Si uite asa, am ajuns si la al 12lea capitol al acestei povesti! :D
Nu stiu exact cand voi posta urmatorul capitol, avand in vedere faptul ca pe 5 august voi pleca la mare, si intre timp doresc sa incep si noua mea carte, ''Intre Lumina si Intuneric''.
Lectura placuta si sper sa va placa!
P.S: Sunt curioasa, s-a prins cineva deja de identitatea lui Dolli?
************************************************************
Micuta fetita blonda privi nesigura inelul din manutele sale. Ii privi suprafata stralucitoare, aurita, si simbolurile ciudate care il decorau.
-Nu imi place, Kheelan, se planse aceasta, intinzandu-i inelul inapoi baiatului. Acestia semanau ca si doua picaturi de apa, fiind de aceeasi varsta frageda.
Kheelan ofta nemultumit, asezandu-se pe patul roz al fetitei si impingandu-i inelul inapoi.
-Trebuie sa-l porti, Rose, te rog, ii spuse acesta, privind-o convingator.
Micuta fetita mai analiza odata inelul din mana, adancita in ganduri. Voia sa ii faca pe plac fratelui sau, deoarece il iubea foarte mult, si pe langa asta, mama a spus mereu ca trebuie sa asculte de Kheelan. Dar acest inel nu ii placea de nici un fel.
-E urat, nu vreau sa-l port, spuse ea hotarata, dand din cap si inmanandu-i inelul fratelui sau.
-Fa-o pentru mine, Rose, o ruga acesta cu speranta in ochi.
Fetita si-a incrucisat incapatanta bratele la piept, refuzand sa ii faca pe plac fratelui sau.
Dintr-o data, intreaga aura din jurul lui Kheelan s-a schimbat, acesta devenind foarte nervos.
-Fie, daca tu nu vrei sa o faci, ti-l voi aseza eu pe deget pentru tine, a spus Kheelan hotarat, infascand mana fragila a micutei fete si incercand sa i-l puna pe inelar, cu forta.
Fetita s-a speriat de reactia fratelui sau, si a inceput de indata sa strige infricosata dupa mama sa, singura ei salvare.
Usa a fost deschisa cu repeziciune, si inauntru a intrat ingrijorata, femeia frumoasa cu par ciocolatiu. Aceasta avea parul prins neglijent intr-un coc in varful capului, ochii ii erau inconjurati de cearcane negre iar hainele ii atarnau de la cat a slabit in ultima vreme. Ochii sai goi insa, au primit instant acea stralucire materna cand si-a vazut micuta fiica.
E a fugit la locul unde se aflau copiii, luand fetita din stransoarea lui Kheelan, in bratele ei protectoare. Baiatul a ascuns repede inelul sub una dintre perne. Tanara mama il privi obosita:
-Kheelan, de cate ori ti-am spus sa nu iti mai faci surioara sa planga! Il mustra mama, leganandu-si fiica.
Kheelan isi pleca capul, privind parchetul.
-Cere-ti scuze, ii spuse mama, asezand fetita jos.
-Imi pare rau, Rosalie, sopti acesta, privindu-si surioara.
Fetita ii zambi dulce. Mereu il ierta pe Kheelan. Nu ii avea decat pe mama si pe fratele sau, si ii iubea nespus de mult. Aceasta a mers cu pasi mici spre baiatel, luandu-l in brate, asigurandu-l ca l-a iertat.
Kheelan o imbratisa inapoi. Stia ca sora sa il va ierta de fiecare data, deoarece il iubeste si are incredere in el. Si acest lucru il facea sa continue fara frica. Sa nu se opreasca.
Acesta s-a tras din imbratisare, iar cand fetita i-a vazut chipul, a incremenit, scotand un tipat inabusit. In fata ei, in locul figurii familiare a fratelui sau, se afla un individ mascat, care o privea cu un ranjet nemilos pe buze.
Mi-am deschis ochii ca sa privesc tavanul alb, aflat deasupra mea. Razele soarelui puternic ii mangaiau usor suprafata. Am fost fortata sa imi mijesc ochii datorita luminii puternice, cu care nu eram obisnuita. Eram intinsa pe spate, o patura si un cearsaf acoperindu-mi figura.
Abia atunci am realizat cat de slabita eram. Intregul corp imi era amortit iar buzele imi erau atat de crapate si uscate incat au inceput sa ma doara atunci cand am incercat sa le umezesc. Mi-am intors incet capul in partea dreapta, iar durerea a erupt in intregul meu corp, de parca nu mai era obisnuit cu miscarea. Ochii mei au intalnit fereasta luminata de soare. M-am incrunat atunci cand am realizat ca aceasta nu imi era familiara. Unde ma aflam? Si cel mai important, ce s-a intamplat?
Am auzit apoi niste beep-uri, si mi-am intors incet capul ca sa observ o masina ciudata conectata prin niste mici cabluri de mine. M-am ridicat confuza, simtind insa cum ameteala ma cuprinde de indata, si am fost fortata sa ma las inapoi pe spate.
Sufeream de o migrena puternica atunci cand incercam sa imi amintesc cele petrecute. Stiam ca trebuia sa-mi amintesc ceva. Era un lucru important pe care-l uitam. Dar care era acest lucru? De ce ma aflam intr-o camera de spital?
Am simtit greata cuprinzandu-ma, si prin urmare m-am aplecat, regurcitand pe jos. Corpul imi tremura cu cat eliminam mai multe lichide. Se pare ca nu aveam nimic solid in stomac.
M-am intins inapoi, repsirand cu greu. Gatul imi era uscat si puteam simti gustul dezgustator al substantei pe care tocmai am dat-o afara din corp. Pulsul a inceput sa-mi creasca, am putut auzi masina de langa mine beep-aind din ce in ce mai repede.
Am auzit apoi usa deschizandu-se, iar privirea mi s-a atintit imediat asupra ei.
-S-a trezit! O tanara imbracata in alb i-a strigat cuiva de pe hol, iar apoi a intrat in camera, incepand sa curete mizeria pe care tocmai am facut-o.
Imediat, o femeie in jur de 30 de ani a pasit in camera, fiind imbracata intr-un halat medical, cu parul blond inchis, prins intr-o coada de vrabiuta, si cu niste ochelari moderni, care nu ii ascundeau insa cearcanele de sub ochii verzi. Aceasta mi-a zambit.
-Buna Dolores, spuse ea, apropiindu-se incet de mine. I-am privit precauta fiecare pas. - Eu sunt doctor Christensen, cum te simti? Intreba aceasta, tinandu-mi funtea in timp ce imi verifica reflexele ochiilor cum o mica lanterna. Am privit deranjata in alta parte. Aceasta a asezat lanterna in buzunar, asteptand rabdatoare raspunsul meu.
-Ma simt ca si cand as fi fost calcata de un dinozaur, am oftat. -Unde ma aflu, de ce sunt aici? Am intrebat nerabdatoare. Care era ultimul lucru pe care mi-l aminteam?
Gol. Negru.
-Te afli in spitalul Saint Mary, raspunse doctor Christensen, asezandu-se pe scaunul de langa patul meu, notand ceva pe o hartie.
-De ce ma aflu aici? Am repetat intrebarea. Aceasta se pregatea sa-mi raspunda, dar a fost intrerupta de un strigat:
-Dolli?! Copilul meu drag, esti bine!
Privirea mi s-a indreptat spre usa, si am simtit cum inima imi sare in piept de fericire. In pragul usii se aflau nimeni altii decat parintii mei. Am simtit lacrimi in ochi si mi-am deschis larg bratele, asteptandu-i.
Mama si tata au fugit spre mine, imbratisandu-ma ca si cand nu ar mai fi existat ziua de maine.
-Am fost atat de ingrijorati, spoti tata, si mi-am putut simti mama plangand pe umarul meu. I-am mangaiat bland parul saten, prins neglijent. Eram atat de bucuroasa ca erau bine, si ca se aflau in siguranta, in bratele mele. Niciodata nu am mai avut parte de atat de multa afectiune din partea lor, ca si acum.
Acestia mi-au dat drumul, si am putut vedea lacrimi scurgandu-se pe obrajii lor. Acelasi lucru se intampla si la mine.
-Am crezut, sopti mama, printre lacrimi, -Am crezut....oh Dumnezeule, Dolli, am crezut ca nu te vei mai trezi, a plans mama.
Am privit ochii caprui ai mamei mele, si am simtit nevoie sa intreb ceva.
-Mama? Am soptit slab. -C-ce s-a intamplat? Am intrebat cu vocea tremuranda.
Mama si tatal meu m-au privit cu tristete in ochi, apoi au schimbat cateva priviri ingrijorate cu medicul. Nu aveam o presimtire buna. Puteam simti tensiunea in aer si acest lucru imi dadea fiori.
-Dolli, spuse intr-un final doamna doctor, prinzandu-mi mana in a sa. Am tresarit la atingere, era foarte rece. -Ai fost gasita inconstienta intr-o masina, pe un drum aglomerat. Nu ai avut nici o rana exterioara, dar ai avut una interioara. O hemoragie interna, la nivelul mai multor vase de sange importante. Ai pierdut foarte mult sange din aceasta cauza, spuse doctor Christensen serioasa, si am simtit si mai multa confuzie si panica. Nu imi aminteam sa se fi intamplat asta. De fapt, eram sigura ca nu s-a intamplat.
-Banuim ca ai avut un accident in timp ce conduceai, si te-ai lovit puternic la impact, acest lucru provocand hemoragia. Centura te-a salvat insa de alte rani exterioare, spuse doamna doctor, zambindu-mi incurajator.
Am privit in gol, frustrata. Imi venea sa strig cat de tare puteam ca nu asta s-a intamplat, ca stiam ca minte.
-Cat timp am fost....adormita? In coma? Am intrebat, nestiind daca vreau sa aflu raspunsul.
Doamna doctor mi-a zambit intelegator:
-Doua saptamani. Sa privim partea buna, esti norocoasa ca nu a durat mai mult, imi spuse aceasta.
