar doua evenimente care mi se puteau intampla. Ori ma transformam in porumbel, ori ma izbeam de copac si picam lata pe jos.
Mi-am inchis ochii si m-am imaginat ca fiind un porumbel maiestuos, zburand prin seninul cerului. Impactul cu stejarul nu a mai venit, iar cand mi-am deschis ochii, nu mai eram pe sol. Ma aflam deasupra padurii, deasupra tuturor. Puteam vedea pana si castelul in departare. Era o priveliste minunata, frica mea de inaltimi disparand complet.
Kheelan a aparut in stanga mea, zburand la aceeasi viteza cu mine.
-E...incredibil, am soptit, fascinata.
-Stiu. Si e si o metoda rapida si ieftina de transport, a spus acesta. Hmm, nu era o idee rea, de acum incolo stiam cum voi calatori spre mare.
Kheelan a luat-o inaintea mea, dorind probabil sa ma conduca, din moment ce nu stiam drumul, sau incotro ne indreptam. Am privit un timp indelungat imprejurimile si lumea care se afla sub mine. Nu ma mai simteam deloc neinsemnata, din contra. Aici, deasupra tuturor, unde totul parea mic si inexistent in comparatie cu mine, ma simteam pentru prima data in viata, cineva. Eram atat de aproape de stele, incat aveam senzatia ca fac parte din ele. Ca sunt o stea.
Cand in sfarsit mi-am luat ochii de la sol si mi-am atintit privirea asupra aripilor mele, am incremenit.
Nu eram un porumbel alb. Eram un porumbel...negru.
Daca as fi putut sa oftez, as fi facut-o. Sunt sigura ca culoarea avea legatura cu faptul ca eram o vrajitoare a intunericului. Grozav, consideram asta a fi rasism. Nu puteam sa nu admir cat de frumos arata albul penajului lui Kheelan in constrast cu negrul noptii, si sa nu fiu geloasa.
Am zburat cu fratele meu deasupra padurilor, campiilor, lacurilor, si ne indreptam cu viteza spre muntii stancosi. Varfurile lor erau acoperite de zapada, care stralucea sub lumina lunii. Peisajul era minunat.
Intr-un final, am ajuns in dreptul muntelui, si ne-am apropiat de un perete stancos, unde se afla, spre surprinderea mea, o poarta. In fata acesteia, se afla o poteca foarte ingusta, pe care Kheelan a aterizat, iar eu am facut acelasi lucru.
In cateva secunde, acesta a revenit inapoi la forma sa umana. L-am privit nerabdatoare:
-Nu stiu sa ma transform inapoi in om, i-am spus.
Acesta mi-a zambit malefic:
-Hmm, nu ar fi oare amuzant sa te las sa ramai in aceasta forma pentru eternitate? A ras acesta.
M-am incruntat cat de bine am putut in forma mea pasareasca:
-Inceteaza, Kheelan, nu ma fa sa te ciugulesc pana mori, am raspuns nervoasa.
Acesta a chicotit:
-Inchide ochii, imagineaza-te inapoi in forma ta umana, si vei fi ca si noua.
Am facut exact asa cum mi-a spus, si in cateva secunde, cand mi-am deschis ochii, eram din nou vechea eu, cea umana.
-Uau, am soptit. -Dar de ce trebuie neaparat sa inchizi ochii? Am intrebat, curioasa.
-Nu trebuie, dar pare mai misterios daca faci asta, a ranjit Kheelan, si mi-am dat ochii peste cap.
Atunci, am observat ca odata cu tranformarea mea, poteca a devenit incomfortabil de mica. Daca facem un singur pas in spate, as fi picat in gol. Am inghitit in sec, si l-am privit disperata pe Kheelan, infasurandu-mi mainile in jurul trunchiului sau.
-Grabeste-te te rog si deschide poarta, l-am rugat, speriata.
-Bine, bebelasule, m-a tachinat acesta, deschizand portile si m-am repezit imediat inauntru, rasufland usurata.
Privind inaintea mea, am ramas cu gura cascata. Imposibil. Inauntrul muntelui se afla un castel construit in intregime din stanca.
-Incredibil, am soptit. -Aici locuiesti? L-am intrebat, iar acesta a dat afirimativ din cap, indreptandu-se spre intrarea in castel.
-Dar c-cum? M-am balbait. -Tu l-ai construit? De cand stai in el? Locuiesti singur?
M-am inrosit cand am realizat cu cate intrebari l-am asaltat.
Acesta mi-a zambit cald:
-Da, eu l-am construit cu ajutorul unor prieteni, nu la mult timp dupa ce ai disparut in lumea umana. Nu pot spune ca locuiesc chiar singur, daca ii iei in considerare pe cei care lucreaza pentru mine, a ranjit acesta si l-am privit uimita.
Pe bune, are si servitori? Cine era de fapt fratele meu?
Expresia mea faciala l-a amuzat:
-Stiu ca ai multe intrebari de pus, dar pofteste mai intai inauntru si acolo iti voi explica tot, a sugerat acesta, si am pasit dupa zgomotul bocancilor sai militaresti lovind podeaua, pe scarile de stanca, in castel.
Interiorul era la fel de spectaculos ca si exteriorul, mobila era in totalitate din stanca si era captusita cu blana naturala de animale. Acest lucru ii dadea un aer rustic, dar in acelasi timp reusea sa ramana si elegant.
Un majordom ne-a intampinat, inchinandu-se respectuos in fata lui Kheelan, si ne-a condus in camera de zi. Aceasta era incapatoare si decorata frumos, cu sculpturi din stanca si picturi impresionante. M-am asezat pe o canapea captusita cu o blana alba, extrem de pufoasa si comoda. M-am cuibarit in ea, iubind senzatia oferita, desi eram un mare dusman al blanii naturale.
-Iti pot oferi un whisky? M-a intrebat Kheelan, indreptandu-se spre minibarul aurit, in forma globului pamantesc.
-Nu multumesc, nu sunt o mare bautoare de alcool. Mi-ai putea oferi in schimb, niste raspunsuri, am spus, zambind larg.
Acesta a dat afirmativ din cap, si dupa ce si-a turnat un pahar cu bautura, s-a asezat pe canpeaua situata vis-a-vis de a mea.
A luat o gura din whisky, dupa care, expirand aerul din plamani, m-a intrebat:
-Cu ce vrei sa incep?
-Cu inceputul, am raspuns, sigura. -Cine sunt? Sau mai bine spus, cine suntem?
Kheelan a zambit cu subinteles, privind undeva in gol.
-Nici nu ai idee, a soptit, visator.
-Ce vrei sa spui? Am intrebat, confuza si nerabdatoare sa aflu adevarul.
Acesta mi-a zambit:
-Te anunt cu mandrie, Dolores Moore, sau mai bine spus, Rosalie Windsor, ca esti de sange nobil. Faci parte din ultima Familie Regala a Imparatiei Vrajitorilor, a raspuns acesta, luand o gura din whiskey.
Cred ca in acel moment, maxilarul meu atingea podeaua. Sange nobil? Eu? O simpla fata, care a crescut intr-o familie normala?
-Vrei sa spui ca suntem fii ultimului Imparat al Vrajitorilor? Am intrebat, nevenindu-mi sa cred.
Acesta a dat afirmativ din cap:
-Intocmai asta spun. Xander Windsor a fost tatal nostru.
Nu imi venea sa cred, mi-au trebuit cateva secunde sa procesez informatia primita.
Zambetul mi-a fost insa sters repede de pe buze, cand mi-am amintit cuvintele lui Fabien si realizarea m-a izbit. L-am privit speriata pe Kheelan:
-Asta inseamna ca....tatal nostru a fost ucis, am soptit atat de incet, incat nu eram sigura ca m-a auzit.
Kheelan a oftat, privindu-ma lung.
-Adevarat. Si asta doar datorita fiintelor acelea josnice cu care traiesti, numite vampiri, a marait el cu dispret. -Nu am vazut in viata mea creaturi mai arogante, incompetente, ingamfate si proaste ca si ei, a spus acesta luand nervos o gura din bautura.
Am privit pierduta, in gol. Nu imi venea sa cred ca m-am straduit atat sa aflu informatii despre familia mea si sa descopar adevarul, doar ca sa aflu ca tatal meu era mort si ca nu il voi putea intalni niciodata. Imi simteam inima sfaramata in mii de bucatele, si m-am abtinut sa nu plang.
Si ce era mai grav....ucigasul sau era tocmai sufletul meu pereche.
-E adevarat ca el a inceput razboiul dintre vampiri si vrajitori? Ca era hain si voia puterea absoluta? L-am intrebat, disperata dupa raspunsuri.
Acesta m-a privit trist:
-Nu stiu prea multe pe aceasta tema. Vezi tu, raspunsul la intrebarea ta o stiu doar vrajitorii batrani, a fost un fel de secret motivul izbucnirii razboiului. Acestia ma urasc din tot sufletul, deoarece sunt fiul celui care le-a adus atata necaz, si nu imi vor spune adevaratul motiv, a oftat acesta, expirand aerul.
