Am mers în spatele doctorului, șovăitoare. Spitalele erau ultimele locuri pe lista mea de vizite. Atmosfera austeră și morbidă ce învăluie pereții și orice formă de viață erau cumplit de greu de ignorat. Aceste holuri luminate puternic cunoscuseră mai multe povești de viață însoțite de suferință decât zidurile bisericilor. Oameni cu chipuri galbene din cauza grijii sau palide și nerdormite, stăteau nemișcați pe scaunele albastre. Aveau aceleași priviri pierdute, goale ca Dean și Chase. Dacă nu ar fi fost mișcarea regulată a piepturilor lor i-ai fi confundat cu niște statui din ceară extrem de reușite. În afară de câteva plânsete înfundate și suspine agonizante, liniștea mormântală îți crea un gol mistuitor în adâncul sufletului.
Bărbatul în alb avea umerii lăsați ușor în față, cel mai probabil din cauza orelor interminabile în sala de operații și vizitele în saloanele pacienților. Spatele îi era lat, iar culoarea părului său era de un șaten atât de închis încât putea fi confundat cu negru. Frânsese multe inimi în adolescență și în anii de după, cu siguranță că a fost un Chase al perioadei sale. Ținea în mână o mapă albastră cu numeroase coli la fel de albe precum halatul său. S-a oprit în dreptul unei uși închise, deschizând-o și permițându-mi să intru prima. M-am grăbit să pătrund în cameră pentru a nu îi mai răpi timpul prețios.
"Alysa, vreau să îi faci niște teste domnișoarei..." se uită la mine întrebător.
"Davis. Rose Davis." mă grăbesc să îi răspund.
Sau mai bine spus Camilton...
"Davis." completează el, ațintind-o cu privirea pe asistentă brunetă ce părea puțin jenată de prezența arătosului său șef.
Uh-Oh... V-am zis eu!
"Dar înainte, domnișoară Davis, de când nu ați mai mâncat?" întreabă politicos, cu o calmitate ciudată.
Mă încrunt involuntar, dar îmi revin repede când înțeleg de ce mă întreabă asta. Dacă voiam să donez sânge, trebuie să nu mai fi consumat nimic de cel puțin șapte ore. M-am uitat la asistenta ce mă privea amuzată. Vârsta ei îmi era incertă din cauza chipului radios de adolescentă. Bretonul negru îi venea peste ochi, ascunzându-i genele, dar punându-i în evidență ochii verzi, ce îmi aminteau de alte irisuri electrizante. Părul îi era atât de drept încât o invidiam, iar buzele pline erau date un un balsam strălucitor. Părea că abia a ieșit din sălile liceului și nu din cele ale unei facultăți.
"Am băut puțin ceai în urmă ce vreo patru ore, însă nu am mâncat nimic de mai mult de șapte ore." zic, privind de la unul la celălalt.
"Bun. Consumați droguri, băuturi alcoolice sau fumați? Suferiți de boli cardiovasculare sau epilepsie?" întreabă, păstrând același ton ce mă tulbura.
"Nu, și nu, din câte știu. Dar în urmă cu șapte ani am avut un accident a cărui consecință a fost pierderea memoriei pe o perioadă nedeterminată. Însă nu cred că are vreo lagătură." zic, încercând să îi imit calmitatea.
"Bine, domnișoară Davis. Acum, Alysa va lua o monstră de sânge pentru a descoperi dacă totul este în ordine." zice, schimbându-și tonul într-unul părintesc.
Chiar crede că îmi e frică de un ac nenorocit?!
Am încuviințat energic din cap, în timp ce asistenta drăguță mă împingea pe un scaun din colțul camerei. Fața lui îmi aducea aminte de cineva. Însă chipul îi era atât de șters și de îndepărtat încât nu îmi puteam da seama de cine. Analiza concentrat foile din mână cu o privire ce nu trăda nimic. Profesia lui îl făcuse atât de inexpresiv și de calculat, părea aproape inuman. Lasă mapa pe masă, îndreptându-se spre ușă.