Intr-adevar, se putea si mai rau, dupa cum ma simteam, aveam impresia ca am fost in coma timp de doua secole, nu doua saptamani. Dar totusi, gandul ca am fost ca si moarta doua saptamani, imi facea sangele sa-mi inghete in vene.
-Saracul meu copil, planse mama, strangandu-mi asigurator mana. -A fost rapita, si atunci cand a incercat sa scape, a avut un accident de masina care aproape a costat-o viata, sopti aceasta pierduta.
Ce vrea sa spuna?
-Rapita? Am intrebat, incruntandu-ma.
-Nu iti amintesti, Dolli? Intreba tata, nesigur. -Ai lipsit o luna de acasa, te-am cautat peste tot, am dat anunt in ziare, la stiri. Nu este in firea ta sa fugi, si am stiut de indata ca ai fost rapita. Nu iti amintesti ce s-a intamplat in acea luna, sau de rapitorii tai? Intreaba tata, privindu-ma serios.
L-am privit uimita, dand din cap, negativ. Am lipsit o luna fara sa imi amintesc ce s-a intamplat?
-Lapsusurile sunt ceva normal atunci cand te trezesti din coma. Este o chestiune de timp pana cand isi va recapata memoria, spuse doctorita, reasigurator.
-Jonathan, nu o deruta, abia s-a trezit, il mustra mama pe tata, luandu-ma protector in brate.
-Tot ce conteaza este ca suntem din nou impreuna, si nimic nu ne va mai desparti, imi sopti mama.
As fi vrut sa fie asa. Chiar as fi vrut. Dar stiam ca trebuie sa-mi amintesc ce s-a intamplat in acea luna si acum doua saptamani. M-am fortat sa-mi amintesc tot. Am incercat din greu.
Am expirat frustrata, dupa a nu stiu cata incercare esuata. Ce naiba s-a intamplat?
Atunci, ceva de pe incheietura mi-a atras atentia. M-am incruntat cand mi-am adus incheietura in fata ochiilor. Un tatuaj? Cand naiba mi-am facut un tatuaj?
Simteam insa nevoie urgenta de a-l atinge, de a-mi plimba degetele pe suprafata sa frumoasa. De indata ce degetele mele au facut contact cu el, am simtit furnicaturi in tot corpul, si atunci, s-a intamplat.
Totul s-a derulat in fata ochiilor mei, ca si un film.
Tiberiu, rapirea mea din cimitir, vampirii, dimnesiunea nemuritorilor, Curtea Regala, Nina, Fabien, Blake, balul, consiliul, pur sange, America, individul mascat, tatuajul, Asher, parintii mei, lipsa se sange, vraja, iar apoi negru complet.
Am suspinat, coplesita de multitudinea de amintiri care imi atacau capul. Doctorita si parintii mei s-au incordat imediat, intrebandu-ma daca totul e in regula.
Dar nimic nu era in regula. Nu era in regula atata timp cat nu stiam ce s-a intamplat dupa ce am picat in inconstienta. Si cel mai important, nu era in regula atata timp cat nu stiam unde e Tiberiu, sau daca e bine.
Speriata, am intrebat grabita fara sa respir:
-U-unde e......, si atunci, m-am blocat. Nu stiam cum sa intreb. Parintii mei nu stiau de el.
In acel moment, am simtit un junghi in inima iar palmele au inceput sa-mi transpire. Au trecut doua saptamani. Daca a fost atacat din nou de Asher dupa ce am lesinat? Sau daca a plecat, lasandu-ma aici, parasindu-ma. Doar gandul ca m-a abandonat imi facea sufletul sa se sfarame in mii de bucatele, si simteam lacrimile in ochi.
Atunci insa, am auzit o voce cunoscuta in cap:
Linisteste-te, sunt chiar aici.
Cu speranta in inima, mi-am indreptat privirea spre usa. De indata, am simtit o caldura cuprinzandu-mi tot corpul, si inima saltandu-mi de bucurie. Acolo, in prag, se afla figura pe care speram sa o vad.
Tiberiu statea sprijinit de usa. Nu m-am putut abtine sa nu ma holbez la el. Desi parea foarte obosit, cu cearcane accentuate si parul intunecat ciufulit intr-un mod atragator, in contrast cu pielea sa palida, era la fel de frumos ca intotdeauna. Purta o pereche de jeansi care stateau fix pe el, si un tricou negru, care ii pune in evidenta corpul tonifiat. Un zambet jucaus ii contura fata.
In secunda in care l-am vazut, aparatul de langa mine a inceput sa scoata beep-urile intr-un ritm alert, dezvaluind intensitatea cu care imi batea inima in acel moment.
M-am facut rosie ca si racul, dorind sa ma evapor sub patura. Argh, ce penibil, de ce trebuia inima mea sa bata atat de repede atunci cand il vedeam? Am auzit rasetul placut al lui Tiberiu la vederea reactiei mele.
Parintii mei mi-au urmarit privirea, si si-au intros capul, dand ochii cu Tibi. I-am putut vedea afinsandu-i un zambet, si i-am privit confuza.
-Dolli, spuse mama, intorcandu-se la mine. -Acesta este Christopher, si datorita lui te afli astazi aici. El este cel care te-a gasit inconstienta si a sunat in timp util la ambulanta.
I-am privit pe ai mei, iar apoi pe Tiberiu cu gura cascata, si am simtit cum ma fac alba ca si varul. Tibi a vorbit cu ai mei? I-a mintit? Am expirat incet. Intelegeam de ce a facut-o, nu putea sa le spuna ca e vampirul care m-a rapit si salvat in acelasi timp de moarte.
-Dolli, nu fi nepoliticoasa, nu ii vei multumi tanarului pentru ajutorul acordat? M-a mustrat mama, oftand.
L-am privit pe Tiberiu nesigura, si din privirea sa cu subinteles am inteles ca trebuie sa-mi joc rolul.
-Ahm, da, multumesc mult, Christopher, am spus, punand accent pe numele lui fals.
Acesta schita un zambet fermecator, spunand:
-Nu ai de ce, Dolores, mi-am facut doar datoria de cetatean al acestei natiuni, spuse acesta sigur pe el, captand privirile admirative ale celor din camera.
Mi-am muscat buza, abtinandu-ma sa nu izbucnesc in ras la raspunsul sau pompos. Era totusi de admirat usurinta cu care ii putea influenta si si manipula pe cei din jur.
-Dolli, imi intrerupse doctorita sirul de ganduri. -Daca nu te deranjeaza, as vrea sa vorbesc intre patru ochi cu parintii tai, sa le explic mai multe despre starea ta si cele necesare odata ce vei fi externata, imi explica doamna doctor, si am dar afirmativ din cap.
-Oh, stati linistita, nu o deranjeaza, raspunse mama inaintea mea. -Christopher ii va tine companie, bietul baiat nu s-a dezlipit de ea de cand se afla aici, se vede ca a fost afectat de acest eveniment, spuse mama dramatic, ridicandu-se si batandu-l incet pe Tiberiu pe umar. Acesta i-a zambit, dar am putut observa ca era stanjenit de cele spuse de mama mea.
Tiberiu a stat cu mine pe parcursul timpului in care am fost in coma? Doar acest simplu gand imi facea inima parca sa pluteasca, si un zambet tamp sa imi contureze chipul.
Parintii mei si doctorul au parasit incaperea, iar Tiberiu s-a apropiat de mine, asezandu-se pe scaunul de langa pat. Ochii sai cenusii ma priveau parca usurati pentru prima oara in ultima vreme:
-Nici nu stii cat ma bucur ca esti bine, sopti Tiberiu, privindu-ma atent. -Am intrat in panica cand am vazut ca nu te mai trezesti......daca pateai ceva, nu stiu ce...ce as fi facut, spuse acesta, inclestandu-si strans pumnii, si lasandu-si ochii sa fie cuprinsi de furie.
-Hei, e in regula, sunt bine acum, am spus zambind si cuprinzandu-i mana cu a mea, amandoi tresarind la atingere. Simteam un fel de electricitate in mine cand il atingeam. M-am lasat impinsa de instinct, si l-am cuprins in brate, lasandu-ma ametita de esenta sa. Tiberiu a fost la inceput rigid, socat de actiunea mea, dar l-am putut simti apoi relaxandu-se, si luandu-ma in bratele sale. Simteam respiratia sa pe gatul meu, facandu-mi pielea de gaina, iar simpla sa atingere imi provoca furnicaturi pe tot corpul, si imi facea tatuajul parca sa fiarba.
-Iarta-ma Dolli, este doar vina mea, nu te-am protejat, sopti acesta cu regret. I-am mangaiat incet spatele.
-Nu este vina ta, ai facut tot ce ti-a stat in putinta pentru a ma salva, si ai reusit, datorita tie sunt vie, am spus, intrerupand imbratisarea, si cuprinzandu-i fata cu mainile mele.
-Nu, spuse Tiberiu, privindu-ma serios. -Datorita tie suntem ambii in viata. Tu ne-ai salvat.
Am avut apoi o viziune cu mine, levitand in aer si formand o sfera de energie in palme.
-Tibi! am spus panicata, tragandu-ma de langa el si privind in gol.
-Dolli, esti bine? Sa chem asisten-, a intrebat acesta ingrijorat, dar l-am intrerupt:
-Ce s-a intamplat defapt atunci? Cum am facut...aia? Am intrebat cu vocea tremuranda. Niciodata nu mi-au placut lucrurile asupra carora nu aveam vreo cunostinta sau control.
Tiberiu ofta cu greutate, evitand parca raspunsul, iar intr-un final, a spus:
-In urma evenimentelor de acum doua saptamani, se pare ca puterile tale au venit prematur. Ai intrat deja in posesia unora dintre ele. Trebuie sa inveti cum sa le folosesti, si cum sa le controlezi, spuse acesta serios.
Am inghitit in sec. Nici macar nu stiam cum le-am folosit, cum am facut acea vraja, care ne-a salvat. Am actionat....natural. Am facut-o brusc, din instinct.
