Îmi frec cu incertitudine ceafa uitându-mă printre vitrine. Nu e nimic aici care m-ar putea ajuta să mă decid ce să îi cumpăr lui Shanon. Doamne sunt atât de confuz! DE CE NU CADE UNIVERSUL PESTE MINE?! Îmi pun capul în palme şi îmi frec ochii obosiţi. Cu asta sunt trei zile de nesomn în care mă plimb prin magazine ca un zombi. Ce face o femeie fericită? Ce face o femeie să o ia razna şi să vrea să te iubească până la disperare, dar mai important CE CADOU ÎI CUMPĂR DE ZIUA EI?!
Aş putea să îi cumpăr un ursuleţ din aceia drăguţi pe care îi apeşi pe burtă şi spun „te iubesc". Nu, n-ar fi decât pueril. Are câteva zeci aruncaţi în debara. Aş putea să îi cumpăr o brăţară cu diamante, dar n-ar fi o premieră, deci n-ar impresiona-o prea mult. Pantofii ăia noi pe care şi i-a dorit atât de mult, nu mai sunt disponibili pe mărimea ei şi deja s-a plictisit de aşteptat. Nu schimbi în fiecare prefixul, şi vreau ca această aniversare să fie foarte specială pentru ea.
— Tati, o voce mă scoate din starea letargică în care am intrat şi îmi îndrept privirea spre fiica mea a cărei figură îmbufnată mă amuză. M-am plictisit de atâta plimbat. Vreau să mergem acasă.
— Încă puţin scumpo, îi spun, mângâindu-i părul blond.
Îşi pune mâinile în piept şi răsuflă greoi. Mă depăşeşte intrând într-un magazin de jucării şi îşi clăteşte privirea cu ultimele colecţii de păpuşi Barbie. Îmi îngustez privirea de uimire, căci ocupaţiile ei principale în ultima vreme nu mai par a fi demne de un copil de 11 ani jumătate, ci mai degrabă ale unui student cu normă întreagă.
Zâmbesc vag deşi gândul acesta îmi dă fiori. Nu pot să cred cât de mare creşte văzând cu ochii. Parcă mai ieri trebuia să fugă de-a buşilea prin casă şi acum calcă pe urmele mamei sale citind cu uşurinţă cărţi despre drept. Nu pare câtuşi de puţin interesată de activităţile obişnuite ale unui adolescent, căci asta cu siguranţă a devenit deja, şi cărţile îi sunt cele mai bune prietene. N-ar trebui să mă îngrijoreze asta, ci mai degrabă să mă bucure, dar puţini copii sunt cei care ne trec pragul, iar faptul că deja merge la liceu printre copii mult mai mari decât ea mă îngrozeşte de-a binelea. N-aş vrea să mă trezesc că vreun huligan îmi vede fetiţa ca pe o pradă uşoară, însă acesta e unul din motivele pentru care am grijă s-o duc în fiecare dimineaţă la şcoală. Nu vreau să simtă că o îmbulzesc cu atenţia mea, dar mi-a fost destul de greu să asimilez oricum faptul că Olivia e un copil special şi evoluează mult mai repede decât ar trebui.
Plus de asta mai e şi băiatul ăla care s-a oprit în faţa ei şi... stai puţin. Îmi lărgesc ochii şi mă apropii cu paşi mari de ei doi. O văd pe Olivia punându-şi mâinile în piept şi apoi fluturându-şi una din mâini în aer, chiar când brunetul se întoarce pe călcâie şi pleacă în direcţia opusă. Ah, împieliţatul! A scăpat, îmi spun ajungând în sfârşit lângă ea. Trebuie să îmi amintesc că nu vreau să fiu un stres pentru ea ci mai degrabă un sprijin, aşa că voi gândi de două ori înainte să deschid gura:
— Cine era ăla? curiozitatea învinge raţiunea şi fac ochii mari sperând că nu o să o supere grija mea exagerată.
— Nimeni. Oftează neînsufleţită şi îşi mută privirea în altă parte.
— Olivia, spun făcând-o să se uite spre mine.
— Nu contează, să mergem.
Şi mi-e destul ca să înţeleg că nici dacă mă voi pune în genunchi nu voi afla adevărul.