"Domnule doctor, înainte să plecați..." încep nesigură."Vreau să îmi spuneți ce s-a întâmplat cu Lucy." tonul meu era rugător, atât de plin de emoție, cuvintele oprindu-mi-se în gât.
"Nu pot dezvălui aceste informații decât familiei. Suneți rudă?"
Fir-ar! Ce mă fac? Vreau să aflu...
"D-da. Sunt verișoara ei." minciuna ieșise atât de natural, umindu-mă.
Chiar devin o mincinoasă profesionistă.
Bărbatul mă privește suspicios, de parcă putea să vadă prin cuvintele mele nesincere. Părea că se chinuie să mă creadă, făcându-mă să mă îndoiesc de talentele mele. Stătea ca o stană de piatră în mijlocul camerei, lumina neoanelor căzându-i pe o parte din față. În ochii lui cafenii se citea un conflict interior, dar cum s-a aprins, s-a și stins. A oftat inaudibil, clătinând din cap. Știam că nu m-a crezut câtuși de puțin, însă, cu toate astea, era dispus să îmi spună.
"A ajuns în jurul orei șapte jumătate în stare critică. O mașină în viteză a lovit-o pe partea stângă, producându-i o ruptură de splină, determinând revărsarea unei cantități mari de sânge în abdomen. Am operat-o de urgență, reușind în cele din urmă să o stabilizăm." explică el, folosind termeni pe care îi pot înțelege.
"Știți ce s-a întâmplat cu cel care a lovit-o?" întreb absentă.
"Din câte am auzit, a fugit de la locul accidentului." zice cu părere de rău.
"Mulțumesc, domnule..."
"Robinson."
"Mulțumesc." repet, zâmbindu-i timid.
Aș fi vrut să îi mai pun o întrebare, una singură. Dar îmi era mult prea frică de răspunsul lui. Trebuia să am încredere. Să am încredere că Lucy va lupta să se întoarcă la noi, încredere că mama o va ajuta. Nu era momentul să devin pesimistă, și cu siguranță nu era timpul să mă las decepționată de gândurile negre, inevitabile. Va fi nevoie ca de data aceasta, eu să fiu cea puternică, cea care le ridică moralul celorlalți. Trebuie să am grijă de Dean și Chase, care sunt pe marginea prăpastiei, de părinții ei care probabil că sunt speriați de moarte și de sufletul meu care este atras în abisul suferinței. În planurile mele nu se mai încadrează o înfrângere. Persoanele dragi mie se lasă pradă durerii, iar eu sunt singura care am trecut prin asta ca să știu cum să mă descurc. Nu voi mai pierde pe nimeni. Nici acum și nici mai târziu.
"Sper ca verișoara ta să se facă bine." zice femeia, după ce doctorul se scuză și plecă.
Mă uit la ea, recunoscătoare pentru bunătatea ei. Era vizibil că era o persoană delicată și bună la suflet. În ochii ei erau scântei ce trădau o poftă de viață incurabilă și o candoare impresionantă. I-am zâmbit sincer, ea imitându-mi gestul, dezgolindu-și dinții albi.
"Mulțumesc. Sunt sigură că se va face bine. E puternică." zic, încurajându-mă și pe mine cu acele cuvinte.
Trebuie să am dreptate! Toți avem nevoie de asta!
Lucy nu ne va părăsi. Va lupta cu toate forțele, până la epuizare, iar când nu va mai avea niciun mijloc de izbândă, noi vom fi acolo să o ajutăm. Refuz să o las să plece. Această opțiune este total și complet inexistantă. Dacă ea nu va mai putea continua, voi putea eu. Lucy se va întoarce la noi, cu ochii ei mari și energici, cu entuziasmul său contagios și cu spiritul său frumos. Nimeni nu o va lua de lângă noi, nici măcar un accident rutier stupid. Iar când voi afla cine a fost nenorocitul care ne-a făcut să trecem prin asta își va dori să dispară de pe fața planetei. Pentru că acum nu mai sunt singură, chiar dacă Nicholas și acea lepră ar fi vrut asta. Acum am familie, una adevărată și una adoptivă. Nu voi permite nimănui să îmi răpească și această ultimă bucurie, pentru că mi-a fost luat prea mult deja.