Am dat incet din cap. Eram inca socata de cele auzite si imi venea cu greu sa cred. Mainile lui Tiberiu erau patate cu sangele tatalui meu, si nu stiam daca a avut un motiv intemeiat sa il ucida sau nu.
-Dar pot sa iti spun, Rosa-, pardon, Dolli, ca a fost considerat a fi un om de seama in societate si cu familia sa. In fiecare seara, mama ne povestea despre el, despre acetele vitejesti pe care le-a facut, despre bunatatea pe care le-a aratat-o supusilor, a povestit acesta.
Am ramas stana de piatra. Mama mea! Cum am putut sa uit de ea?
-C-cine a fost mama noastra? Am intrebat intr-o rasuflare.
Chipul lui Kheelan s-a inasprit brusc, si ochii sai au devenit reci. Am tresarit, nestiind ce e cu schimbarea brusca de atitudine.
-Intr-una dintre vizitele sale pe pamant, tatal nostru s-a indragostit iremediabil de o muritoare. Nu s-a dat batut pana cand nu a cucerit-o, a dus-o in Imparatia sa si a facut-o a lui. Aceasta se numea Violet Faye, si a fost mama noastra, a terminat Kheelan. A luat apoi de pe masuta frumos sculptata o tigara, pe care a aprins-o.
Sangele mi-a inghetat in vene. De ce vorbea despre mama noastra la trecut?
-Ce s-a inatamplat cu ea? Am intrebat, inghitind in sec, parca nedorind sa aflu raspunsul.
Kheelan m-a privit pret de cateva secunde, privirea sa fixa facandu-ma sa nu ma simt foarte comfortabil.
-Ei bine, inainte ca tata sa fie atacat de.... acele fiinte, a facut tot posibilul sa ne ocroteasca pe noi, familia sa, de soarta crunta care il astepta pe el. Fiind un vrajitor foarte puternic, a rostit o vraja, care ne-a teleportat in lumea mortala, unde eram feriti de furia vampirilor. El a ramas la palat, acceptandu-si sfarsitul si luptand ca si un erou pana la capat, a soptit Kheelan cu admiratie in ochi.
Un zambet mi s-a conturat pe fata, cand am auzit gestul nobil al tatalui meu. Eram mandra de el, indiferent ce fapte a savarsit in trecut.
-Dupa moartea tatalui nostru....mama nu a mai fost niciodata aceeasi, a oftat Kheelan si am simtit un junghi in inima. -Nu a acceptat niciodata adevarul, nu a vrut sa creada ca e mort. In fiecare seara, statea in fata casei noastre de pe taramul muritorilor, privind orizontul si asteptand ca tatal nostru sa se intoarca. Mereu ne spunea ca suntem printi, si ca tata este un rege, si se va intoarce sa ne ia inapoi cu el, sa traim fericiti pana la sfarsitul timpurilor. Dar tata...nu a mai venit, a spus acesta pierdut in amintiri, fumand din tigara.
Am simtit lacrimile amenintand sa se verse peobrajii mei. Imi putea imagina durerea mamei, prin ce a trecut. Trebuia sa fie oribil ca brusc, totul sa se schimbe, sa fii despartita de cel pe care il iubesti, de tatal copiilor tai.
-Mama nu a mai putut suporta durerea. Nu a mai putut sa ne priveasca, ii aminteam prea mult de el. Era la inceput de schizofrenie, era un pericol pentru noi. Au fost multe situatii in care a trebuit sa te apar de ea.
Nu mai aveam cuvinte. Mama mea a fost bolnava....nu mama iubitoare si grijulie pe care mi-o imaginam eu.
-Intr-o zi....a plecat. Pur si simplu a plecat. Ne-a lasat singuri. Nu am mai vazut-o niciodata, a spus acesta cu dispret in voce. -Norocul nostru a fost ca am avut o maturizare rapida, si am stiut ce era necasar de facut. Pe tine, te-am indrumat prin padure, spre oras, unde stiam ca vei gasi pe cineva care te va considera copilul lor. Eu in schimb, aveam alte planuri...a spus Kheelan privindu-ma serios.
Am inspirat adanc. Ma simteam bine sa aflu ce s-a intamplat defapt inainte de a fi adoptata. Sa imi aflu trecutul, oricat de dureros ar fi fost. Si era foarte dureros.
Eram practic orfana. Ambii mei parinti probabil au decedat, singurii ramasi fiind Kheelan si cu mine. Si toate acestea datorita printului vampiric, Tiberiu. L-a omorat pe tata, si prin urmare, a ranit-o si pe mama, care ne-a parasit. Dar nu il puteam invinovati, pana la urma, tatal meu a fost cel care a pornit totul, cel care l-a omorat pe Imparatul Vampirilor, si a distrus-o si pe imparateasa.
Si cat despre mama...nu era vina ei ca s-a imbolnavit si a actionat in acest fel. O intelegeam, si nu o invinovateam nici pe ea. Daca asa a fost voia destinului, cine sunt eu sa ma impotrivesc?
-Ce ai facut dupa plecarea mea? L-am intrebat.
Acesta mi-a oferit un mic zambet:
-Am stiut de la acea varsta frageda ce vreau sa fac. Sa razbun moartea tatalui nostru.
Am inghetat pe loc. Oh, nu nu nu! Nu mai multe razboaie!
-Am venit in lumea imortala, am fost ucenic la un vrajitor, invatand toate tainele acestei specii, pana cand am fost destul de pregatit sa ma descurc pe cont propriu. Am strans un grup de vrajitori tineri, numiti rebeliunea, care aveau aceleasi idealuri ca si mine, si am ridicat acest castel. Sunt considerat conducatorul lor, si pot spune ca supusii mei cresc pe zi ce trece, a terminat acesta, zambind mandru.
-Oh, te rog, nu! Am sarit, ingrijorata. -Orice dar nu alt razboi, multa lume a fost ranita si ucisa in cel anterior, de ce sa reluam acest eveniment neplacut? M-am plans, incercand sa-l induplec.
Kheelan a oftat, plictisit:
-Vezi tu, Dolli, obiectivele mele sunt acelea de a deveni Imparatul tuturor vrajitorilor si de a-mi razbuna tatal. Acest lucru nu poate fi savarsit decat prin razboi, a spus acesta neafectat. -Daca vrei, poti sa ma sustii si ajuti, daca nu-
-Nu! Am strigat, hotarata. In nici un caz nu il voi ajuta cu aceasta nebunie, din contra, voi face tot posibilul sa-l opresc.
-Nu te invinovatesc, a spus acesta calm. -Sunt constient de legatura ta sufleteasca cu Printul vampiric. Da-mi voie sa spun ca jocul destinului este foarte ciudat, sa il lege tocmai de cel mai mare inamic al sau, a ras acesta.
M-am incruntat, privindu-l confuza.
-Ce vrei sa spui? L-am intrebat.
-Spune-mi, a zis acesta, zambind. -El stie cine esti?
-Ahm, nu, am soptit.
Kheelan a ranjit.
-Exact, Dolli, nu stie cine esti. Stii ca a jurat pe Coroana sa, sa ucida familia fostului Imparat al vrajitorilor, cand o va depista?
Am simtit cum inima imi sta pe loc. Gura mi s-a uscat, si o stare de rau m-a cuprins la auzul cuvintelor sale.
-Prin urmare, nu cred ca este o idee asa de buna sa ii spui adevarul. Temperamentul violent al viitorului rege, Tiberiu, este cunoscut in tot taramul. Nu cred ca va fi foarte fericit sa afle ca esti fiica celui care i-a ucis iubitul tata, a spus Kheelan, neafectat.
Nu am fost in stare sa mai spun nimic. Eram pierduta. Daca Tiberiu ar fi aflat cine eram cu adevarat, as fi fost distrusa, ar fi fost sfarsitul meu.
-Apropo, intreba Kheelan, ochii sa-i albastri fixandu-ma. -Sunteti apropiati? I-ai oferit...inocenta ta? A intrebat acesta fara sa-si mute privirea.
M-am simtit de parca tavanul mi-a picat in cap. Fratele meu, pe care nu il cunosteam decat de cateva ore, m-a intrebat asta? Daca mi-am oferit virginitatea unui vampir? De ce?
M-am inrosit ca si un rac:
-Ahm, ce importanta are asta? Si nu, nu am facut-o, am raspuns, simtindu-ma extrem de incomod.
-Are o mare importanta, a spus acesta, categoric. Asculta-ma, Dolli, promite-mi ca nu o voi face, te rog, a spus acesta, asteptandu-mi raspunsul.
Doar mie mi se parea ciudata rugamintea lui?
-Bine, iti promit, am oftat. Oricum, la felul in care decurg lucrurile in acest moment, nu as fi facut ceva cu Tiberiu nici fara sa jur.
Kheelan a schitat un zambet larg, multumit de raspunsul meu.
-Si in legatura cu razboiul, nu trebuie sa-ti faci griji, momentan. Va mai dura pana voi intra in posesia tuturor puterilor mele si pana voi stabili strategia pe care o voi folosi, deci multe s-ar putea schimba pana atunci, a spus acesta, facandu-mi cu ochiul.