Doar muzica din maşină umple golul lăsat de faptul că niciunul dintre noi nu scoate un cuvânt. Oftez în sinea mea şi trag maşina pe aleea din faţa casei. Olivia coboară valvârtej şi dispare direct în casă. Intru la puţin timp după ea, fiind întâmpinat de un miros magnific de prăjiturele de casă, cu fulgi de cacao şi toping de caramel. Aş recunoaşte mirosul acesta dintr-o mie fiindcă e reţeta secretă a soţiei mele.
Aşez cheile maşinii şi restul cumpărăturilor pe bar şi îl înconjor sărutându-i nasul lui Shanon când ajung lângă ea. Ochii ei îmi studiază figura, iar mâna ei mă atinge pe faţă aşezându-mi câteva fire de păr rebele în sus. Mă retrag şi îi rânjesc fiindcă ştie că nu îmi place ca cineva să îmi atingă părul, dar îi iau mâna în a mea şi o sărut scurt, ducând-o la piept.
— Ce aţi făcut atât de mult? V-am trimis doar după lapte.
Mi-era teamă de întrebarea asta, aşa că am scuturat din cap şi m-am întors cu spatele la ea ca s-o ajut să despacheteze.
— Ştii tu... asta, aia... una, alta.
Nu suport să mint femeia pe care o iubesc atât de direct, aşa că prefer să nu mă uit la ea când îi ignor întrebarea. Nu pot să îi spun cât sunt de disperat că nu găsesc ceva suficient de bun pentru ea şi aşez încordat mâncarea în frigider, evitând să îi întâlnesc privirea.
— Dragule totul e în regu-
— Mama! vocea Oliviei se aude din capătul scărilor făcându-ne inimile să tresalte. Las totul jos, la fel ca şi ea şi o luăm la pas alergător spre baza acestora.
— Ol...
— Chestia aia iarăşi plânge, ne lămureşte ea, întorcându-se cu spatele şi lăsându-ne în linişte.
— Mă duc eu, oftez trecându-mi o mână prin păr.
— Dar...
— E în regulă, o să vorbesc şi cu ea, adaug.
Shanon dă din cap în semn afirmativ şi se întoarce în bucătărie afişând o faţă consternată. Devine din ce în ce mai greu să reuşim să ne păstrăm calmul odată cu timpul care parcă fuge pe lângă noi şi la fel ca ea, şi eu resimt semnele oboselii. Copii sunt o adevărată bucurie şi nu mă voi plânge niciodată din cauza asta pentru că au fost alegerea noastră, dar devine stresant să reuşeşti să fii cu ochii constant pe ei.
Intru în camera pictată în culori bleu şi mă îndrept spre ghemotocul de hăinuţe care plânge în pătuţ. Îl ridic cu grijă şi îl pun pe umărul meu bătându-l uşurel pe spate ca să îl calmez. Senzaţia pe care o am când îl ţin în braţe, vă jur, nu se compară cu nimic în lume. Îl văd atât de mic şi de lipsit de apărare şi simt nevoia să îl smotocesc şi să-l iubesc constant, dar ştiu că va creşte şi, eventual, nu va mai avea nevoie de mine. Pot doar să sper că voi fi un tată mai bun decât sunt pentru Olivia şi nu vom ajunge într-o asemenea situaţie.
Numele lui este Quinn şi are doar patru luni. Nu am ştiut dacă va fi băieţel sau fetiţă, aşa că am ales un nume care s-ar potrivi în ambele cazuri, fiindcă nu îmi plăcea să îl numesc în continuu „bebe"cât timp stătea în burtica mamei lui. Se calmează la scurt timp după ce îl mai leagăn puţin în braţe, iar căpşorul lui rămâne sprijinit de umărul meu. Gângureşte ceva înţeles doar de el şi îl pun înapoi în pătuţ văzându-l cum dă fericit din picioruşe şi îmi arată gingiile.
— Cine e un băiat frumos şi cuminte? spun plimbându-mi degetul arătător pe burtica lui.
Copilul chicoteşte şi îmi prinde degetul cu mânuţa lui subţire. Pufăi uşor trist şi mă uit la el cu drag. Nimic nu e mai preţios decât timpul pe care îl petrec alături de el. Ador să îl văd cum creşte şi se dezvoltă armonios alături de noi. Poate că nu suntem cei mai minunaţi părinţi şi poate că o dau adesea în bară, ca atunci când l-am scos în parc şi am încurcat cărucioarele, dar îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta şi aş muri dacă unul din copii mei ar păţi ceva.