Niciodată nu am înțeles ce înseamnă să ai o familie. Bunica îmi era singura persoană destul de apropiată încât să nu îi ascund nimic. Mai erau și fetele din Seattle, dar nu am avut niciodată tăria să le mărturisesc cele mai chinuitoare secrete ale mele. Acum totul era diferit. Știu cine sunt și cine sunt cei de lângă mine. Am încredere în ei, deși de persoana mea mă îndoiesc. Cu timpul, sper să mă obișnuiesc cu această nouă identitate și cu adevărul din spatele ei. Însă până atunci, nu mă voi lăsa pradă greșelilor din trecut, fie ele ale mele sau ale celorlalți. Nu voi reveni asupra niciunui detaliu, niciunei acțiuni a acelui nemernic. Faptele sale au fost cu bună știință, iar eu nu sunt țapul ispășitor al nimănui. M-am învinovățit prea mult timp că nu am fost capabilă să fac nimic în acea seară. Să mă culpabilizez pentru faptele lui ar fi prostie și sinucidere curată.
În plus, acum am atât de multe lucruri pentru care să îmi fac griji, refuz să îmi asum păcatele acelui monstru. Prietena mea zace pe patul de spital, zbătându-se între viață și moarte. Gândurile ce implică familia mea trebuiesc uitate acum, pentru a o putea ajuta pe ea să își revină. Lucy era cea mai importantă acum. Nu acea ființă abjectă cu care nu vreau să am niciun fel de legătură până la sfârșitul vieții mele. Nici el și nici Nicholas nu se va atinge de mine sau de cei dragi. M-am săturat ca toți ceilalți să aibă grijă de mine pentru că li se pare că sunt fragilă și naivă, pentru că nu sunt așa. Acum e momentul să le demonstrez că sunt la fel de capabilă ca și ei să am grijă de mine și de cei din jur. Nimic nu mai are importanță decât siguranța familiei mele, ambelor familii și recuperarea lui Lucy. Pentru că sunt mai mult decât sigură că se va trezi și că viața își va relua cursul ei firesc.
"Dacă te simți rău să mă anunți." zice Alysa, punându-și mâna delicată pe umărul meu.
Eram atât de prinsă în trenul de gânduri, ale cărui vagoane conțineau temeri nemărturisite și credință surdă. Nu percepusem când Alysa mi-a luat monstra de sânge și nici când sângele începuse să mi se scurgă prin furtunul lung și transparent în punga agățată de perete. Eram prea îngrijorată pentru ceilalți ca să mai îmi dau seama dacă s-a produs vreo schimbare în organismul meu din cauza cantității de sânge ce se strângea în recipient. Nu eu eram subiectul principal aici, ci prietena mea. Dulcea, micuța Lucy care probabil că e înspăimântată oriunde s-ar afla acum. Granița dintre viață și moarte este o linie atât de fină, de subțire încât dacă clintești fie și un deget, firul acela ce te păstrează în lumea celor vii se poate rupe în bucățele mărunte.
.
.
.
M-am întors lângă Dean și Chase. Niciunul dintre ei nu era conștient de prezența mea, amândoi aveau capul în palme, uitându-se la podeau de un alb imaculat, abia lustruită. Am clipit des, alungând noile lacrimi ce mi se formau în ochi la vederea lor. Păreau pierduți, atât de debusolați. Nu mai semănau deloc cu cei doi băieți neînfricați și ironici pe care i-am cunoscut. În aceste momente erau atât de normali încât mă speria această normalitate. Dean își mai trăda din când în când emoțiile, în special când Lucy era prin preajmă. Însă, văzându-l pe Chase atât de bulversat, chipul său fiind ca o carte deschisă din care îi poți citi sentimentele doar aruncând o privire, era cu totul alarmant. Însemna că își pierde încrederea, că speranța se stingea încet-încet, lăsând loc disperării.
Nu! Nu se poate! Nu îi voi da voie să renunțe! Trebuie să fim lângă ea! Dacă nu o ajută el, cel care o cunoaște cel mai bine dintre toți, atunci cine?