I-am oferit un zambet nervos. Stiam ca ma minte, ca incerca doar sa nu ma ingrijoreze, si sa ma faca sa nu ma gandesc prea mult la acest lucru. Dar nu voi lasa garda jos. Stiam ca va trebui sa il opresc.
Am dat afirmativ din cap, schimband subiectul:
-La 18 ani vom intra in posesia tuturor puterilor, nu e asa? L-am intrebat.
Am vazut in acel moment un sentiment necunoscut mie, care ii se oglindea in ochi, dar l-a ascuns repede:
-Da, asa e. Mai cateva luni pana atunci, a zambit acesta. -Natura noastra este o minune. Fiintele pur sange sunt extrem de rare, deoarece vrajitorii si oamenii nu sunt foarte compatibili. Vezi tu, acestea intotdeauna se nasc cu un frate sau o sora geamana, care stapaneste cealalta parte a magiei. De exemplu, in cazul nostru, tu stapanesti magia neagra, iar eu pe cea alba. Dar nu iti fa griji, nu sunt mari diferente intre noi, si nici un tip de magie nu este descriminat.
Deci asta explica culorile diferite ale porumbeilor! Kheelan si cu mine nu foloseam aceeasi magie. Dar totusi, nu imi venea sa cred ca si in cazul genelor am avut ghinion. De ce trebuia eu sa fiu vrajitoare a intunericului, si nu a luminii, ca si Kheelan? Si stiam ca desi acesta nu recunoaste, este o diferenta intre cele doua.
-Si cum ramane cu fenomenul de moarte la 18 ani? Cum putem muri? Am intrebat, curioasa.
-Ei bine, din pacate, nu am raspunsul la intrebarea ta. Nu exista multe carti despre natura noastra. Cred ca trebuie sa asteptam si sa aflam odata cu venirea zilei noaste de nastere, a sugerat acesta si am dat din cap.
-Si, am inceput, amintindu-mi cuvintele lui Tiberiu. -Ce stii despre medalioanele care contin puterea familiei noastre in ele? Am intrebat.
O sclipire a aparut in ochii acestuia si m-a intrebat de indata:
-De unde stii despre ele?
-Ahm, de la vampiri am raspuns, fara sa dau nume.
Kheelan a oftat:
-Intr-adevar, exista doua medalioane, unul care iti apartine tie si unul care imi apartine mie, care contin puterea stramosilor nostri in ele. Din pacate, nu am idee unde se afla. Au disparut odata cu moartea tatalui nostru. Fara ele, puterea noastra este limitata la vrajile de baza. Apropo, stii vreo vraja? M-a intrebat acesta, ridicand o spranceana.
-Nu, nu am idee cum sa fac o vraja, dar a fost un caz cand am facut una fara sa ma pot controla, i-am explicat, si acesta a dat afirmativ din cap.
-Se intampla de obicei cand e vorba despre o situatie intre viata si moarte. Ai vrea sa inveti sa faci vraji? M-a intrebat Kheelan. -Ar fi bine sa incepi mai devreme, altfel vei fi coplesita la 18 ani, m-a sfatuit el.
Stiam deja raspunul la intrebarea sa:
-Sincer, nu, nu vreau. Stiu ca ai dreptate, dar vreau sa mai raman o simpla muritoare, atat cat imi permite timpul, am oftat, fiind sincera cu el.
Acesta a dat afirmativ din cap.
-Te inteleg, a soptit.
Urmatoarele ore le-am petrecut povestind despre copilariile noastre, despre fosta mea familie. El mi-a impartasit cate ceva din putinele sale cunostiinte despre tata, dar a evitat sa vorbeasca despre mama. Mi-am dat seama ca nu prea o agrea datorita actiunilor sale. De asemenea, era de parere ca mi-am pierdut amintirile dinainte de 5 ani datorita socului suferit la abandonare.
Spre zori, am fost intrerupti de un subaltern al lui Kheelan:
-Ma scuzati ca va interup, Majestatea Dumneavoastra, dar sunteti asteptat la Conferinta de astazi, l-a anuntat acesta pe Kheelan.
-Nu cred ca voi putea fi prezent, a explicat acesta, atintindu-si privirea asupra mea
-E in regula, eu tocmai ma pregateam sa plec, nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul, am spus, ridicandu-ma de pe canapea si zambindu-i.
Kheelan s-a ridicat, apropiindu-se de mine, cu o privire ingrijorata pe fata:
-Esti sigura ca vrei sa te intorci acolo, Dolli? Nu esti in siguranta, ramai cu mine, a spus acesta, rugator.
Mi-am pus mana pe umarul sau, spunand:
-Nu vreau sa fiu o fugara, Kheelan. Trebuie sa ma intorc acolo, si sa ii infrunt. Pe langa asta, nu mi-au facut nimic rau, din contra, au incercat sa ma protejeze, i-am explicat.
-Cum doresti, a oftat acesta. -Sa fii atenta, si daca se intampla ceva, stii unde ma gasesti, a spus el, zambind, si i-am zambit inapoi.
-Haide, te voi conduce, a spus, si l-am urmat afara din castelul din interiorul muntelui.
Ne-am metamorfozat in pasari si am zburat inapoi peste lume, in directia castelului. Am avut timp sa reflectez asupra tutror celor intamplate si aflate astazi, si pot spune ca eram si mai confuza ca la inceput.
Dupa o ora, am ajuns, si am aterizat in padurea atat de cunoscuta mie. Ne-am transformat amandoi inapoi in forma noastra umana.
-Se pare ca asta a fost, i-am spus, privindu-l, dupa ce mi-am aranjat hainele sifonate.
Acesta a dat afirmativ din cap, apropiindu-se de mine.
-Ai grija de tine Dolli, voi veni sa te vizitez cat de curand posibil, mi-a spus Kheelan, sarutandu-mi fruntea.
-Ramai cu bine, Kheelan, i-am zambit. Acesta s-a transformat in porumbelul alb pe care l-am intalnit cu o seara inainte, si a disparut undeva in nemarginitul cer.
Am ramas asa, privind locul in care s-a aflat Kheelan, gandinu-ma la cat de incurcata era viata mea in acest moment. Tocmai aflasem ca aveam un frate geaman, care se comporta putin ciudat si pe langa asta, voia sa porneasca un razboi cu vampirii. Tatal meu a fost Rege, dar a fost omorat de catre sufletul meu pereche insusi. Mama a innebunit si ne-a abandonat pe Kheelan si pe mine, si in acest moment eu eram pe punctul de a ma intoarce in gura lupului, la cel care a jurat indirect ca ma va omori.
Prevad un viitor foarte ''distractiv'' pentru mine.
Nu aveam de ales, asa ca m-am hotarat sa ma intorc la castel, ca sa nu agravez lucrurile si mai tare. Nu stiam la ce sa ma astept, daca Tiberiu va fi furios sau usurat ca m-am intors, daca va reactiona violent sau intelegator. Schimbarile sale bruste de dispozitie ma scoteau din sarite. Un vampir temperamental era ultimul ingredient necesar unei zi dezastruoase.
Si cel mai ciudat era faptul ca nu eram suparata pe Tibi pentru fapta sa. Pana la urma, tatal meu a inceput totul, nu e asa? Nu stiam daca era de vina faptul ca nu mi-am cunoscut tatal si nu am ajuns sa tin la el, sau ca aveam o conexiune puternica cu Tiberiu.
Padurea parea la fel de infricosatoare ziua, ca si noaptea. Copacii care aveau vreo cateva decenii de viata si erau contorsionati in unghiuri ciudate, imi dadeau fiori. Linistea apasatoare era alt factor infricosator. In afara de zgomoul picioarelor mele calcand solul uscat, nimic nu putea fi auzit. Bolta de frunze era deasa, ferind padurea de vreo raza de soare. Trebuia sa merg la marginea acesteia, pentru a avea putina lumina.
Mergeam de vreo 10 minute cand am auzit niste strigate din distanta. Inima mi-a stat pe loc. Pareau a fi niste voci barbatesti, si nu aveam idee cine puteau fi.
Am inceput sa merg mai repede, dar strigatele din spatele meu se inteteau. Pareau a fi doar cu cativa pasi in urma mea, asa ca mai aveam o optiune ramasa. Sa fug.
Am inceput sa alerg cat de repede puteam, adancindu-ma din ce in ce mai tare in padure, incercand sa scap de ei. Nu puteam distinge aproape nimic in jurul meu, si trebuia sa fiu atenta sa nu ma izbesc de vreun copac. Nu aveam idee unde ma aflu sau unde ma indrept, iar inima imi batea cu putere. Tipetele au continuat si aproape am intrat intr-un copac, cand am simtit o mana prinzandu-ma de guler. Individul m-a tras inspre el, si in acel moment, am simtit adrenalina popmandu-mi in vene. Stiam ca trebuie sa lupt.
I-am calcat cu forta piciorul barbatului, dupa care i-am oferit un cot in stomac, iar cand stransoarea sa a cedat, m-am intors si i-am dat lovitura de gratie, un genunchi in zona sa sensibila. Acesta a picat in genunchi, gemand, si am ranjit larg. Dar zambetul mi-a fost sters, cand am vazut din ce in ce mai multe siluete intunecate facandu-si aparitia, si napustindu-se asupra mea.