L-am privit pe Tiberiu printre gene, si i-am observat chipul adancit in ganduri, si in acelasi timp, ingrijorat si precaut. Am stiut de indata ca imi ascunde ceva. Nu suportam secretele.
-Tibi, am soptit. -Ce s-a intamplat? Stii ca imi poti spune orice, l-am asigurat. Acesta ma privi nesigur.
-Iti cer doar putina incredere, si din nu stiu ce cauza, am impresia ca ascunzi ceva care are legatura cu mine. E dreptul meu sa stiu, i-am spus serioasa.
Acesta ofta, dandu-mi delicat parul dupa ureche, facandu-ma sa simt fluturasi in stomac. Da, stiu, ce copilaresc.
-In dimensiunea nemuritorilor, exista doua tipuri de vrajitori. Cei ai lumnii, care folosesc magia alba, si cei ai intunericului, care folosesc magia neagra. Magia primei categorii provine din puterea a mii de vrajitori ai luminii care au decedat si sunt inruditi cu respectivul vrajitor, iar magia celei de a doua categorii, a mii de vrajitori ai intunericului, care au decedat si sunt stramosii respectivului vrajitor, imi explica cu grija Tiberiu.
Am dat afirmativ din cap, intreband:
-Care este diferenta dintre cele doua? Ma refer, este vreo categoria mai puternica, sau speciala? Am intrebat, curioasa.
-Asta depinde de cat de puternici sunt stramosii lor. In acest fel, un vrajitor al luminii poate fi mai puternic decat cel al intunericului, sau invers. Totul are legatura cu genele, cu linia vrajitorilor din care aparti, mi-a spus Tiberiu. -Iar despre diferenta dintre cele doua....magia neagra poate fi, sau mai bine spus, este mai mult folosita in scopuri negative.
Am inghitit in sec.
-Si cele doua categorii de vrajitori convietuiesc impreuna? L-am intrebat, jucandu-ma absenta cu cearsaful.
-Obisnuiau sa convietuiasca pe vremea Regatului. Acum insa, s-au despartit in clanuri, iar fiecare dintre ele practica doar magia alba, sau doar pe cea neagra, a raspuns Tiberiu, privind cum chinuiam cearsaful.
M-am hotarat sa pun intrebarea care ma framanta:
-Ce inceri sa ascunzi de mine? Am intrebat, desi aveam presimtirea ca nu voiam sa aflu.
Tiberiu mi-a cuprins mana in a sa, mangaindu-mi incet palma, si mi-am simtit ritmul inimii crescand.
-Am aflat in ce categorie te aflii tu, sopti acesta, atat de incet, incat m-am mirat ca am reusit sa-l aud.
-In ce categorie? Am intrebat incet si lipsita de vlaga. Stiam ca va fi ceva rau.
Tiberiu ezita.
-In ce categorie, Tiberiu? Am intrebat, ridicandu-mi tonul.
-In cea a intunericului....Acum doua saptamani ai folosit magia neagra, spuse acesta, iar mai departe nu l-am mai putut auzi.
Ma simteam de parca mi-a fugit pamantul de sub picoare, si pe langa asta, cineva mi-a dat si o palma puternica peste fata.
Magie neargra. Vrajitoare a intunericului.
Mereu m-am considerat o persoana buna. Eroul povestii. Si eram o persoana buna, nu ma intelegeti gresit, nu mergeam in fiecare duminica la Biserica, nu donam bani copiilor orfani si nu ingrijeam batranii, dar ori de cate ori aveam ocazia, faceam cate o fapta buna, incercam sa fiu un om mai bun si sa ii ajut pe cei aflati in nevoie.
Niciodata nu am crezut ca eu eram de fapt personajul negativ. Ca eram raul. Iar realizarea a fost o lovitura puternica.
-Dolli, striga Tiberiu, incercand sa-mi atraga atentia, sa ma scoata din transa. -Stiu ce e in capul tau in acest moment, dar asculta-ma, nu e adevarat, daca esti vrajitoare a intunericului, nu trebuie neaparat sa fii o persoana rea, malefica, asta depinde de caracterul fiecarui om, imi spuse Tiberiu asigurator, mangaindu-mi spatele.
Am privit in continuare pierduta, in gol. Nimic din ce ar fi spus nu ma putea face sa ma simt mai bine acum.
-Imi cunosti familia? Am intrebat mecanic.
-Dolli...
-Te-am intrebat daca imi cunosti familia, am spus din nou, nervoasa.
-Cat timp ai fost...in coma, am facut niste investigatii. Am contactat toate clanurile de vrajitori, in speranta de a-ti descoperi familia, dar fara folos, nu am gasit nimic, e ca si cand nu ar fi existat niciodata.
A urmat un moment de tacere, dupa care Tiberiu a continuat:
-As fi vrut sa-i gasesc, sa iti ofer pandantivul familiei tale, cu cristalul in care se afla toata puterea stramosilor tai. Fara el, nu poti folosi decat vrajile de baza ale magiei negre, imi explica acesta.
-Despre adoptia mea stii ceva? Am soptit, cu privirea atinita asupra patului
S-a lasat tacerea. Tiberiu nu a spus nimic, si am luat acest lucru ca pe un semn rau.
-Sincer, nimic nu ma mai poate soca, dupa cele dezvaluite de tine, am recunoscut, zambind amar.
Tibi a expirat adanc:
-Ai fost gasita abandonata in padure, degerand si vorbind fara sens. Aveai cinci ani. Parintii tai te-au adoptat la o saptamana dupa aceea, sopti Tiberiu cu greutate faptul pe care a incercat sa-l evite.
Am simtit lacrimile siroindu-mi pe obraz. Era deja prea mult de indurat. Prea multe dezvaluiri.
-D-dar cum e p-posibil? Imi amintesc ca parintii mei adoptivi m-au crescut din primul an de viata, m-am plans, derutata.
Tiberiu a dat intelegator din cap:
-Nu iti amintesti nimic din cele intamplate in primii cinci ani din viata. Cateodata, creierul blocheaza evenimentele neplacute sau traumatice, incercand sa te apare de amintirea si socul lor. Asta s-a intamplat si in cazul tau, ofta el. -Imi pare rau, Dolli, dar trebuie sa incerci sa-ti amintesti ce s-a intamplat in acea perioada, pentru a descoperi niste raspunsuri, pentru a-ti gasi adevarata familie, imi explica acesta, incercand sa-mi atinga obrazul, dar m-am smucit, tragandu-ma in celalalt colt al patului.
Am putut vedea printre lacrimi, durerea din ochii sai, dar era deja prea mult pentru mine.
-Vreau sa fiu singura, am soptit absenta.
-Dolli..
-Te rog, Tiberiu, e prea mult, am strigat, simtind lacrimile fierbinti rostogolindu-se pe obrajii mei.
Acesta a ezitat, dar mi-a respectat intr-un final dorinta, si a parasit incaperea, aruncandu-mi o ultima privire. Avea mila in privire. Ii era mila de mine. Nu aveam nevoie de mila nimanui.
M-am traniti pe spate, zvarcolindu-ma, incercand sa reflectez asupra tuturor celor intamplate, sa asimilez tot.
Am incercat sa fiu calma, spre binele meu, dar nu am reusit. Am explodat in lacrimi, ghemuindu-ma intr-o minge si plangand ca si un bebelas, pana cand dulcele somn m-a invaluit, salvandu-ma pret de cateva ore de toata durerea si dezamagirea.
************************************************
-Rosie, vino aici, isi striga mama micuta fetita, zambind dulce.
Aceasta a iesit cu pasi mici din camera ei, in pijamalele cu pisicute, frencadu-si ochii. La piept isi tinea strans ursuletul de plus preferat. De cand l-a primit cadou de Craciun, erau nedespartiti.
Micuta fetita blonda s-a oprit in fata acesteia, ridicandu-si capul spre chipul mamei ei, care era mult mai inalta decat ea. Copila i-a inapoiat zambetul.
-Unde este Kheelan? Intreba fetita, privind zgarieturile insangerate ale mamei, de pe incheieturi si maini , si de asemena sangele care pata rochia ei de casa, alba. Alb in contrast cu rosu. Rosu patand inocenta. Acest contrast ii provoca mereu fiori micutei fetite, care prea mica si pura sa inteleaga multe dintre aspectele lumii in care traia.
-E la scoala, scumpo, sopti aceasta, cuprinzandu-i fata cu mainile sale patate de sange, provocandu-i fetitei un sentiment ciudat, pe care nu il intelegea. A putut vedea urmele argintii de pe fata frumoasa a mamei sale, locuri in care ii s-au scurs lacrimile pe obraz.
-Dar este noapte, raspunse fetita, micutele sale sprancene unindu-se in timp ce se incrunta, confuza.
Mama i-a zambit:
-Esti atat de isteata, Rosie, spuse aceasta, sarutandu-i dragastos fruntea.
-Haide sa jucam un joc, sugera mama.
-Ce joc? Intreba fetita nerabdatoare, incercand sa-si ascunda entuziasmul. Iubea jocurile.
-De-a v-ati ascunselea, a raspuns femeia.
As fi vrut sa dorm o eternitate, fara sa ma mai trezesc, sa fiu nevoita sa fac fata provocarilor zilnice pe care viata mi le daruia pe o tava de argint.
Intr-un final am fost insa nevoita sa-mi deschid lenesa ochii, incruntandu-ma cand au facut contact cu lumina puternica. Era probabil dimineata. Am dormit mai mult decat credeam.
Cand ochii mei s-au obisnuit cu lumina soarelui, iar privirea a reusit sa focalizeze imaginea din jurul meu, primul lucru pe care l-am vazut a fost un chip frumos pe scaunul de langa mine. Cand am realizat cine este posesorul lui, m-am smucit brusc, vrand sa ma ridic, dar am reusit doar sa-mi provoc durere datorita miscarii bruste, cu care corpul meu nu mai era obisnuit. Am scos un mic icnet de durere.
-Ia-o incetisor, nu intentionez sa iti fac nimic, ma asigura Tiberiu razand, si m-a ajutat sa ma proptesc cu spatele de perna. I-am schitat un mic zambet, recunoscatoare.