Dar uită-te la el... Nu l-am mai văzut niciodată așa. Pare... deprimat.
Nu este un motiv suficient! Nu va avea niciodată destule argumente ca să renunțe.
"Nu vă voi permite să o adandonați, înțelegeți?! Are nevoie de noi! Dacă stați aici ca niște statui, gândindu-vă la ce este mai rău, credeți că îi veți face vreun bine?!" îi întreb, propria-mi disperare ascunzându-se printre acele cuvinte.
Amândoi se uitau la mine de parcă mi-am pierdut mințile. Ochii lor erau obosiți și întristați, superioritatea care era prezentă în ei, fiind înlocuită de frică. M-am încruntat, provocându-i să mă contrazică, dar niciunul nu a scos niciun sunet. Se rezumau doar la priviri îngrijorate și înțelegătoare. Pentru că văzuseră undeva în expresia mea că le împărtășeam temerile cele mai reținute. Masca mea, pe care o credeam a fi impenetrabilă, se frânse odată ce Chase s-a ridicat de pe scaun și m-a luat în brațele sale protectoare, oferindu-mi confort, așa cum face mereu când am nevoie de el. Nu voiam să îmi aline durerea pentru că asta va conduce la pierderea cumpătului, ceea ce duce inevitabil la lacrimi. Dacă voi permite ca emoțiile să pună stăpânire pe mine nu îmi voi mai reveni, iar acum ei au nevoie mai mare de mine decât am eu de ei.
"Nu! Nu!" clatin din cap, îndepărtându-mă de trupul său.
Părea rănit din cauza respingerii mele. M-am uitat la el, zâmbindu-i strâmb pentru a îi arăta că nu e ceea ce crede. Dar el nu înțelese, făcând un pas nesigur spre mine. Nu știu dacă voia să mă țină în brațe ca să mă consoleze pe mine sau pe el. M-am apropiat de el, ținându-mi în frâu simțămintele cât de bine puteam. Am scrâșnit din dinții pentru a împiedica lacrimile fierbinți să se acumuleze în colțurile ochilor. I-am înconjurat trupul cu brațele, strângându-l tare și așezându-mi capul pe pieptul lui. Și-a pus brațele pe spatele meu, mângâindu-mă drăgăstos și sărutându-mi tandru creștetul capului.
"Nu va pleca. Nu o vei lăsa să plece. Știu că nu vei face asta." mi-am afundat capul mai mult în bluza sa, inspirându-i parfumul amețitor.
Devenise ca un drog de care eram dependentă demult. Îl simțeam peste tot. În interiorul meu și la fiecare pas făcut. Imaginea lui era prezentă în mintea mea în majoritatea orelor din zi și din noapte. Îmi era indispensabil ca un fel de umbră ce te va urmări toată viața și de care nu te mai poți descotorosi. Era cealaltă jumătate a mea... partea care îmi lipsea și care umpluse golul căpătat în acea noapte. Nu doream nimic mai mult decât simpla lui prezență, zâmbetul său fermecător și privirea lui intensă în care, uneori, vedeam o emoție ciudată de fiecare dată când îl prindeam uitându-se la mine. Este prima mea dragoste. Primul băiat care și-a croit drum spre inima mea însângerată, vindecând-o de rănile trecutului. Nu îl voi uita niciodată și nu cred că voi putea iubi pe cineva cu aceeași forță.
Îl iubesc?!
Da, îl iubesc...
M-am încordat involuntar din cauza realizării bruște. Simțisem asta de mult timp, doar că eram prea oarbă și prea ignorantă ca să îmi dau seama. Îl iubeam la fel de mult pe cât Soarele iubește Luna și pe cât Elizabeth, care a renunțat la prejudecăți, pentru a îi acorda o șansă domnului Darcy, ce și-a ignorat în cele din urmă mândria și exigențele din acea vreme pentru a se căsători cu o fată de un rang social inferior. În cele din urmă povestea noastră este asemănătoare cu cea scrisă de Jane Austen. La început l-am catalogat pe Chase după spusele celorlalți și, în mare parte din aparențe, în timp ce el, din orgoliu, nu putea să admită că farmecele lui nu funcționează și cu mine. O adaptera modernă a romanul apărut la începutul secolului al XIX-lea, când diferențele sociale împiedicau dragostea adevărată să se împlinească. O epoca în care toți erau controlați de avere și de înaintarea spre vârful piramidei, ca astăzi, de altfel.