Am luptat cu pumnii si cu picioarele, dar erau prea multi, si incurand m-au imobilizat. Am tipat atat de tare, incat gatul a inceput sa ma doara cand am terminat. Cineva mi-a acoperit mana cu gura si a spus:
-Va rog, domnisoara, vrem doar sa va ajutam! Acesta a gemut cand i-am muscat palma.
Nu am ascultat cuvintele sale si nu m-am increzut in ei, ci dinpotriva, m-am zbatut in continuare cat de tare puteam, dar stransoarea lor devenea din ce in ce mai puternica, si mainile care incercau sa ma imobilizeze se inmulteau.
-Dati-mi drumul! Am strigat cat m-au tinut plamanii.
-Am gasit-o! A strigat alta voce masculina.
Am continuat sa ma impotrivesc atat de tare, incat ma raneam singura.
-Va rog domnisoara, linistiti-va, a spus alta voce.
Nu m-am dat batuta, pana cand nu am observat ca ne miscam, si cand mi-am deschis ochii, in fata mea se afla un peisaj foarte familiar.
Castelul Familiei Regale.
Abia atunci, am incetat sa ma lupt, si m-am linistit, rasufland usurata. Mainile si picoarele ma dureau de la incercarea mea de a ma elibera, si ochii imi erau umezi.
Uitandu-ma la cei care ma tineau, am simtit un junghi in inima. Erau garzile regale. Din cauza intunericului din padure, nu i-am recunoscut, si nici nu m-am straduit sa o fac. Unii dintre ei erau zgariati pe fata, muscati si loviti. Am ramas intepenita. Ce naiba a fost cu izbucnirea aceea a mea? De ce am reactionat asa violent?
Abia cand mi-am atintit privirea in fata mea, am simtit cum pamantul imi fuge de sub picioare. Asezat pe scarile palatului, cu barbia sprijinita de o mana si cu ochii variind de la fara emotie, la furiosi, si la raniti, era Tiberiu. Parul ii era foarte ciuflit si cearcanele ii erau extrem de vizibile, ca si cand nu ar fi dormit toata noaptea. Acesta nu ma privea pe mine, ci privea in gol, dar eram sigura ca era constient de prezenta mea.
-Majestatea Dumneavoastra, am gasit-o! A spus una dintre garzile care ma tinea.
Nicio reactie din partea lui Tiberiu. Am inghitit in sec.
-Majestatea Dumneavoastra? A repetat aceeasi garda.
Tiberiu a inspirat adanc:
-Da, eliberati-o, a spus acesta rece.
Garzile m-au impins in fata, putin cam prea dur dupa parerea mea. M-am impleticit cand m-au eliberat, iar Tiberiu, acum aflat in fata mea, m-a prins de antebrat. Mi-am ridicat privirea spre fata sa lipsita de vreo emotie:
-Nici nu stii cat ma bucur sa te vad, i-am spus sincera, dupa socul pe care l-am avut mai devreme.
Pe Tiberiu insa nu l-a interesat acest lucru, strangandu-mi mana cu forta si tragandu-ma brutal dupa el, spre intrarea in castel. O durere ascutita a erupt in intregul meu brat.
-Tiberiu, stai, ma doare, imi rupi bratul! m-am plans, dar acesta m-a tras si mai tare dupa el. Durerea era insuportabila si ma simteam de parca mi se sfaramau toate oasele sub mana sa.
Am incercat sa nu ma mai misc, dar acesta ma tragea fara vreo dificultate dupa el, fara sa-i pese ca ma ranea.
Restul Familiei Regale era prezenta la intrare, dar nimeni nu mi-a adresat nici un cuvant, nici macar nu m-au privit, si nu au intervenit sa-l opreasca pe monstrul care ma chinuia. Ma simteam mai neajutorata ca niciodata. Tiberiu m-a tras sus pe scari, si nu am mai reactionat, l-am lasat sa ma duca ca si pe o marioneta, coplesita de durere.
Cand am ajuns sus, am strabatut holul si a deschis cu forta usa camerei sale, aceasta lovind peretele si ricosand inapoi. Tiberiu m-a tras inauntru, si m-a trantit cu forta de perete. Mi-am lovit capul si spatele cu putere, acestea amortindu-mi, si am putut simti gustul sangelui in gura. Asta nu era bine. Eram terifiata, nici in cele mai negre cosmaruri ale mele nu mi-am imaginat ca Tiberiu ar putea fi atat de brutal si ca m-ar putea rani. Eram speriata pentru viata mea, tremurand cu putere.
Tiberiu ma tinea imobilizata de perete, mainile sale fiind stranse in jurul incheieturilor mele cu atata forta, incat imi era frica sa nu le sfarame. Acesta parea ca devine din ce in ce mai nervos cu fiecare secunda care trecea, iar ochii ii erau negri, nemilosi.
-Tibi, eu-, am soptit, incercand sa-i explic situatia.
-Taci din gura! Nu vreau sa-ti aud scuzele patetice, a marait acesta, facandu-ma sa tresar si sa imi fie frica sa mai scot un cuvant.
A stat cateva secunde, fara sa spuna nimic, doar privindu-ma. Dincolo de masca sa, de ochii intunecati, am putut vedea diferite sentimente incercand sa iasa la iveala. Furie si durere. Le-a ascuns insa repede. Singurul zgomot era conturat de bataile rapide ale inimii mele.
-Spune-mi, a inceput acesta, rece. -De ce m-ai mintit?
L-am privit, speriata. Imi era frica sa raspund, deoarece acest lucru l-ar fi putut enerva si mai tare, si parea a fi in stare de orice.
-L-la ce te r-referi? L-am intrebat, balbaindu-ma.
Un zambet crud si batjocoritor s-a conturat pe buzele acestuia, si s-a impins in mine, aproape strivindu-ma de perete si lasandu-ma fara aer.
-Ai spus ca tii la mine...cand e clar ca nu e adevarat, a marait el in fata mea, respiratia sa rece lovindu-ma.
-Ce vrei sa spui? Am intrebat slab, datorita aerului insuficient. Eram confuza, Tiberiu era suparat pe mine ca am lipsit o noapte, sau nu?
Acesta a ras amar, dandu-mi fiori.
-Sa nu indraznesti sa ma minti, vrajitoareo, a marait acesta la urechea mea, apasandu-se in mine, asa incat am ramas fara aer.
M-am chinuit sa respir, simtind cum plamanii mi se golesc de oxigen, si cum eram pe cale sa lesin.
In cateva secunde, Tiberiu s-a dezlipit de mine, si am luat guri mari de aer, picioarele tremurandu-mi nebunesc. Acesta insa nu a renuntat la stransoarea din jurul incheieturilor mele.
-Chiar atat de mult ma urasti, incat ai fugit de mine cu prima ocazie, indiferent de legamantul dintre noi? A intrebat el, vocea cedandu-i spre final, si in acel moment, am realizat cat de ranit era cu adevarat, desi incerca sa mascheze acest lucru.
-Nu, Tiberiu, nu! Am spus categorica, dand din cap. -Ai inteles gresit, nu am fugit de tine. Am fost...sa-mi caut familia, am recunoscut. Nu voiam sa-i spun de fratele meu, de frica sa nu-l vaneze si sa afle mai multe.
Expresia dura a acetuia nu s-a schimbat la auzul cuvintelor mele, si am inceput sa ma rog pentru viata mea.
-Ti-am spus sa nu ma minti. Familia ta nu exista! A strigat acesta, si am incercat sa-mi tin lacrimile in frau. Ba da, familia mea exista.
-Dar-
Acesta nu m-a lasat sa termin, strangandu-si mana in jurul gatului meu, facandu-ma sa icnesc.
Mi-am dat seama ca ma luptam cu moriile de vant. Tiberiu era prea nervos si incapatant sa accepte una dintre scuzele mele. Nu ajungeam niciunde.
-Tu m-ai adus in lumea asta, Tiberiu, si vreau afara din ea! Am strigat. Am realizat ca nu am facut un lucru bun, enervandu-l, dar nu mai puteam suporta sa ma trateze in acest fel. Daca acum imi era dat sa mor, asa sa fie.
Ochii acestuia au devenit si mai negri ca si inainte, daca e posibil, si a marait:
-Asta nu se va intampla niciodata. Nu te voi lasa vreodata sa pleci, suntem sortiti, Dolli, destinati sa fim impreuna. Nu primesti o alegere in asta! Nu iti voi permite sa ma parasesti, ma auzi? A strigat el, dar nu am fost in stare sa raspund, deoarece tremuram din cap pana in picoare ca si cand m-as fi aflat in Antarctica.
Tiberiu si-a apropiat capul de al meu, si am inceput sa ma panichez, fiind convisa ca vrea sa ma muste, sa imi sfarseasca viata aici, acum. Dar spre socul meu, nu asta a facut. A facut ceva neasteptat.
M-a sarutat.