Cu Olivia situaţia e puţin mai complicată, dar tot ce îmi rămâne de făcut este să sper că lucrurile se vor aşeza la momentul potrivit.
Mă simt lovit ca de un fulger cu o idee ingenioasă care mă va scăpa de cumpăratul unui cadou care oricum nu o să îi placă. Copii mei sunt nişte genii chiar dacă nu ştiu încă asta: timpul. Pentru că nimic nu e mai preţios decât timpul pe care îl petrecem împreună.
Mă apuc să dau telefoane, schiţez chestii pe foicele, le împrăştii prin toată camera, mă dau peste cap, le arunc, le mototolesc, le iau după mine şi în baie şi mă chinui să fiu cât mai puţin stresat/evident în preajma ei. La cină nu pot să îmi găsesc nicicum locul pe scaun şi încerc cât mai mult să nu îi dau de bănuit. Mă duc târziu la culcare în noapte aia după ce stau aproape toată seara în birou căutând oferte de cazare.
Aniversarea ei se apropie cu paşi rapizi şi deşi zilele astea mă comport mai ciudat decât de obicei nu am primit nicio plângere din partea soţiei mele. Până acum. Îmi bate uşor în uşa de la birou şi intră cu paşi de pisică zâmbindu-mi sfios. Trântesc ecranul laptopului şi mă pun cu coatele pe el luând o poziţie caraghioasă. O întâmpin cu un surâs şi cred că radiez de cât sunt de fericit când o văd. Mă pierd cu firea câteva secunde şi parcă-s pe altă planetă căci îi văd buzele mişcându-se, dar nu o aud vorbind.
— Hei, vocea ei suavă îmi mângâie timpanele.
— Ce?! Scuze, eram... eşti foarte... bine.
Sprâncenele ei se arcuiesc neînţelegând ce vreau să spun. Face o grimasă şi îmi ignoră încordarea şi privirea precaută. Oare... ştie ceva? Hm.
— Am spus mai stai mult aici? E târziu.
— Ah, nu iubito. Chiar... Foarte puţin. Expir relaxat gândindu-mă că nu s-a prins.
— Păi... te aştept în cameră?
— Mai stau puţin, spun trăgându-i cu ochiul. Mă ridic peste birou şi îi pun un sărut scurt de buzele pe care şi le-a adunat într-o linie fină.
— OK, te iubesc, spune întorcându-se pe călcâie şi plecând spre uşă.
— Aha, deschid iarăşi ecranul laptopului şi continui să caut aranjamentele florale pe care le voiam.
Shanon trânteşte uşa în urma ei ca să fie sigură că am auzit şi urcă scările tropăind. Oare, am făcut ceva greşit?
*
Mama va avea grijă de copii în weekend. Am scăpat de o mică grijă. Am rugat-o pe Sara, secretara mea să îmi comande un tort în formă de cală pentru că ştiu cât de mult îi plac florile astea lui Shanon şi am găsit o cabană la câţiva kilometri de oraş. Vom fi doar noi pentru două zile şi nimic nu o să spulbere acest vis frumos. Îmi notez adresa pe o hârtiuţă şi o pun în buzunarul de la spate ca să fiu sigur deşi o memorez cu uşurinţă.
Plec sâmbătă de dimineaţă, în timp ce Shanon e cu copiii la mama. Deşi nu îi convine ideea asta, i-am spus că trebuie să plec într-o călătorie urgentă de afaceri. Nici nu am apucat să îi spun „la mulţi ani" când s-a trezit că eu am şi tulit-o pe uşă. Nu voi fi primul, dar cu siguranţă va fi cel mai semnificativ.
Zăresc căbănuţa care e chiar la o cotitură pe drumul principal şi cobor din maşină când ajung în faţa ei. Arată bine pe dinafară şi pot să spun acelaşi lucru şi când intru. E în stil rustic, dar e destul de friguroasă aşa că va trebui să fac focul în şemineu.