-Ce faci aici? Am intrebat, observand ca si-a schimbat hainele si s-a barbierit. Pun pariu ca eu aratam ca naiba, nu cred ca am mai facut un dus de doua saptamani, pentru Dumnezeu.
-Te priveam in timp ce dormeai, raspunse Tiberiu, ca si cand ar fi fost cel mai normal lucru posibil.
-Stiai ca sforai? M-a intrebat, ranjind.
M-am facut rosie pana in varful urechilor in acel moment.
-Nu e adevarat, am negat eu cu vehementa.
-Te-ai vazut vreodata in timp ce dormi? Intreba acesta, ridicand o spranceana, si cu asta am recunoscut dezamagita ca m-a blocat.
-Nu ma fa sa folosesc magia neagra pe tine, am spus ironica, iar acesta a ras.
Deja s-au adunat atat de multe fapte noi si dureroase, incat am ajuns sa nu mai imi pese. Nu mai imi pasa ca sunt o vrajitoare a intunericului, ca nu imi amintesc primii ani din viata, ca familia mea nu poate fi gasita. Incercam sa nu ma mai gandesc la ele, deoarece stiam ca voi innebunii. Daca asta doreste destinul pentru mine, atunci imi voi accepta soarta si voi tacea din gura. Fiecare lucru se intampla cu un motiv, nu e asa?
In acel moment, usa s-a deschis, iar inauntru au pasit parintii mei insotiti de doamna doctor.
Acestia i-au schitat un zambet cald lui Tiberiu, si am fost uimita de farmecul pe care il detine asupra lor. Parintilor mei nu le-a placut niciodata vreun baiat care se afla la mai putin de un metru de mine, dar in cazul lui Tibi, se pare ca faceau o exceptie.
Acestia si-au atintit apoi privirea asupra mea.
-Vesti bune, Dolli! Spuse doctorita, asezandu-se la picioarele patului meu. -Analizele au iesit bine, si prin urmare nu mai avem nici un motiv sa te tinem in spital. Astazi vei fi externata, m-a anuntat aceasta, zambind.
-Nu e grozav? interveni mama. -In cateva ore vei fi din nou acasa. Ma voi duce sa iti aduc niste haine curate. Intre timp, ar trebui sa mananci ceva, spuse mama, iar din spatele ei a iesit o asistenta, care a adus o portie de macaroane cu branza. Mancare de spital, iecs.
-Mananca scumpa mea, iar mai repede decat crezi, ma voi intoarce cu hainele tale, mi-a spus mama, sarutandu-mi fruntea.
Am dat din cap, cu un zambet fals pe buze, iar acestia au parasit incaperea. Am privit dezgustata portia de mancare, si am aruncat-o direct in cosul de gunoi. Mai bine mor de foamne decat sa mananc ciudatenia aia.
-Ma asteptam la aceasta reactie, spuse Tiberiu, privindu-ma cum arunc mancarea. -Si tocmai din aceasta cauza, am luat deja masuri, ranji acesta, scotand un pachetel pe care l-a aruncat in poala mea.
L-am deschis curioasa, si spre surprinderea mea, am gasit inauntru ceva din care nu am mai mancat de mult. Un hamburger vegetarian. I-am zambit recunoscatoare, incepand sa devorez mancarea, fara sa tin cont de faptul ca un vampir cu maniere se afla langa mine. Eram prea infometata. Tiberiu ma privi zambind, cum infulec parca viata mea depinzand de asta.
Cand am terminat, si aveam din nou stomacul plin, puteam parca sa gandesc mai clar. Si am ajuns sa regret acest lucru. Primul lucru care mi-a venit in cap, a fost faptul ca in curand voi fi externata iar parintii mei ma vor lua acasa. Dar cu Tiberiu cum ramane? Cu cealalta dimensiune cum ramane? Ceva nu era in regula.
-Ahm, Tibi, am inceput, nesigura. -Mai departe, ce vom face? Am intrebat, privindu-l.
Acesta ofta, mutandu-si privirea, ca sa nu o mai intalneasca pe a mea. Stiam ca acest lucru este de rau augur. Se pare ca astazi va fi o zi la fel de dezamagitoare ca si cea de ieri. Si sincer, nu stiam cat mai poate suporta inima mea deja ranita.
-Imi pare rau Dolli, sopti acesta. -Nu te poti intoarce cu parintii tai acasa.
Ma asteptam la acest raspuns, prin urmare nu am fost atat de socata cand l-a spus. Acum doua saptamani, i-am promis chiar ca ma voi intoarce cu el la castel.
-Trebuie sa parasesc aceasta dimensiune, nu e asa? Am intrebat cu o expresie la fel de goala ca si ochii mei.
Tiberiu a dat afirmativ din cap.
-Este prea periculos sa ramai aici, fara protectie, cand poti atrage atentia nemuritorilor cu sangele tau unic. Pe langa asta, urmeaza un proces important pentru tine, vor avea loc niste schimbari majore, nu vei mai fi muritor, ci vrajitoare, iar prin urmare, locul tau nu mai este in aceasta dimensiune.
Voiam sa-l contrazic, sa tip, sa ma opun. Dar nu puteam sa o fac. Ceea ce spunea era logic, si desi nu doream, intelegeam ce voia sa imi explice, si....ii dadeam dreptate. Nu stiam cat as rezista pe cont propriu, cu posibile pericole ca si Asher la fiecare colt, si schimbari pe care nu le voi intelege, fara sa am pe nimeni alaturi.
-Si parintii mei? Am intrebat cu vocea tremuranda, fara sa doresc sa aflu raspunsul.
Tiberiu a expirat, trecandu-si mana prin parul ciufulit.
-Nu voiam sa ajung aici, sopti acesta, si am simtit mii de jungiuri in inima. Aveam o presimtire foarte proasta.
-Odata ce vei implini 18 ani si vei intra in posesia tuturor puterilor tale, vei primi un dar important. Cel al imortalitatii. Vei putea trai secole, ere, vei avea o viata vesnica, in timp ce parintii tai....se vor ofili odata cu varsta, si vor pierde darul vietii. Nu vor intelege de ce tu nu imbatranesti. Vei trai mai mult decat ei, si nu vreau sa fii nevoita sa iti vezi toti cunoscutii murind, termina Tiberiu, tinandu-mi strans mana.
Lacrimi amare imi umpleau obrajii si am inceput sa tremur. Nu era corect, simteam cum viata imi rapeste atatea lucruri si oportunitati. Nu voi avea ocazia sa termin scoala, sa merg la facultate, sa ma angajez, sa imi gasesc un sot normal, sa am copii, o familie fericita, sa imbatranesc alaturi de ei, si intr-un final sa mi se sfarseasca viata, sa mor din cauze naturale, de batranete.
Dar cel mai dureros era ca viata imi rapea parintii. Pe cei care m-au crescut. Nu imi dadea dreptul sa le fiu alaturi.
-Ce le vei face? Am intrebat, tremurand. Tiberiu mi-a frecat bland umerii, incercand sa ma linisteasca.
-Ceea ce voi face, va fi doar pentru binele tau. Le voi sterge memoria, Dolli....lor, si tutruor celor care te cunosc. Nu isi vor mai aminti de tine, va fi ca si cand nu ai fi existat niciodata in aceasta dimensiune, spuse acesta fara sa para foarte afectat.
Am dat din cap, simtind cum mi se face rau.
-Este mai bine asa, vrei sa isi petreaca toata viata cautandu-te si suferind in urma pierderii tale? M-a intrebat Tiberiu, dar abia il mai puteam auzi.
Simteam ca urmeaza un atac de panica, ca voi ceda. Acesta m-a strans la pieptul sau, si i-am patat tricoul cu lacrimile mele. Nu stiu cat am stat asa, in bratele sale, plangandu-mi sufeltul, dar intr-un final, cand gatul mi-a fost uscat si nu am mai avut lacrimi, m-am tras din imbratisarea sa, si mi-am frecat slab fata. Tibi ma privi indurerat, nestiind ce sa faca.
-S-si....daca aleg la 18 ani, moartea? Am intrebat, simtind ca nu mai am puterea sa lupt mai departe, ma simteam de parca inima imi era spulberata in bucatele.
Figura lui Tiberiu s-a inasprit imediat, si s-a indepartat de mine. Furia era prezenta in ochii sai.
-Niciodata sa nu mai spui asta, ma auzi? Marai acesta. -Cum poti sa fii atat de egoista, sa alegi moartea, sa ii ranesti si mai tare pe cei din jurul tau? Intreba el cu dezgust in voce.
Avea dreptate. Imi era rusine in acel moment ca m-am gandit sa aleg calea lasului, moartea, doar ca sa scap, dar sa las o durere vesnica in sufletele celorlalti. Am fost egoista sa nu ma gandesc si la restul. Tiberiu avea dreptate, desi nu vroiam sa recunosc, varianta propusa de el era cea mai buna si putin dureroasa. Nu pentru mine, pentru restul.
-Fa ce trebuie facut, i-am spus, slab, intorcandu-ma cu spatele la el, ghemuindu-ma in pat.
Tiberiu s-a ridicat, parasind camera fara nici un cuvant in plus, lasandu-ma intr-o liniste chinuitoare.
Am stat mizerabila, gandindu-ma la viitorul meu, nevoita sa traiesc in alta dimensiune, in castelul vampirilor, fara prieteni sau parinti. Nimeni nu ma va mai cunoaste, vechea mea viata va fi o minciuna. Nu mi se mai parea ca am fost egoista cand am vrut sa aleg moartea, poate doar fricoasa.
In scurt timp, o asistenta a intrat inauntru, ajutandu-ma sa ma ridic din pat, si conducandu-ma spre baie, pentru a putea face un dus. Am mers absenta, abia tarandu-mi picioarle pe gresia rece. Ma simteam extrem de slabita.