Buzele sale s-au lipit de ale mele intr-un mod brutal si posesiv. Am incercat sa ma zbat, stiam ca nu puteam sa ii cedez, desi inima mea tanjea dupa afectiunea sa. Nu ii voi permite, dupa felul violent in care m-a tratat.
Acesta si-a introdus limba cu forta in interiorul gurii mele, explorand-o, si un mic geamat mi-a scapat. M-am controlat si nu l-am sarutat inapoi, nu am facut nimic, decat sa ma zbat.
Cand a observat ca nu ii raspund la sarut, s-a indepartat de mine si mi-a dat drumul.
Mi-am frecat inchieturile rosii si umflate, de la stransoarea sa. Pentru o secunda, am avut speranta. Speranta ca ma va lasa in pace. Dar, de indata ce i-am vazut chipul vizibil nervos, toata s-a evaporat.
Acesta m-a impins cu forta pe pat, si am picat intr-un mod dureros pe el, gemand de durere.
-Refuzi sa ma saruti? Cred ca ar fi timpul sa iti dau o lectie, fetito, ca sa ma urasti si mai mult, a spus acesta ranjind, si am stiu de indata ca ceva nu era in regula.
Tiberiu s-a apropiat de pat, dandu-si jos cureaua si deschizandu-si pantalonii.
In acel moment, cand am realizat ce urma, panica si disperarea m-au lovit. Nu e posibil, nu asta!
-Nu, te rog, nu! Am tipat, izbucnind in lacrimi. Nu se putea intampla in acest fel! Mereu mi-am imaginat pierderea inocentei ca fiind un eveniment special, alaturi de persoana potrivita, nu violata de un vampir paranoic.
-Nu fii un bebelas. Data viitoare vei plange sa ma culc cu tine, nu sa ma opresc, a ras acesta nemilos, tachinandu-ma.
M-a imobilizat de pat, prinzandu-mi mainile deasupra capului, si s-a pus peste mine, prinzandu-mi coapsa cu una dintre maini. Puteam simti umflatura din pantalonii sai deasupra zonei mele intime, si imi simteam sangele ighetandu-mi in vene.
-Opreste-te, te rog! Am strigat cat m-au tinut plamanii, plangand.
-Esti patetica si slaba, a ras acesta deasupra mea, si a eliberat putin din stransoare. -Dar, ca sa nu fii de parere ca sunt cel mai rau suflet pereche existent, iti ofer posibilitatea de a alege, a ranjit acesta, si m-am linistit putin, privindu-l. Suspinam cu putere si incercam sa-mi controlez inima, care batea intr-un ritm nebun.
-Ori continuam ce am inceput, ori...te trimit in temninte, a spus acesta, privindu-ma fix.
Fara sa mai stau o secunda, am stiut care e alegerea corecta pentru mine, chiar daca niciuna dintre variante nu era buna:
-Aleg temintele, am spus hotarata, privindu-l in ochi.
Chipul acestuia s-a inasprit, si a marait:
-Tu ai vrut-o.
M-a ridicat de pe pat, de par, facandu-ma sa tip, dupa care m-a tras cu putere pe usa afara, parcurgand holul si coborand pe scari. Nu mai imi puteam simti corpul, tot era amortit si indurerat. M-a tras ca si o papusa dupa el, indiferent la privirile care ne erau aruncate, spre temnita.
Odata coborati acolo, m-a tarat spre o usa pe care nu am vazut-o inainte. Era patata cu sange.
Inauntru, un miros de carne putrezita m-a izbit, si m-am abtinut sa nu vomit. Cateva torte erau pe pereti, luminand interiorul sinistru.
Incaperea era un fel de camera de tortura, alcatuita din masinarii, arme agatate pe pereti, lanturi de metal si oseminte. Sangele era improscat pe pereti si pe parchet. Era un loc infricosator.
Tiberiu m-a tras pana in capatul camerei, unde m-a lasat sa cad pe jos, in mizerie, si m-a legat la incheieturile de la maini si picoare de niste lanturi.
-De ce faci asta? Am intrebat incet, cateva lacrimi varsandu-se pe obrajii mei.
Acesta m-a privit dezgustat:
-Trebuie sa inveti ca eu sunt cel care face regulile aici, nu tu, o adolescenta imatura. Stii, Dolli, daca as fi vrut un catel, as fi mers la magazin si as fi cumparat unul. Asa ca in loc sa te comporti dracului ca si o potaia nedresata, ai putea incerca sa te maturizezi. Doar daca nu vrei sa te dresez eu? A marait acesta.
Nici nu voiam sa ma gandesc ce ar putea inseamna termenul ''dresat'' in lumea vampirilor. Sau poate, a inceput deja sa o faca?
-Te urasc, am soptit, inclestandu-mi dintii.
Acesta a ras ironic:
-Nicio problema, vom lucra la asta, a spus, terminand cu incatusatul si ridicandu-se.
Fara niciun cuvant, mi-a intors spatele si a parasit incaperea, incuiand usa. In acel moment, toate tortele s-au stins, lasandu-ma prada intunericului, deoarece incaperea nu avea nicio fereastra.
Am auzit un chitait in intuneric si am tresarit. ERAU SOBOLANI IN TEMNITA! Am inceput sa strig, dar in zadar, singurul raspuns a fost ecoul strigatului meu.
Mirosul de carne putrezita a reusit sa ma faca sa regurgitez pe jos, langa mine. Grozav, acum mirosea a cadavre si a voma.
Eram singura in bezna, legata pe o podea infecta, cu ramasite umane si sobolani. Am facut in continuare lucrul pe care am jurat sa nu il mai fac vreodata, dar s-a dovedit ca nu eram indeajuns de puternica. Am plans.
M-am gandit la fratele meu, la cat de proasta am fost ca nu am ramas cu el. Pana la urma, in acest moment, un razboi cu niste creaturi asemenea vampirilor nu suna prea rau. Am fost tratata ca si un gunoi, si imi voiam razbunarea.
Dar atunci, alt gand mi-a trecut prin minte. Daca l-am ranit pe Tiberiu, fugind si refuzand sa il sarut?
Nu, nu, nu, nu putea sa imi para rau pentru el. El era inamicul, un monstru fara suflet care ma tinea captiva. Nu a tinut la mine si nu va tine niciodata, acest lucru fiind vizibil prin actiunile sale si prin faptul ca vroia sa se casatoreasca cu alta femeie.
Intr-un final, somnul m-a invaluit.
*************************************************
Nu stiu de cate zile ma aflam in temnita. Poate de doua zile? Poate de patru? Poate de o saptamana? Nu puteam distinge ziua de noapte, din moment ce nu aveam lumina sau un ceas.
Podeaua era rece, iar mainile si picioarele imi erau amortite, datorita lanturilor. Simteam nevoia de a ma ridica si plimba putin, dar lanturile nu prea imi ofereau aceasta posibilitate. Stomacul a inceput sa-mi chioraie, si am realizat cat de mult mi-ar fi placut sa dorm, decat sa fiu treaza. Tiberiu nu a venit pana acum niciodata sa ma viziteze, il trimitea doar pe Blake sa-mi aduca mancare. Si prin mancare ma refer la un terci scarbos si un pahar de apa. Blake imi strecura batoane de cereale si incerca de fiecare data sa ma incurajeze, dar fara rost, ma simteam mizerabil si refuzam sa mananc.
Singura mea forma de amuzament in acest loc, era sa numar petele de sange de pe perete, sau sa port un monolog cu scheletul de langa mine, pe care l-am botezat Charlie.
Ma intrebam cand voi fi eliberata, si voi fi capabila sa imi reiau viata, undeva departe de acest loc si de monstrii din el.
Stand intinsa si tanjind dupa libertate, am realizat ca aveam o problema. Imi venea foarte tare sa ma usurez. Dar problema era ca nu aveam nici un WC in teminta. Am privit in jurul meu, straduindu-ma sa disting ceva si m-am hotarat sa merg la teava de scurgeri vis-a-vis de mine. Nu imi pasa daca Tiberiu ar fi intrat peste mine aici si acum, era minunat sa nu mai trebuiasca sa ma tin.
Cand am terminat, am izbucnit in ras. Cred ca imi pierdeam mintile. M-am usurat intr-o teava. Probabil ca aratam ca si o psihopata in acest moment.
De pictiseala, am decis sa fac cativa pasi prin incapere, atat cat imi permiteau lanturile. Ignorand crampele de la picioare, am studiat peretii din jurul meu. Tiberiu trebuia sa fie nebun sau sa aiba ceva probleme mintale, armele de pe pereti erau infioratoare. Unele biciuri aveau tepi, si altele erau facute dintr-o piele extrem de groasa. Uitandu-ma la ele, m-am intrebat pe cate persoane au fost folosite, sau mai bine spus, cate au supravietuit si au reusit sa spuna povestea mai departe?
Plictisindu-ma, m-am asezat pe jos in coltul camerei, imbratisandu-mi genunchii. Simteam ca voi innebuni daca voi mai fi tinuta in acest loc dezgustator mult.
Brusc, am auzit un raset in intuneric si inima mi-a stat pe loc. Cineva era in temnita cu mine, privindu-ma.