Însă nimic nu merge întotdeauna cum îmi doresc şi asta se reflectă în cum îmi începe ziua. În primul rând nu sunt lemne. De nici un fel. Este de-a dreptul stupid, dar merg în spatele căbănuţei şi adun vreascuri ca să mă chinui să pot aprinde focul. N-aş vrea să murim îngheţaţi. Dau câteva rateuri, iar cu lemnele astea verzi sunt slabe şansele să reuşesc să fac ceva. Nu renunţ însă până când nu văd o scânteie cât de mică împrăştiindu-se în jurul tuturor lemnelor şi mă las să cad pe spate când toate iau foc dintr-o dată, scoţând o flacără mai mare decât mine.
În al doilea rând, nu pot să umflu nenorocitele de baloane. Arată ca nişe ugere de vacă prost umflate şi ugh, greu de descris. Firma de catering care se ocupă cu livrarea tortului ajunge pe la zece şi în timp ce toată cabana e vraişte cu hainele mele aruncate peste tot, mă sună Sara ca să îmi spună că am şedinţă luni. Mă pune la curent cu tot ceea ce nevoie şi semnez pentru colet. Îl iau în mână şi îl ţin bine ca să nu îl scap, apoi îl aşez pe masa din bucătărie. Îl deschid ca să văd superba floare, dar surpriză!
— Sara, spun şocat privind tortul cu mirare ca să fiu sigur că nu am vedenii. E un cal. Tortul acesta nu e o cală, e un nenorocit de cal!
Asistenta mea se miră, nu-i vine să creadă, râde şi îmi închide promiţând că „se ocupă ea". Dacă o face ca şi până acum mai degrabă nu aş vrea s-o facă. Dumnezeule! Nici nu m-am gândit cum o chem pe Shanon aici! Îmi pleznesc fruntea cu palma şi ies din căbănuţă fugind la maşină ca să iau platourile cu fructe pe care le-am luat pe drum încoace. Greu de crezut, dar nu încap cu ele pe uşă. Mă trezesc înghesuit şi ultimul lucru pe care îl văd înainte să apuc să intru este uşa cu închidere automată care mă loveşte în plin şi mă face să cad cu platourile pe spate.
— Iisuse, spun râzând de unul singur. Asta nu e amuzant.
Un cap purpuriu mi se aşterne în faţa ochilor şi îşi muşcă buza abţinându-se să nu scape un chicot. Soarele i se aşterne în spate făcând-o să pară colorată, dar nu e nevoie să mă uit de două ori pentru că îi recunosc gropiţele adorabile şi ochii azurii metalici.
— Oh, dacă acesta nu e însuşi îngerul meu păzitor.
Se apropie de mine şi îşi trece degetul peste nasul meu.
— Hm, frişcă, comentează ea.
Împinge uşa ca să o deschidă şi îmi dă o mână de ajutor. Mă ridic în faţa ei spăşit şi îmi las privirea în jos, destul cât să inspectez daunele. Sunt plin de funingine pe faţă şi pe mâini de la încercarea eşuată de a aprinde focul, miros a zeamă de fructe şi frişca e la ordinea zilei împrăştiată pe cămaşa mea sport în carouri şi pantalonii negri. Nu e nevoie să mă uit în spate ca să îmi dau seama că locul e un dezastru total, cu ugere de vacă pe post de baloane, un tort în formă de cal şi un foc care cred că mi-a ars jumătate din părul de pe mâini.
— Ce cauţi aici? o întreb trecându-mi mâna prin păr. Realizez că nu a fost o idee tocmai strălucită când simt frişca cu care erau îmbibate fructele, împrăştiindu-mi-se prin podoaba capilară.
Îşi scoate din buzunarul hainei hârtiuţa pe care mi-am lăsat-o în blugi, unde era notată adresa.
— Te-ai purtat atât de ciudat zilele astea încât chiar mi-a trecut prin cap ideea că mă înşeli. Acum realizez cât de greşit a fost asta şi că trebuia să mă aştept la aşa ceva din partea ta. Dă drumul unui râs cristalin şi mă ciupeşte de obrăjor. Păi, la mulţi ani mie! spune depăşindu-mă şi intrând în casă râzând ca o nebună de dezastrul pe care l-am lăsat în urmă.
******************************************************************************************
Ieeei cadou de 1 an de când a apărut DSIT!