Odata ajunsa la dusuri, asistenta m-a ajutat sa ma dezbrac, lucru pe care l-as fi refuzat altadata, dar acum eram prea slabita si derutata pentru a face ceva singura. Am intrat apoi mecanic in dus, lasand apa fierbinte sa ma cuprinda. Temperatura era prea mare. Dar nu imi pasa. Eram pierduta, pierduta in gandurile si memoriile unei alte Dolli. Una care inca mai avea speranta. Noua Dolli a pierdut-o insa pe toata, era ca si moarta.
Asistenta a venit sa ma scoata din dus cu o fata ingrijorata, si invelindu-ma intr-un prosop, m-a condus inapoi spre camera mea, unde Tiberiu se afla cu o valiza pe pat.
-Ma descurc de aici, spuse acesta, luandu-ma de la asistenta, si conducandu-ma spre pat. Mi-am strand prosopul mai tare in jurul meu si m-am trantit pe pat. Tibi a oftat, vazand starea in care ma aflu.
-Stiu ca nu este usor pentru tine, Dolli, dar trebuie sa fii puternica. Sa demonstrezi ca nimic nu te poate dobori, a incercat acesta sa ma incurajeze.
-Nu am ce sa demonstrez nimanui, deoarece nimeni nu ma mai cunoaste, am bolborosit rece, fara sa-l privesc.
Acesta si-a dat seama ca nu are nici o sansa sa ma inveseleasca, asa ca a schimbat subiectul:
-Ti-am adus niste haine, imbraca-te ca sa putem pleca din locul asta blestemat, imi spuse acesta, aruncand pe pat un tricou ''I <3 London'', o pereche de jeansi negri si niste tenisi. -Te las cinci minute, ma anunta Tiberiu, parasind camera.
Nu vedeam de ce sa ma schimb, nu mai imi pasa cum arat. Am reusit intr-un final totusi sa ma adun de pe pat si sa imi iau stangace hainele pe mine. Am terminat la timp, inainte sa intre Tiberiu.
Acesta m-a privit multumit, luand bagajul de pe pat.
-Nici nu stii cat le-ai lipsit celor de la Curtea Regala, zilnic ma intreaba despre tine, zise acesta, incercand sa ma bine-dispuna. Am evitat subiectul.
-Ce s-a intamplat cu Asher si Luc? Am intrebat direct.
Tiberiu mi-a zambit:
-Datorita tie au fost o perioada de timp inconstienti, lucru care mi-a permis sa ii duc in cealalta dimensiune, unde batranii din Consiuliu s-au ocupat de ei. Nu iti fa griji, nu vei mai auzi despre ei.
Am dat adirmativ din cap.
-Mai am o intrebare, am spus, precauta.
-Stii ca poti sa ma intrebi orice, ma incuraja Tibi, privindu-ma cu ochii aceia profunzi. Mi-am inghitit nodul din gat.
-De unde stiu ca nu ma duci inapoi la Curtea Regala, doar pentru a va folosi de mine, ca si Asher? Am intrebat, fara ocolisuri.
L-am putut vedea pe Tiberiu incordandu-se si emanand brusc un fel de aura neagra, care a reusit sa ma sperie de-a binelea. Grozav, l-am enervat.
-Sa nu indraznesti sa ne mai compari vreodata cu acel ticalos, marai acesta, si pentru binele meu, am dat instant din cap. -Nu suntem si nu vom fi niciodata ca si el, nu te protejam pentru bani, o facem pentru tine, deoarece ne-am atasat de tine, ma asigura acesta serios. Stiam ca spune adevarul, si l-am crezut.
-Esti pregatita de plecare? M-a intrebat, linistindu-se. Ma miram ca se poate schimba de la nervos si amenintator la dragut si grijuliu in cateva secunde.
-Mai am ceva de pierdut? Am intrebat, ridicandu-ma in picioare, dar in cateva secunde am simtit cum imi cedeaza si cad, norocul meu fiind ca am fost prinsa la timp in bratele puternice ale lui Tiberiu.
-Esti slabita, ofta acesta. -Tine-te de mine, sau preferi sa te duc eu? M-a intrebat ingrijorat.
-Ma descurc, nu sunt un bebelas, am raspuns, facand cativa mici pasi singura, pana cand mi-am recapatat echilibrul.
L-am urmat pe holul cel alb al spitalului, gandindu-ma cu regret ca nici nu am apucat sa-mi iau ramas bun de la parintii mei, care probabil nici nu isi mai aminteau de mine.
Tocmai atunci, am trecut pe langa doua figuri cunoscute. Am ramas inmarmurita. Erau parintii mei. Privirea lor mi-a sfasaiat sufletul. Era goala. M-au privit ca si pe o straina. Am simtit lacrimi in ochi, iar daca Tiberiu nu ar fi fost acolo sa ma sustina, as fi cedat.
-La dracu, le-am comandat sa plece de aici, bombani acesta nervos, tragandu-ma din apropierea lor.
Am mers mecanic pe scari in jos, pana la iesire, in mintea mea derulandu-se intruna privirea straina a parintilor mei.
Lumina soarelui pe pielea mea era ceva neobisnuit, la fel si aerul proaspat de afara, si m-am simtit coplesita. M-am strambat, ferindu-ma de lumina cu mainile, si cand am intors privirea in spate, l-am observat pe Tiberiu iesind afara.
Iesind afara in lumina.
In lumina puternica a soarelui.
Am simtit atunci panica inflorind in mine, si am vrut sa scot un tipat, dar am fost incapabila sa provoc vreun sunet datorita socului. Tiberiu e vampir, si e in plina zi in lumina soarelui! Oh, nu! Dupa ce mi-am pierdut parintii si cunoscutii, nu puteam permite sa il mai pierd si pe el.
Cu o energie si viteza pe care nu stiam ca o detin, in contrast cu moleseala mea de mai devreme, am fugit spre Tiberiu, luandu-l prin surprindere si aruncandu-ma peste el, incercand disperata sa-l acopar, sa-l protejez de soare. Tiberiu a picat intentionat pe spate, stand foarte linistit in timp ce ma chinuiam sa-l salvez de soare cu corpul meu.
-Esti bine? Functioneaza? L-am intebat, disperata.
-Da, functioneaza, a raspuns Tiberiu pe un ton amuzat, un ranjet imens conturandu-i fata. Toata panica mea s-a evaporat in momentul in care l-am vazut razand sub mine. Acesta si-a pus mainile sub cap, ca si cand ar fi fost foarte relaxat, si privind pe ascuns in spatele meu, a inceput sa strige:
-Oh, iubito, asa..., a gemut acesta.
In spatele meu am auzit de indata niste sunete de mirare, urmate de cineva care a strigat:
-Dumnezeule, tinerii din ziua de astazi nu mai au nici un pic de rusine!
Inghitind in sec, mi-am intors capul in spatele meu ca sa dau ochii cu un grup de turisti, care dadeau in mod dezaprobator din cap, privindu-ma.
Gura mi s-a uscat complet cand printre turisti si-a facut loc un ghid care a a spus:
-Ma scuzati, acesta este un spatiu public, nu o camera de hotel!
M-am dat intr-o secunda jos de pe Tiberiu, simtind cum roseata ma cuprinde.
-Ahm, ma scuzati, nu este ceea ce pare, vedeti voi, prietenul meu este...., am inceput, blocandu-ma. Ce este? Un vampir? Oh da, explicatia aceasta li se va parea foarte plauzibila.
Am ezitat, apoi i-am simtit mana lui Tiberiu cuprinzand-o pe mea, aceasta punandu-se protector in fata mea si spunand:
-Nu este vina ei, este nimfomana, spuse acesta incercand sa para serios.
In acel moment, maxilarul meu a atins pamantul. Ce naiba?
-Ce crezi ca faci? Am marait la el.
-Nu este o rusine sa iti recunosti secretul, draga mea, imi spuse acesta strangandu-ma reasigurator de mana.
-Nu exista nici un secret, idiotule! Am marait, exasperata.
-Cateodata simt ca reprezint doar o bucata de carne pentru tine, a spus Tiberiu dramatic, ducandu-si mana in dreptul inimii.
Ghidul si grupul de turisti au dat socati din cap, privindu-ma, pana cand mi-am smuls mana din cea a lui Tiberiu si am fugit de acolo spre strada aglomerata.
Tiberiu si-a cerut scuze de la oameni pentru atitudinea mea, precizand:
-Va fi internata la reabilitare in curand.
Acesta a fugit apoi dupa mine, tinandu-se de abdomen de la atata ras.
-Bastardule, am strigat nervoasa. -Am crezut ca te vei transforma intr-o gramada de cenusa, am marait, aruncandu-mi mainile in aer.
-Imi pare rau, dar trebuia sa-ti fi vazut fata, rase acesta.
-Vampir idiot, am bolborosit bubuind de nervi.
-Haide Dolli, scumpo, a spus Tiberiu mieros, incercand sa ma indulceasca.
-Nu ma lua cu scumpo, am spus rece. -Hai doar sa ajungem odata in tampenia aia de dimensiune, am spus, oprindu-ma pe o alee izolata si asteptandu-l.
-Sunt de de acord, spuse acesta zambind.
-Si cum sugerezi sa o facem? Am intrebat, pierzandu-mi rabdare.
-Pai, spuse acesta scarpinandu-si ceafa. -Puteam merge cativa km pana la cel mai apropiat portal, sau, putem alege specialitatea mea, teleportarea, ranji acesta.
Am stat sa cantaresc optiunile. Pe de o parte, nu prea voiam sa experimentez teleportarea, avand in vedere ca doar viteza inumana a vampirilor ma facea sa vomit. Dar pe de alta parte, nu credeam ca voi mai rezista atata timp alaturi de Tiberiu, in urma celor intamplate mai devreme.
-Fie, a doua varianta, am spus, oftand, iar acesta mi-a facut cu ochiul, apropiindu-se de mine si luandu-ma in brate. Am simtit intregul meu corp inmuindu-se si fiind cuprins de furnicaturi.
-Ce crezi ca faci? Am intrebat, incercand sa nu ma inrosesc.
-Pentru a te teleporta cu mine, trebuie sa te ating, imi explica acesta. -Inchide ochii, mi-a cerut, si l-am ascultat, realizand ca e spre binele meu.