Inghitindu-mi nodul din gat, am intrebat, balbaindu-ma:
-E c-cineva aici?
-Da, Rosalie Windsor. Cel mai negru cosmar al tau e aici, a spus vocea necunoscuta, provocandu-mi fiori pe sira spinarii.
-Cine esti? Am strigat, speriata. Oh, cacat, eram incatusata, slabita, si singura cu un psihopat. Si cel mai rau, imi cunostea numele de botez si probabil ma ura.
-Tocmai ti-am spus, a zis vocea, razand crud.
-Ce vrei? Am intrebat, incercand sa nu ii arat ca imi era frica.
-Razbunare, a marait persoana. -Tu esti singura vinovata pentru sfarsitul monarhiei vrajitoresti!
Nu din nou! Sa fii fost barbatul pe care l-am intalnit in temnita? Hmm, nu era aceeasi voce. Era altcineva, care ma acuza de razboi si sfarsitul imperiului, fara sa am vreo idee de ce. Frica s-a evaporat, fiind inlocuita de curiozitate.
-Bine, dar inainte sa te razbuni, imi poti spune si mie, ce am facut? Am intrebat.
Persoana a inceput sa rada, ca si cand as fi facut un banc grozav. M-am incruntat.
-Stii bine care este vina ta. Acum, pregateste-te pentru sfarsit, a marait acesta.
Am stat indiferenta, privind in intuneric. Era de rau ca nu imi era frica de moarte, din contra, deveneam nervoasa?
-Stii, esti foarte curajos. Sa ataci o fata singura si fara aparare. Un act foarte vitejesc din partea ta, am spus cu dezgust.
Am stiu ca am enervat barbatul.
-Nu imi da mie teorii despre curaj, tarfa de vampiri! A spus acesta, nervos.
La auzul cuvintelor sale, m-am simtit clocotind de nervi:
-Cum m-ai numit? Am marait, incercand sa rup lanturile de metal, si sa il lovesc.
Dar barbatul nu mi-a mai raspuns, si in acel moment, am auzit zgomotul unei sticle spargandu-se si un ''Buf''.
Usa de la temnita era deschisa, si lumina tortelor a intrat inauntru, permitandu-mi sa vad scena din fata mea.
Barabatul imbracat complet in negru zacea pe jos, acoperit de cioburi si terci. Blake statea deasupra lui, legandu-i mainile si picioarele. Atunci, am realizat ca Blake a intrat inauntru atunci cand individul, probabil vrajitor, a vrut sa ma atace si i-a spart farfuria mea cu mancare in cap. In mod miraculos, lovitura l-a facut sa-si piarda cunostiinta.
-Scuze ca am intarziat, si-a cerut Blake scuze, dupa ce l-a legat.
L-am privit muta.
-Nu stiu cum a reusit acesta sa imi scape si sa treaca de vraja, dar nu se va mai repeta, a spus el, apropiindu-se de mine si verificand daca sunt bine.
M-am smucit.
-Ce naiba, Blake, si tu esti vrajitor? L-am intrebat, socata.
Acesta a oftat:
-E o poveste lunga, Dolli. Tot ce trebuie sa stii este ca ma aflu aici sa te ajut. Eu si un prieten de al meu, care va incerca sa comunice mental cu tine. Cand te va contacta, sa faci precum iti va spune, mi-a explicat acesta.
Am simtit in acel moment, cum imi pica fata.
-Dumnezeule, Blake, cred ca tu esti cel care a innebunit, nu eu, desi ma aflu intr-o temnita, am spus, privind in gol.
Acesta a chicotit, sarutandu-mi fruntea si soptind un : Ai grija, inainte sa dispara afara din temnita cu vrajitorul inconstient, lasandu-ma in intuneric.
Am stat cateva secunde nemiscata, gandindu-ma la eventimentele care tocmai s-au petrecut. Se pare ca vrajitorii chiar ma urau si credeau ca eu sunt vinovata pentru evenimentele din trecut. Nu reuseam insa sa imi gasesc vina, sau pe cineva care sa mi-o explice. Pe langa asta, ma speria faptul ca ma urau atat de mult, incat unul dintre ei s-a infiltrat intr-un castel plin de vampiri, doar ca sa ma ucida. Si ce era cu Blake? Ce era el defapt, si de ce se afla aici? Si la care prieten se referea?
Capul a inceput sa ma doara de la atatea intrebari si nedumeriri, asa ca m-am intins pe spate, considerand ca s-au intamplat destule pentru o zi si hotarandu-ma sa dorm.
Eram pe punctul de a patrunde in lumea viselor, cand o voce m-a desteptat:
''Acum nu este momentul sa dormi.''
M-am ridicat repede in capul oaselor, privind in jurul meu. Imi era frica ca alt vrajitor s-a decis sa ma omoare in aceasta zi.
''Sunt in capul tau'', a spus vocea, si mi-am amintit instant cele spuse de Blake, despre prietenul sau care ma va contacta mental.
Cine esti? Cum de putem vorbi mental? L-am intrebat.
''Vino la mine'', a spus vocea, ignorandu-mi intrebarea.
Am oftat.
As face-o cu placere, dar sunt putin cam captiva, am raspuns, tragand de lanturile care imi prindeau incheieturile si gleznele.
''Peretele din dreapta ta.'', a fost tot ce a spus vocea. Mi-am atintit privirea asupra peretelui, si am stiut instant la ce se referea. In dreapta mea, era un perete plin de sabii. Puteam incerca sa tai lanturile cu una dintre ele.
M-am ridicat in picoare, si am facut un singur pas, pana cand lanturile nu mi-au mai permis sa ma misc. Mi-am intins bratul, si din fericire, am reusit sa ating cu varfurile degetelor manerul unei sabii. Aceasta a picat jos, si am tras-o cu picorul spre mine.
Am ridicat sabia in mana, si am vrut sa fac un dans al victoriei, dar mi-am dat seama ca trebuia sa fac liniste, daca voiam sa ies nevazuta din temnita.
Am inceput sa tai lantul din jurul incheieturii mele. A durat o eternitate si eram toata transpirata, dar intr-un final, am reusit sa-mi eliberez mana. Mi-am frecat. vesela, incheietura ranita. Am facut la fel si in cazul lantului de pe incheietura dreapta, eliberandu-mi ambele maini.
Am trecut apoi la lanturile din jurul gleznelor, si m-am oprit o secunda, sa vad daca zgomotul nu a atras atentia cuiva din afara temnitei. Nu am auzit nimic, asa ca am taiat in continuare. Am simtit un val de extaz, atunci cand am reusit sa-mi eliberez picioarele. In sfarsit, eram libera! Oarecum...
Am pus sabia inapoi pe perete, si m-am gandit ce sa fac in continuare.
M-am indreptat pe varful picioarelor, spre usa din capatul camerei. Odata ajunsa la ea, am ascultat incet, incercand sa depistez orice zgomot de afara. Nimic. Apasand manerul usii, am inceput sa am dubii, daca usa a ramas incuiata sau nu.
Spre norocul meu, aceasta nu era incuiata si s-a deschis. Zambind, mi-am scos incept capul afara, uitandu-ma sa vad daca era cineva pe coridor. Nimeni.
Am iesit in liniste, inchizand incet usa dupa mine, si intrebandu-ma unde voia de fapt prietenul lui Blake sa ma duc.
''Coboara scarile.'', a spus vocea in capul meu, si mi-am intors privirea spre capatul coridorului, unde se afla un set de scari.
M-am indreptat tiptil catre ele, precauta sa nu fie nimeni in jur. Am ajuns la ele, si m-am oprit, intrebandu-ma daca sa am incredere si sa cobor, sau nu. Dar pana la urma, Blake era cel mai bun prieten al meu si mi-a salvat viata. Sunt sigura ca nu ar fi vrut sa imi faca rau. Am inceput sa cobor scarile, si pe drum, am avut un sentiment de deja-vu. Si am realizat de ce. Am mai coborat scarile acestea o data. Inainte sa imi intalnesc fratele. Aceste scari duceau spre temnita acelui vrajitor. Am inghitit in sec. Oare sa cobor? Vrajitorul parea sa ma cunoasca, si sa imi stie trecutul, deci nu aveam ce pierde. Am coborat si am ajuns in incaperea cunoscuta, in fata gratiilor. Lumina toretelor era slaba, si nu puteam vedea inauntrul temnitei.
-Esti aici? Am soptit, parca speriata sa primesc un raspuns.
Brusc, am auzit o voce:
-Ii semeni atat de mult. Aceeasi privire inflacarata, aceeasi atitutine, a spus vocea din spatele gratiilor.
O pereche de ochi albastri putea fi vazuta in intuneric, apropiindu-se de mine, pana cand barbatul a fost dezvaluit de lumina tortelor, in fata gratiilor. Am tresarit, dar am realizat ca nu am de ce sa ma sperii de el.
-L-ai cunoscut pe tatal meu? L-am intrebat, un mic zambet conturandu-se pe fata mea.
Acesta m-a privit o clipa, si am putut vedea niste emotii amestecate in ochii sai:
-Chiar foarte bine. A fost un om grozav, indiferent de ce spun zvonurile, a soptit acesta.