Am fost cuprinsa de un sentiment ciudat, de parca eram absorbita de un aspirator gigantic. Era ca si cand parul mi se dezlipea de pe scalp iar pielea de pe oase. Nu durea, dar era o senzatie ciudata.
-Poti sa deschizi ochii acum, sopti o voce familiara.
Am deschis ochii, realizand ca ma aflu inca in bratele lui Tiberiu, in fata unui lac de langa o sosea circulata, care probabil era un portal. Portalul care ne va duce in cealalta dimensiune. Am inspirat adanc aerul, privind melancolica in jurul meu, pentru o ultima data. Stiam ca va trece mult timp pana cand voi revedea aceste imprejurimi. Lumea mea.
-Esti pregatita? Ma intreba Tiberiu, incet.
Am privit o ultima data soarele cald.
-Nu stiu, am raspuns sincer.
Tiberiu ofta.
-Te ajut eu atunci, spuse acesta, si am stiut instant ca nu e bine.
Intr-o secunda, m-am trezit impinsa direct in lacul rece. Nu puteam sa cred ca a facut asta, a stricat tot momentul.
Cu nervii intinsi la maxim, am inotat la suprafata, inspirand guri mari de aer cand am ajuns. Spre suprinderea mea, nu ma mai aflam insa in acelasi lac, in acelasi loc. Eram in lacul din padurea cunoscuta mie. Cea de langa castelul familiei Knight.
In cateva secunde, Tiberiu a aparut la suprafata langa mine, scuturandu-si parul ud din ochi. M-am abtinut sa nu salivez la vederea tricoului ud, transparent, atat de mulat pe muschii sau, sau a parului care ii cadea atat de atragator pe fata. Mi-am amintit ca eram destul de suparata pe el.
-Ticalosule! Am strigat, stropindu-l cu apa. -Nu imi amintesc sa-ti fi permis sa ma impingi in apa, am comentat.
Tiberiu m-a stropit la randul sau inapoi, mult mai puternic.
-Oh, haide, ai avut nevoie de un mic avant, altfel nu te-ai fi hotarat niciodata.
Am continuat sa ne improscam cu apa ca si doi copii mici, ajungand sa radem de infantilitatea noastra. Mi-am amintit apoi de caracatita care traia in lac, si spre amuzamentul lui Tiberiu, am inotat disperata spre mal, trantindu-ma apoi epuizata pe jos. Acesta m-a urmat, ajungand in cateva secunde la mal.
Vantul batea puternic, iar materialul subtire si ud al tricoului nu era destul gros, facandu-ma sa inghet.
Stai putin.
Ud.
Lac.
Inotat.
M-am facut alba ca varul. Cum era posibil?
-Tiberiu! Am strigat, ca si cand as fi fost nebuna. -Am inotat ! EU! Am reusit sa inot! Am zbierat, nevenindu-mi sa cred.
Acesta a ras de reactia mea.
-Ti-am explicat deja ca vor urma multe schimbari, aceasta este una dintre ele, zambi acesta, fortandu-ma sa ma ridic si sa ne continuam drumul spre castel.
Drumul a durat jumatate de ora de degerat, clantanit din dinti si frecat de trunchiul copacilor pentru a ma incalzi. Tibi nu parea deloc afectat de frig, si inauntrul meu il invidiam. Speram in secret sa fiu si eu la fel atunci cand inevitabil voi deveni imortala.
Intr-un final, am putut vedea figura impunatoare a castelului printre varfurile brazilor. Am expirat puternic aerul la vederea sa. Si, iata locul unde imi voi petrece timpul de acum incolo. Distractivul castel plin de vampiri regali, yey! Notati sarcasmul.
In scurt timp, am ajuns in fata portilor aurite, schitandu-le cate un zambet nervos gardienilor care ma priveau indispusi, memoria noptii in care i-am pacalit fiind inca vie.
Tiberiu m-a tras inauntrul curtii, si am inceput sa mergem pe aleea eleganta spre palat. Totul era exact asa cum am lasat acum doua saptamani. Am ajuns in dreapta garajului, si mi-am amintit masinile ''imprumutate'', una dintre ele sfarsind tragic intr-un copac. Macar nu voiau despagubiri.
Am urcat numeroasele trepte, si am ajuns in fata marii intrari. M-am oprit, ezitand. Tiberiu a remarcat acest lucru, si mi-a asezat asigurator o mana pe spate.
-Este si casa ta de acum incolo, haide inauntru, spuse acesta, deschizand usa, si am pasit inauntru dupa el. Casa mea? Dar de ce nu simteam ca aceasta este casa mea?
Odata ajunsi inauntru, am privit spatiul pustiu, totul aranjat si pus la locul lui exact, ca si cand nimeni nu s-ar fi atins vreodata de ceva. Ma intrebam unde erau toti.
-Sunt in camera de oaspeti, ne asteapta, mi-a spus Tiberiu, stiind la ce ma gandesc.
-Stai afara din capul meu, am bombanit.
-Nu pot, esti asa de usor de citit, rase acesta, conducandu-ma spre sala unde probabil se afla Familia Regala.
Usor de citit? Grozav, exact ce imi lipsea.
Am ajuns in fata unei usi inalte, albe, decorata de niste modele aurii.
-Esti pregatita? A intrebat Tiberiu, punand mana pe maner.
Am inspirat adanc.
-Nu cred ca pot evita momentul la nesfarsit, am spus indiferenta.
Atunci, usa s-a deschis. Primul lucru pe care l-am vazut, a fost o lumina puternica, alba, care m-a orbit. Mi-am pus deranjata mana la ochi, iar dupa aceea am fost impinsa inauntru, unde vederea mea si-a revenit.
Inainte sa pot distinge ceva, am simtit doua brate incolacindu-se in jurul meu si strangandu-ma puternic la piept. Am recunoscut-o de indata pe Nina, care ma imbratisa. Zambind, am facut acelasi lucru.
-Dolli, bine ai revenit inapoi. Ne bucuram atat de mult sa te avem din nou alaturi de noi, a spus Nina, eliberandu-ma din imbratisare, si cuprinzandu-mi fata cu mainile ei. Aveam lacrimi in ochi. Dar nu am plans. M-am gandit cate am sacrificat ca sa ajung inapoi aici.
I-am oferit un zambet slab, iar apoi am fost imbratisata de Andrew.
-Esti cea mai tare, avem peste 1000 de garzi, si tu tot ai reusit sa evadezi de aici! Exclama acesta admirativ, si nu m-am putut abitine sa nu ii zambesc larg.
Urmatoarea care s-a apropiat de mine a fost Victoria, si am simtit tensiunea din aer in acel moment. Imagini cu mine tinand tarusul la pieptul ei mi-au trecut prin fata ochiilor. Aceasta s-a oprit in fata mea, nestiind ce sa faca, daca sa ma imbratiseze sau sa metina distanta. I-am schitat un zambet cald, si m-am apropiat de ea, cuprinzand-o in brate.
-Imi pare atat de rau, Victoria, sper ca ma vei putea ierta, am soptit, mangaindu-i parul.
-Esti deja iertata, inteleg de ce ai facut-o. Probabil ca si eu in locul tau as fi actionat la fel, sopti aceasta, departindu-se de mine si privindu-ma cu ochii ei calzi.
Mi-am aruncat privirea in cealalta parte a camerei, si l-am putut observa pe Fabien. Arata la fel de bine ca si intotdeauna, cu parul sau saten deschis aranjat frumos, punandu-i in evidenta trasaturile dulci, si imbracat intr-o camasa albastra si pantaloni inchisi la culoare. Ma privea nesigur, fiind putin ezitant, dar am putut vedea sclipirea din ochii sai cand ma privea.
S-a apropiat incet de mine, analizandu-ma cateva secunde, inainte sa ofteze, si sa ma ia in brate, lasandu-ma aproape fara aer. L-am imbratisat cu aceeasi intensitate inapoi.
-Mi-ai lipsit atat de mult, spuse acesta, intorcandu-se sa ma priveasca, si am putut vedea suferinta dar si dorinta din ochii sai. Mi-a dat un fir de par la o parte de pe fata.
Am inghit in sec. Tinandu-l in brate, am realizat spre socul meu, un lucru. Nu mai simteam la fel ca si inainte sa plec, cand credeam ca pot ajunge sa il iubesc. Cand ma atingea, ma simteam incomod. Tatuajul incepea sa ma deranjeze si parca voiam sa ma indepartez de el. Ceva s-a schimbat. Sentimentele mele fata de Fabien nu erau aceleasi. M-am incruntat, fiind confuza.
-Ajunge cu imbratisarile, comanda Tiberiu, tragandu-ma de langa Fabien. Amandoi l-am privit derutati. Ce era cu aceasta atitudine?
-Dolli, tremuri toata, remarca Victoria, privindu-ma ingrijorata.
Am zambit nervos, nedorind sa o ingrijorez cu slabiciunile mele umane. Nici nu observasem ca dardaiam de frig, din cauza ca eram uda.
-Ah, e o nimica toata, eu-
-Ii e frig, m-a intrerupt Tiberiu insensibil. -A facut o baie in portal, spuse acesta, facandu-le semn slujitorilor prezenti in camera, care in cateva secunde au venit cu paturi.
Tiberiu a gesticulat spre canapeaua alba, si m-am indreptat spre ea, asezandu-ma. O mie de paturi, fara exagerare, au fost asezate peste mine. Acum, nu mai tremuram, ma prajeam ca un pui la rotisor.
Mi-am luat cateva secunde sa privesc incaperea. Era extravaganta, ca si restul castelului de altfel. Camera era imensa, in mijlocul ei aflandu-se un set de canapele albe, comode, cu margini din lemn de stejar. Un semineu mare de piatra era in dreapta lor, focul arzand puternic. O masuta cu lumanari parfumate era in fata mea, iar un pian Bruckner se afla in dreapta. Din tavan cadeau in mod ciudat niste perdele albe, de matase, inconjurandu-ne si oferindu-ne intimitate. Peretii erau umpluti cu tablouri si cateva poze de familie, la care stiam ca ma voi holba mai tarziu.
M-am uitat in jos, la tinuta mea, si simteam ca nu fac deloc parte din acest decor elegant. Eram parca din alt flm.
Conversatia din jurul meu mi-a atras atentia:
-Esti in regula, fiule? Intreba Nina, asezata pe un scaun frumos, decoarat pe margini cu nestemate.
-Mai bina ce niciodata, raspunse acesta categoric. -Imi voi schimba tricoul aici, daca nu va deranjeaza, spuse el, dandu-si bluza jos.
Am simtit cum aerul imi paraseste plamanii si am incercat sa nu holbez la abdomenul sau. Mi-am tinut privirea atintita asupra uneia dintre lumanari, fara sa-i dau satisfactia de a ma vedea salivand la un 6-pack. Am auzit un chicot cunoscut. Ticalosul radea de mine.
Cand mi-am ridicat din nou privirea asupra lui, am observat ca isi inchidea nasturii de la o camasa alba, adusa de unul dintre servitori. Am rasuflat usurata, deoarece nu mai era gol. Cand a inceput sa-si suflece manecile, ceva mi-a atras atentia. Ceva de pe incheietura lui. M-am chinuit sa vad exact, doarece isi misca mana, dar intr-un final am reusit sa disting forma. M-am incruntat. Avea acelasi tatuaj ca si al meu, situat tot pe incheietura. Ce ciudat.
-Hei, am spus, privindu-l. -Ai un tatuaj exact ca si al meu, am exclamat, scotandu-mi cu greu mana de sub paturi si prezentand incheietura tatuata.
Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a descrie expresia tuturor celor care ne inconjurau. Erau mai mult decat socati, iar maxilarul lor aproape ca atingea podeaua. Isi schimbau privirea in mod incert de la mine, la Tiberiu. Nina nu era foarte socata, ne privea ca si cand ar fi asteptat sa incepem sa povestim ceva.
Am oftat, indignata. Iarasi imi ascundeau ceva? Cum nimeni nu zicea nimic, ci doar ne priveau uimiti, m-am decis sa dechid gura.
-E ceva ce ar trebui sa stiu? Am intrebat, nesigura.
Tibi a oftat, trecandu-si mana prin par.
-E adevarat, Tiberiu? A intrebat Fabien, inclestandus-i pumnii. Niciodata nu l-am mai vazut atat de nevors si indignat. Oare ce se intampla?
-Tie ce ti se pare? Comenta acesta, dandu-si ochii peste cap. Ii priveam confuza.
-Dragul meu, spuse regina, calma. -Mai bine ai explica totul de la inceput, Dolli este confuza, il sfatui Nina, privindu-ma. Am dat din cap in directia lui Tiberiu. Chiar voiam sa stiu ce se intampla, si ce e cu acest tatuaj.
Tiberiu a expirat obosit aerul, si s-a asezat pe bratul uneia dintre canapele. Privirea sa a picat asupra mea. Se straduia sa nu aiba nici o emotie in ochi.
-Mai tii minte acea noapte, cand te urmaream si....ai avut acel accident de masina? M-a intrebat acesta, privind peretele din spatele meu. Imagini cu mine zburand prin geam si aflandu-ma ranita pe sosea imi reveneau in minte.
Am dat din cap.
-Erai...erai ca si moarta, spuse acesta cu greutate. Am simtit sangele inghetandu-mi in vene. -Erai grav ranita la cap, si majoritatea oaselor iti erau fracturate, spuse acesta pe un ton scazut.
Nu mai intelegeam nimic. Daca am fost atat de grav ranita, cum se face ca acum sunt intr-o stare prefecta, fara nici o zgarietura? Am privit in jur, si am observat ca toti il priveau pe Tiberiu, ascultandu-l atenti.
-Nu am suportat sa te vad in acea stare. Stiam ca daca nu voi face ceva, te voi pierde, si va fi doar vina mea, spuse acesta frecandu-si fata. As fi vrut sa ma duc la el, sa-l iau in brate, sa ii spun ca nu a fost vina lui, si ca totul va fi bine. Dar eram plantata in loc.
-Asa ca am facut singurul lucru pe care il puteam face, pentru a te ajuta sa supravietuiesti. Ti-am dat din sangele meu.
Am simtit cum inima imi sta pe loc, iar fata mi se face alba ca si varul. Am supravietuit doar datorita sangelui sau. Daca nu l-as fi baut, nu m-as fi aflat astazi aici?
-Dar, dupa ce ai baut, nu ai reactionat in nici un fel. Te aflai lipsita de viata in mijlocul soselei. M-am panicat, si am incercat cu disperare sa-ti vindec ranile. Acest lucru poate fi facut prin saliva unui vampir. Ti-am lins ranile, iar in acel moment, inevitabil, am gustat din sangele tau, care se afla pe piele. Si atunci, a fost...ca si o revelatie. A fost ceva unic. Am stiut....., spuse acesta, retraind tot evenimentul. Cauta cuvintele potrivite pentru a continua, dar nu mai aveam rabdare, tensiunea fiind prea mare si plutind in toata camera. Aproape ca o puteai taia cu cutitul.
-Ce ai stiut? Am intrebat grabita fara sa respir.
Si atunci, si-a atintit privirea asupra mea, privindu-ma direct in ochi. Am simtit cum inima imi face salturi. In ochii sai am putut recunoaste....dragoste. Ma privea cu dragoste.
-Am stiut ca suntem sufelete pereche, sopti acesta. -Fiecare doua suflete pereche au cate un simbol care li se contureaza pe piele, odata ce se gasesc.
Nu mai aveam cuvinte. Mi-am amintit noaptea aceea pe acoperis, acum ceva vreme, cand Tiberiu mi-a explicat ca un vampir trebuie sa guste din sangele cuiva, pentru a stii daca este sufletul sau pereche.
Eram amandoi intr-un fel de transa. Eram pierduti unul in ochii celuilalt, nedorind sa ne dezlipim privirea nici macar o secunda. Si atunci, am realizat de ce nu mai aveam sentimente fata de Fabien. Deoarece inima mea ii apartinea altcuiva. Eram indragostita de Tiberiu.
-Era de asteptat, spuse regina, intrerupand tacerea. -Legatura dintre voi era prezenta inca de la inceput. Ati fost doar prea incapatanati ca sa o vedeti, dar nu indrazniti sa ma mintiti ca nu ati simtit-o, a spus aceasta, privindu-ne pe rand pe amandoi.
Niciunul nu a raspuns nimic. Aceste sentimente erau ceva nou pentru amandoi.
Am reusit sa imi mut privirea de la Tiberiu, si sa privesc in jurul meu. Victoria si Andrew inca mai erau socati, privindu-ne uimiti, servitorii din camera susoteau intre ei, dar cel care mi-a atras atentia a fost Fabien. Privirea sa era ranita, si privea in gol. Am simtit un junghi in inima. Ma simteam ca si cand il tradam. Dar aceasta era mana destinului, si nu era vina mea.
-Vei anula nunta? Il intreba Victoria pe Tiberiu.
Acesta nu a zis nimic. Privea tacut un punct fix de pe masa. Aveam o presimtire proasta, si imi simteam stomacul contractandu-se, avertizandu-ma ca urmeaza ceva neplacut.
-Nu, sopti Tiberiu atat de incet, incat nici nu am fost sigura daca l-am auzit sau mi-am imaginat. Am auzit mai multe sunete de uimire in camera.
In acel moment, am simtit cum cineva imi ia inima in mana, si dupa ce o taie in bucatele, o stropeste cu benzina si ii da foc. Lacrimi mi se formau in ochi si simteam insa o durere sufleteasca mai puternica decat oricare durere fizica. Cum sa fiu atat de proasta, sa cred ca sentimentele mele erau reciproce, ca si el era indragostit de mine.
-Poftim? A intrebat regina, nesigura. -Nu poti face asta, Tiberiu, este contra naturii sa iti renegi sufletul pereche. Sunteti menititi sa fiti impreuna, altfel, veti suferi amandoi! Ii explica Nina.
Tiberiu a incercat sa-mi evite privirea.
-O fac pentru binele supusilor si Regatului nostru, mama, spuse Tiberiu, oftand. -Sa presupunem ca as actiona cum imi spune inima, si as face-o pe Dolli regina mea. Acest lucru m-ar face fericit pe mine, dar nu si pe poporul meu. Natura ei....este cea de vrajitoare. Vrajitorii sunt inamicii declarati ai Regatului Vampirilor. Nu va fi niciodata acceptata ca si Regina, oricat de mult mi-as dori asta. Prin urmare, nunta cu Leah va avea loc , asa cum am stabilit, explica acesta, incercand sa-si ascunda emotile. Punea binele poporului mai presus de binele sau.
Nina l-a privit cu tristete, dand intr-un final aprobator din cap.
-Nu te pot contrazice, ofta aceasta profund. -Intr-adevar, nu va fi acceptata de catre Regat, a fost Nina de acord. -Dar....fiule, iti voi da un sfat. Fa ce iti spune inima. Nu tine cont de parerea altora. Fericirea ta este pe primul loc, tine minte asta.
Tiberiu a dat aprobator din cap, dar a ramas tacut.
De fiecare data cand indrazneam sa am speranta ca dupa furtuna si nori negri, totul avea sa fie bine, ca situatia se va schimba, soarta venea si imi oferea o palma zdravana peste fata, ca sa ma trezesc inapoi la realitatea sumbra.
Am inceput absenta sa numar ce am pierdut in ultimele zile. O parte din mortalitate, parintii si familia, lumea mea, iar acum, si pe Tiberiu. Iar ultima pierdere, era doar din vina mea. M-am amagit ca Tibi tine la mine, ca poate trece peste natura mea de vrajitoare. Dar nu era asa. Acesta nu m-a iubit si nu ma va iubi niciodata. Asta era adevarul pe care nu l-am vazut.
-Ma duc sa iau o gura de aer, am soptit , ridicandu-ma mecanic, incercand sa nu privesc pe nimeni. Simteam ca voi ceda.