Am simtit in acel moment o caldura interioara. Ma bucuram sa aflu ca tatal meu nu a fost o persoana rea care a dus la distrugere si razboi.
-Cum te numesti? L-am intrebat, curioasa.
-Elric, a raspuns acesta.
L-am privit atenta si m-am intristat cand i-am vazut fata si mainile acoperite de cicatrici si rani mari si infectate. Sarmanul barabat trebuia sa aiba dureri crunte.
Acesta mi-a urmarit privirea si a oftat:
-Am fost capturat si batut de soldatii printului. Ranile pe care le vezi pe corpul meu nu se vindeca niciodata, deoarece soldatii vin aici in fiecare seara, deschizandu-le pe cele care sunt pe punctul de a se vindeca cu sabii, a spus Elric.
-Imi pare rau, il voi ruga pe Tiberiu sa te elibereze, am spus, simtind lacrimile formandu-se in ochii mei.
Acesta mi-a zambit. Un zambet trist.
-Acesta nu ii va arata mila unui vrajitor. Rugamintile tale vor fi zadarnice, mi-a explicat el.
-Te rog, trebuie sa fie ceva ce pot face, m-am plans.
Acesta m-a privit atent.
- Poti face multe, draga mea Dolores. Ai putea sa opresti razboiul care e pe cale sa izbucneasca si astfel sa iti repari greselile din trecut, a spus Elric.
Nu stiam ce sa mai spun, am simtit cum ritmul batailor inimii imi creste. L-am privit confuza.
-Ce razboi? Si ce greseli din trecut? Am intrebat intr-o suflare.
-Razboiul dintre fratele tau, sufletul tau pereche si toti supusii lor. Va trebuie sa alegi de partea cui vei fi, daca nu vrei sa il opresti. Si cat despre greselile din trecut, ma refer la razboiul de o suta de ani dintre vrajitori si vampiri, mi-a explicat acesta, calm.
Am ramas cu gura cascata. Eu? Sa opresc un razboi. Dar ce pot face eu?
Pot incerca.
-Vreau sa fac tot posibilul sa-l opresc, am spus hotarata, iar Elric a dat aprobator din cap. -Iar cat despre trecut, nu stiu exact ce am facut, dar stiu ca multi oameni au suferit din cauza mea, am spus, oftand.
Acesta m-a privit intelegator.
-Vrei sa-ti arat? M-a intrebat.
L-am privit surprinsa, si am fost repede de acord. Asta era sansa mea sa aflu adevarul din spatele actiuniilor tatalui meu.
-Vino aici, mi-a spus Elric, gesticuland inspre el, si m-am apropiat cu incredere de gratii. Odata ajunsa exact in fata lor, acesta si-a asezat incet mana pe fruntea mea, si m-am simtit smulsa din temnita, spre un loc si timp indepartat.
******************************************************
Barbatul statea asezat pe un scaun, vis-a-vis de alt barbat, mai in varsta. Intre ei, se afla o masa din stejar, care sustinea un glob din cristal. Acesta a avut mereu incredere in Aaron, inteleptul curtii, care putea prevesti viitorul si oferi cele mai bune sfaturi. Era confidentul sau.
In dimineata respectiva, Aaron a vazut ceva legat de viiitor in globul sau fermecat, si a venit de indata la imparat, sa ii arate.
Parul blond al imparatului ii pica neglijent in ochii de culoarea mierii, care pareau lipsiti de stralucire. Hainele scumpe ii erau sifonate. Acesta parea a fi extrem de ingandurat si tulburat. Privea ingrijorat, fix in globul de cristal.
-Esti sigur? A intrebat imparatul, vocea sa slaba.
Inteleptul l-a privit trist, dand incet din cap.
-Globul meu nu s-a inselat niciodata, Majestatea Dumneavoastra. Din pacate, precum vedeti in glob, asa este scris in stele, a explicat Aaron.
Pumnul Imparatului a lovit cu putere masa, acesta expirand cu greutate aerul.
Inauntrul globului, putea fi vazuta imaginea unei fete de nu mai mult de 17 ani, blonda, cu ochii albastri, copia exacta a tatalui sau. Aceasta se afla in padure, zbatandu-se sa fie lasata in pace de un tanar brunet, cu pielea alba, stralucind in lumina lunii, si ochii argintii, misteriosi. Acesta a ridicat-o cu forta, si a fugit cu viteza sa inumana. Impreuna cu alti vampiri, a adus fata, care se zbatea, la castelul sau, unde a incercat sa o muste.
Urmatoarea imagine din glob o reprezenta pe fata, isterica, aruncata pe pat, si vampirul, deschizandu-si pantalonii si urcandu-se deasupra ei, indiferent de durerea acesteia. Fata era ranita la cap si la spate, datorita brutalitatii vampirului.
Ultima imagina schitata a fost cea a fetei, inlantuita intr-o temnita, refuzand sa manance si plangand.
In continuare, nimic nu a mai putut fi vazut, deoarece Imapratul, iesindu-si din minti, a aruncat globul de pe masa si acesta s-a spart in mii de bucatele. Inteleptul, socat, s-a luat cu mainile de cap, privind ramasitele globului.
-Va plati. Tot neamul vampiresc va plati! A strigat imparatul, ridicandu-se de pe scaun si plimbandu-se agitat prin camera.
-Majestatea Ta, nu e o idee asa de buna, a incercat vrajitorul sa il induplece, dar a fost intrerupt.
-Voi porni un razboi! Nu ma voi opri pana cand mainile mele nu vor fi patate cu sangele vampirilor de neam nobil! A grait acesta.
Aaron a incercat sa se impotriveasca, sa bage putina ratiune in gandirea imparatului, dar fara rost, acesta a luat o hotarare.
-Nimeni nu se va atinge de niciun fir de par din capul viitoarei mele fiice. Aaron, anunta-l pe generalul Anthony. Le declar razboi vampirilor.
************************************************
Ma aflam din nou in intuneric, in temnita vrajitorului, in corpul meu. Am realizat ca lacrimi imi paraseau in graba obrajii, si ca tremuram.
Tocmai aflasem motivul izbucnirii razboiul si uciderea atator fiinte. A izbucnit din cauza ca Tiberiu m-a rapit, si s-a comportat violent cu mine. Tatal meu a vazut viitorul si a incercat sa ma apare, dorind sa-i omoare pe Tiberiu si familia sa, ca sa ma ocroteasca pe mine.
Nu imi venea sa cred ca aceasta era cauza. Relatia dintre mine si Tiberiu. Daca nu m-ar fi rapit, nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Tibeiru era un idiot, dar nu era numai vina sa, era si a mea. Nu doar el era legat de mine, si eu eram legata de el.
-Vrajitorii considera ca e vina ta. Te-ai lasat fermecata de vampir si ai patruns in lumea sa, provocandu-ti tatal, care a pornit razboiul, a soptit Elric, privind in gol.
Plangeam si tremuram incontrolabil.
-Cum pot sa remediez situatia? Sa ma revansez pentru pacatele mele? Te rog, fac orice, am spus, printre suspine.
Elric m-a privit bland.
-Vor fi mai multe probe. Trebuie sa-ti demonstrezi valoarea, mi-a spus acesta.
L-am privit prin ochii inlcarimati:
-Valoarea mea? Cum? L-am intrebat.
-Facand, in primul rand, un salt al credintei, a raspuns Elric serios.
-Salt al credintei? L-am intrebat, confuza.
Acesta a dat afirmativ din cap.
-De la fereastra celui mai inalt turn din castel, a raspuns el, privindu-ma direct in ochi.
Am ramas muta. Vrajitorul chiar voia sa facu un salt real, nu unul metaforic, voia sa sar din cel mai inalt turn.
-Ahm, asta e un fel de exercitiu? Trebuie sa zbor sau ceva? Am intrebat, incruntandu-ma.
-Nu. Vei sari, fara sa te metamorfozezi in pasare, a raspuns Elric, categoric.
-Glumesti, am spus, fara expresie.
Acesta a oftat:
-Din cauza lipsei tale de curaj, am pierdut multi membrii ai familiei si prieteni, si multi ani din propria mea viata. Vreau sa imi demonstrezi ca esti dispusa sa treci prin orice durere pentru a aduce pace, a spus vrajitorul, rece.
Am insiprat adanc aerul, privindu-l.
-Atunci, asa voi face, am spus categorica, intorcandu-ma cu spatele la el si parasind temnita.
Am urcat scarile si, inainte sa ajung in coridor, am verificat daca drumul este liber. Iesind, am mers precauta si incet, prin holul interminabil.
Ma aflam la parter, si trecand pe langa niste ferestre, lumina puternica si neobisnuita pentru mine m-a orbit. Se vede ca am petrecut ceva timp in temnita aceea.
Fiindu-mi dor de lumina si soare, m-am apropiat de fereastra, atingand-o. Nu am mai vazut demult lumea exterioara, si abia asteptam sa ma uit pe geam. Dar, cand am vazut ce se afla afara, am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare.