-Dolli...am auzit vocea lui Tiberiu. -Imi pare rau...totul este nou pentru mine. Mi-am cautat sufeltul pereche toata viata, iar atunci cand am renuntat si mi-am planificat viata, aflu ca de fapt se afla chiar sub nasul meu. Am nevoie de timp sa-
-E in regula, am spus, intrerupandu-l. Trebuia sa-i demonstrez ca sunt puternica si ca decizia sa nu ma influenteaza, altfel nu voi supravietui aici. -Te inteleg, este viata ta, faci ce doresti cu ea. Nu am pretentia sa ma alegi pe mine in locul poporului tau, sau sa ai sentimente pentru mine. Nu trebuie nici sa ma consideri un angajament sau responsabilitatea ta, voi fi bine asa cum am fost si pana acum, am spus cu vocea tremuranda, iesind din incapere pana cand nu vor realiza cat de spulberata si ranita sunt defapt.
Am iesit in graba din camera, ignorand strigatele care ma chemau inapoi. Nu mai puteam sa ma confrunt cu asta acum. Eram prea slabita si vulnerabila. Aveam nevoie de putin timp singura, sa imi adun gandurile.
Am evitat sa ies afara, in curte, deoarece stiam ca e plin de garzi care patruleaza si nu voi reusi sa fiu singura. Am fugit prin palat, nestiind incotro ma indrept. Am trecut prin nenumarate holuri, fara vreo idee unde ma aflu. Ma aflam intr-un hol izolat, atunci cand am vazut o deschizatura intr-un perete si niste scari care conduceau undeva jos. M-am gandit ca probabil duc in pivnita, iar aerul subteran sigur e mai racoros decat cel de la primul nivel.
Fara sa stau pe ganduri, am coborat pe scarile de piatra. Acestea pareau ca merg la infinit, si incepeam deja sa imi pierd rabdarea, vazand ca nu mai ajung. Dintr-o data, scarile s-au terminat, iar in fata mea se afla o usa, cu un semn mare si nervos pe ea: ''Nu intrati!''
Stiam ca cea mai inteleapta decizie ar fi fost sa ma intorc inapoi, dar curiozitatea a preluat din nou controlul asupra mea, si m-am trezit deschizand usa.
Inauntru, nu am putut vedea nimic. Era o bezna completa. Un miros neplacut de mucegai si sange mi-a invadat narile. Mi-am inghitit nodul din gat, si am pasit incet inauntru, lasand usa deschisa, pentru a avea putina lumina. Am pipait peretii, cautand un intrerupator, dar ceva imi spunea ca nu exista electricitate aici. Am observat insa o torta aprinsa pe unul dintre pereti, si am dat-o jos, luand-o cu mine si facand mici pasi inainte.
Am luminat spatiul din fata mea, si am scos un mic icnet. Locul acesta nu semana deloc cu restul castelului. Mi-am dat seama ca ma aflam intr-o catacomba, o inchisoare subterana. Iar mirosul venea de la detinutii care se aflau dupa gratii. Se pare insa ca locul nu era pazit, nu puteam vedea garzile.
Detinutii erau incatusati si inlantuiti, cu rani deschise, in celule mici, privindu-ma cu ochi reci. Oare ce au facut gresit de au ajuns aici? Erau infractori ca si cei din lumea umana? I-au gresit Regatului? Dar de ce erau tinuti sub castel?
Am lasat intrebarile de-o parte si mi-am continuat drumul printre nenumaratele celule, pana am ajuns la un alt set de scari. Se poate cobori si mai jos de atat?
Curioasa, am coborat si aceste scari, intrebandu-ma unde voi ajunge. Stiam ca nu ar trebui sa o fac, de fapt, nu ar trebui sa ma aflu deloc aici, dar nu puteam rezista.
Scarile s-au terminat, si am ajuns intr-un alt loc intunecat. Acelasi miros neplacut era prezent. Am luminat locul, si am constatat uimita ca la acest nivel, care semana cu cel de mai sus, se afla doar o singura celula. Una mare, torta nereusind sa lumineze interiorul ei, acesta ramanand scufundata in umbre.
-Te asteptam, sopti o voce necunoscuta. Am amutit, privind panicata in jur, dar am realizat ca vocea venea din celula.
-Cine esti?! Am strigat.
-Eu pun intrebarile aici, raspunse aroganta vocea. -Spune-mi, Dolores Moore, cum te simti sa fii responsabila de moartea atator fiinte? Intreba persoana, crud.
Am inspirat panicata aerul. Responsabila de moartea atator fiinte? Eu? Ce voia sa spuna?
-P-poftim? Ce vrei sa spui? Am intrebat cu vocea tremurandu-mi.
Atunci, persoana s-a apropiat de gratiile celulei, privindu-ma cu niste ochi albastri, reci, facandu-ma sa tresar. Era un barbat mai in varsta, in jur de 50 de ani, inalt, cu parul alb, multe cicatrici pe fata imbatranita, si rani deschise pe corp, care am realizat ca provocau mirosul. Nu prezenta nici o emotie, expresia sa fiind rece.
-Tu esti singura vinovata de razboiul dintre vampiri si vrajitori, si de toti cei care au suferit de pe urma sa, atat mortii, cat si ranitii si cei ramasi fara nimic, spuse acesta nervos, strangand gratiile cu mainile.
Am ramas fara cuvinte, privindu-l socata. Cum este posibil? Razboiul a izbucnit cu mult inainte sa ma fii nascut eu. Cum puteam eu sa fiu vinovata de el?
Inainte sa mai pot spune ceva, am auzit pasi, iar in cateva secunde, James, urmat de restul garzilor au coborat scarile, indreptandu-se spre mine.
-Dolli, ce cauti aici? M-a intrebat James. -Te-am cautat peste tot, suntem cu totii ingrijorati, am crezut ca ai fugit din nou, a spus acesta.
Nu i-am raspuns nimic, ignorandu-i prezenta. Priviriea, gandurile si atentia mea erau atintite asupra celui aflat in celula.
James mi-a urmarit privirea si a oftat:
-Nu il asculta, e doar un vrajitor nebun, ma asigura acesta, incercand sa ma ia de acolo.
M-am indepartat de el, protestand:
-Ma cunoaste! Poate imi cunoaste si familia! Am exclamat.
-Dolli, te asigur ca e doar un sarlatan care abereaza, ignora-l, ma sfatui acesta. Dar nu l-am ascultat. Ceva inauntrul meu imi spunea ca vrajitorul era sincer, si voiam sa aflu cat mai multe de la el.
-Accesul tau in acest loc este interzis. Daca nu vii cu noi de bunavoie, vom fi nevoiti sa te luam cu forta, ma avertiza acesta si garzile s-au apropiat de noi.
Am oftat, stiind ca nu am de ales, si ca trebuie sa ma supun. Mi-am facut loc printre ei, aruncandu-i o ultima privire vrajitorului si urcand scarile. Am jurat ca ma voi intoarce inapoi cat de curand voi putea.
Am urcat si celalalt set de scari, iesind din catacombe pe hol si pornind singura, fara sa il mai astept pe James si garzile.
Am cerut indrumari spre camera mea de la servitori, iar acestia mi-au aratat pe unde sa merg. Pe drum, m-am rugat sa nu ma intalnesc cu nimeni cunoscut, deorece nu ma simteam in stare sa mai port o conversatie sau sa trec prin alte dezamagiri.
Am ajuns din fericire fara nici un incident in camera mea. Am deschis usa, privind incaperea roz, scaldata in lumina lunii. Totul a ramas exact asa ca si la plecarea mea, ei bine, exceptand hainele care erau imprastiate peste tot si patul care nu era facut.
M-am trantit epuizata pe pat, gandindu-ma la cuvintele vrajitorului. Vinovata de moartea atator fiinte. Oare eram intr-adevar? Avand in vedere cate s-au intamplat, si faptul ca voi deveni o vrajitoate a intunericului, nu m-as mira, sincer. Dar aveam totusi serioase banuieli. Nu intelegeam ce as fi putut face sa fiu vinovata. Fabien mi-a povestit ca Imparatul Vrajitorilor era hain si obsedat de putere, si din aceasta cauza a izbucnit razboiul. Eu ce legatura aveam?
Prea obosita sa ma mai schimb, mi-am inchis ochii, incercand sa ma las invaluita de somn, sa uit macar pentru o scurta perioada cele intamplate. Nu reuseam insa nicicum sa adorm, si cand am realizat din ce cauza, fiori de spaima m-au cuprins.
Ma simteam....privita. Cineva ma privea.
Cu inima batandu-mi puternic in piept, m-am intors tematoare sa privesc camera invaluita de intuneric. Nimic nu parea iesit din comun, si cu siguranta nu parea ca se afla cineva in ea.
Am observat apoi o miscare prin vederea periferica, si tinandu-mi respiratia, mi-am intors capul spre geam. Am rasuflat usurata, cand am vazut cauza spaimei si incomoditatii mele. La geam, pe pervaz, se afla un porumbel alb. Mi-am dat o palma peste frunte, zambind. Proasta de mine, sa ma sperii de un biet porumbel alb.
M-am ridicat din pat, indreptandu-ma incet spre geam, ca sa nu sperii micuta pasare. Odata ajunsa acolo, mi-am proptit coatele pe pervaz, privind bland porumbelul.
-Te-ai ratacit, micutule? Am intrebat , ca si cand porumbelul ar fi putut sa ma inteleaga. Am zambit la gestul meu copilaresc, dar cand mi-am indreptat privirea inapoi asupra porumbelului, inima mi-a stat pe loc.
Spre umirea si spaima mea, porumbelul m-a privit in ochi , deschizandu-si ciocul:
-Dolli, spuse acesta. -Asculta-ma, nu am timp de formalitati. Sunt fratele tau si am venit aici sa te avertizez. Trebuie sa parasesti castelul cat mai curand posibil, esti in pericol! M-a avertizat pasarea.
Fratele meu era un porumbel vorbitor iar eu ma aflam in pericol.
Ce dracu e cu nebunia asta?
Cat de distrusa e viata mea?