Afara, in curtea frumoasa, cu trandafiri albastri, se aflau Leah cu Tiberiu. Aceasta era intr-o rochie alba, scurta, razand si tinandu-l pe Tiberiu de mana, plimbandu-se prin gradina. El a smuls un trandafir si i l-a oferit, asezandui-l in par, iar ea a chicotit, manganindu-i fata.
Am ramas cu gura cascata, strangand pervazul cu toata puterea, pe cale sa il rup. Nu imi venea sa cred. Nu era posibil. In timp ce eu eram intemnitata si legata, moarta de foame, mizerabila, atacata de vrajitori si responsabila cu oprirea unui razboi, el se distra cu curva sa.
Eram plina de nervi si imi venea sa merg acolo, sa ii omor pe amandoi. Nu puteam sa cred ca m-am gandit macar o secunda, ca l-as fi putut rani pe Tiberiu. Nu era adevarat, el nu avea un suflet, era imposibil de ranit.
Si cel mai rau era ca nu reuseam nicium sa il urasc, orice ar face. Tanjeam dupa el si mangaierea sa, si acest lucru ma scotea din minti. Ma scarbea felul in care gandeam despre o asemenea persoana, dupa ce mi-a facut.
''Ii poti omori mai tarziu. Acum, fa ce ai de facut.'', mi-a spus vocea din capul meu, aducandu-ma inapoi la realitate.
Am marait, si fara sa ma mai uit o data pe geam, mi-am intors spatele, strabatand in continuare coridorul.
I-am rugat pe servitori sa ma indrume spre cel mai inalt turn. Nu mai e nevoie sa spun, ca am primit o multime de priviri ciudate. Acestia m-au avertizat ca turnul era inchis, deoarece era nesigur, podeaua fiind putrezita. Oh grozav, exact de ce aveam nevoie, un singur pas gresit si picioarele mele vor trece prin parchet.
Urmand directiile, am urcat cinci nivele de scari, inainte sa ajung la baza scarilor in forma de spirala, care duceau spre turn. Am testat puterea fiecarei trepte de lemn, inainte sa calc cu toata greutatea mea. Cu fiecare fereastra care trecea, am observat ca ma indepartam din ce in ce mai mult de pamant, dar m-am motivat sa continui, gandindu-ma la persoanele care au suferit de pe urma razboiului, si care vor suferi, si am incercat sa uit de durerea pe care o voi avea la impact, asta daca voi supravietui. Din cand in cand, trebuia sa evit cate o treapta nesigura, dar am ajuns intr-un sfarsit la varf.
O usa prafuita m-a intampinat. Nu stiam la ce a fost folosit turnul de est, dar judecand dupa panzele de paianjen prezente, cred ca eram primul vizitator in zeci de ani. Usa s-a deschis cu un scartait, si inauntru, am putut vedea praful plutind practic in aer. Mobila era acoperita de carpe albe, iar pe pereti se aflau tablouri vechi si prafuite.
Apropiindu-ma de fereastra prafuita, am sters-o cu maneca, si tot ce am putut vedea a fost alb. Mi-am lipit nasul de geam, si am realizat ca un nor se afla in fata ferestrei. Dumnezeule. Cand m-am straduit sa ma uit in jos, sa vad cat de departe de sol ma aflam, aproape am lesinat. Odata ce sar, ma voi face bucatele.
Sprijinindu-ma, m-am urcat pe pervaz, si am deschis geamul. Un vant rece de gheata mi-a lovit fata. Mi-am scos incet picioarele afara, asezandu-ma pe pervaz.
Inspira adanc si fa-o, Dolli.
Am inspirat adanc si m-am panicat. Oh, cacat, nu puteam face asta, chiar daca eram partial imortala.
Atunci, cuvintele vrajitorului mi-au rasunat in minte. Imaginea sa a aparut in fata ochiilor mei, impreuna cu cea a tatalui meu. Am simtit o stare ciudata de liniste si pace si am stiu in acel moment, ca trebuie sa o fac.
Cu curaj si determinare, m-am aplecat in fata si am simtit soliditatea pervazului disparand de sub mine. Picam in gol, usoara ca si o pana.
Deasupra mea, am auzit un tipat, un barbat, strigandu-mi numele. Ma simteam ametita si nu puteam gandi clar. Vantul rece ma inconjura si imi tipa in urechi, iar dupa aceea, a fost doar liniste. Nu mai eram constienta.
*******************************************
Micutei fetite nu i-a placut nicodata sa doarma singura, in intuneric. In afara de ursuletul de plus, avea nevoie de Kheelan acolo, in patul de deasupra ei, sa o apere de intuneric.
Trezindu-se si frecandu-si ochisorii, aceasta s-a ridicat din pat, cu ursuletul in brate. A privit patul suprapus, si a realizat ca fratele ei nu era acolo.
Speriata si ingrijorata, a iesit din camera, fugind cat de repede ii permiteau picioarele ei scurte. L-a cautat in toata casa, dar fara urma de el. S-a dus apoi in camera mamei, dar patul nu era facut, si mama nu era acolo. Cu lacrimi in ochi, a mers in singurul loc pe care nu l-a verificat, deoarece o speria.
Pivnita.
A impins cu manuta sa mica, usa pivnitei, care s-a deschis cu un scartait. Aceasta si-a strans ursulet la piept si s-a hotarat sa fie curajoasa, asa cum o sfatuia tot timpul mama sa.
A coborat tiptil scarile pivnitei, prin intuneric, pana a ajuns la baza lor. O lumina slaba invaluia locul. Fetita a auzit voci, si, speriata, s-a ascuns repede dupa o cutie din pivnita. Si-a scos incet capul din spatele ei, cat sa vada cu un ochi.
A incercat sa nu scoata nici un cuvant la scena din fata ei, care ii facea inimioara sa bata mai repede.
Mama sa se afla in lumina slaba, imbracata in camasa ei alba de noapte. Parul ii era ciufulit, avea cearcane neagre sub ochi, iar fata ii era alba ca si varul. Pe maini si pe camasa de noapte, avea urme de sange. Fetita a strambat din nas la vederea sa.
In fata mamei sale, legat cu niste sfori de peretele alb, se afla nimeni altul decat fratele ei, Kheelan. Acesta nu parea ranit, ci o privea pe mama cu o privire sfidatoare.
Fetita, inocenta, nu intelegea ce se intampla.
-Nu ma vei opri niciodata. Voi lua ceea ce este al meu, a spus Kheelan in directia mamei, neinfricat.
Aceasta l-a privit cu ochii ei mari, indurerati:
-Nu iti voi permite sa te atingi vreodata de sora ta, Kheelan, chiar daca acesta va fi ultimul lucru pe care il voi face, a raspuns mama, inlacrimata.
Kheelan a zambit crud. Un zambet care nu avea ce cauta pe fata sa tanara.
-Cum doresti tu, draga mama. Credeam ca putem ajunge la o intelegere, dar se pare ca nu, a ras acesta si in cateva secunde, s-a eliberat din stransoarea sforii.
Mama a inspirat adanc, tinand cutitul in fata sa. Kheelan a ranjit la gestul ei, indreptandu-se catre femeia speriata.
-Crezi ca un amarat de cutit ma va opri? A intrebat acesta, ironic.
Ochii fetitei se inchideau, si voia sa meaga cat mai repde la culcare. Cascand, a iesit incet de dupa cutie, cu ursuletul in brate, direct in lumina.
Mama a tresarit, speriata, iar Kheelan si-a intors privirea spre ea, oftand:
-Salvata de fiica ta. Ti-am spus ca e atasata de mine.
Fetita l-a privit obosita pe Kheelan, neintelegand ce voia sa spuna.
Acesta i-a zambit:
-Ce s-a intamplat, surioara?
-Vreau sa ma aperi de intuneric, Kheelan, a spus fetita, dand incet din gene.
Fratele sau a privit-o cateva secunde, dupa care a izbucnit in ras.
-Cum sa te apar de intuneric, Rosalie, din moment ce tu esti intunericul?
*********************************************
Mi-am deschis incet ochii, revenind la realitate, inima batandu-mi puternic dupa viziunea, sau mai bine spus, memoria avuta, pe care nu reuseam sa o inteleg.
In loc sa simt agonia rece a aruncarii de pe o cladire, simteam ceva cald sub mine. Am distins o figura familiara, aflata exact sub mine.
Confuza, m-am ridicat incet. Paream intrega si in viata. Nu intelegeam cum am reusit sa scap in urma unei asemenea sarituri, dar, uitandu-ma sub mine, am inteles totul, si inima mi-a stat pe loc.
Sub mine, se afla corpul ranit al lui Tiberiu.
Mi-am amintit vocea barbateasca care m-a strigat atunci cand m-am aruncat de la geam. Acela a fost Tiberiu, care a fost martorul aruncarii mele. A sarit pe geam, dupa mine, a reusit sa ma prinda in brate in timp ce picam, si m-a salvat de la moarte. Am aterizat pe el, iar el a suportat toata durerea impactului.
Atunci, ca si un ecou, au auzit cuvintele sale in capul meu:
Nu te voi lasa niciodata sa ma parasesti.