Eu și Chase suntem despărțiți de aceleași lucuri. El provine dintr-o familie bogată, cu mamă, tată și o soră care să îi ofere afecțiunea lor, pe când eu nu am niciun fel de stabilitate financiară, familia mea formându-se din bunica. La care s-au mai adăugat ulterior o verișoară de care nu îmi amintesc și un unchi pe care nu l-am văzut niciodată. Barierele dintre noi erau atât de evidente, atât de neclintite încât încă mă mir că dintre toate, eu sunt cea de care s-a îndrăgostit. Însă, niciun fel de obstacol sau argument nu îmi va schimba dragostea pentru el.
Dar dacă el nu simte la fel? Dacă e îndrăgostit și doar atât? Această afecțiune se poate stinge cât ai bate din palme, iar el va pleca fără nicio privire înapoi. Voi înceta să îl iubesc atunci? Oare toată această dragoste se poate transforma în ură?
Bineînțeles că nu... Nu fi proastă!
Rațiunea mea țipa practic la mine. Și avea dreptate. Nici dacă mi-ar lua inima, mi-ar călca-o în picioare și mi-ar face-o bucățele nu ar reuși să mă facă să îl urăsc. Cum pot să îl urăsc când el reprezintă barca mea de salvare într-un ocean agitat? Ar fi ca și cum m-aș urî pe mine. Și chiar dacă mi-aș purta ranchiună, sentimentele pentru el ar rămâne aceleași. Este singura statornicie de care pot da dovadă, în ceea ce mă privește. Toate celelalte erau conjuncturi ambigue, de care nu aș fi sigură niciodată.
"Iubito, ești bine? Ți-e rău?" se dezlipește de mine pentru a mă putea privi.
Acele irisuri hipnotizante mă cercetau îngrijorate. Am forțat un zâmbet pentru a nu da de gol profunzimea gândurilor mele. Și-ar fi dat seama imediat de frământările ce mă apasă. El a fost singurul care m-a înțeles încă de la început, care a descoperit-o pe adevărata eu.
"Am donat sânge și sunt puțin slăbită. Dar sunt bine." zic, controlându-mi tremurul din voce.
"Stai jos. Mă duc să îți aduc apă." îmi ordonă, cu o voce tenebroasă ce îmi provoca fiori.
"Nu! Mă simt bine, serios." protestez vehement.
Avea deja destule pe cap, nu trebuia să se mai îngrijească și de sănătatea mea.
"Doar stai jos." mă împinge ușor pe scaun, plecând înainte să apuc să mai spun ceva.
Mi-am întors atenția spre Dean care mă privea curios, fața lui luminându-se puțin, un mic zâmbet jucându-i pe buze. L-am privit compătimitoare, surâzându-i sincer. Puteam ghici prin ce trece acum că ne-a văzut pe mine și Chase atât de apropiați. A fost egoist din partea noastră să facem asta și regret că nu mi-am reprimat impulsurile.
"Îl iubești, nu-i așa?" întreabă pe un ton jos, luându-mă prin surprindere.
"E-eu... e-eu... Adică..."
Voiam să îi răspund la întrebare fără să fiu nevoită să îl mint, dar, cu toate acestea, excluzând adevărul. Nu era nici locul și nici momentul potrivit pentru o declarație siropoasă de dragoste. Chase era prea devastat de condiția lui Lucy ca să îmi mai asculte și prostiile mele de adolescentă îndrăgostită. Reacția lui poate fi una nedorită, așa că sunt dispusă să amân pe cât este posibil o confesiune ale cărei urmări vor fi greu de suportat. Privindu-l pe Dean a cărui chip trăda o nevinovată fericire, ca cea a unui copil ce a primit cadoul mult dorit, am înțeles că nu mai avea nevoie de scuzele mele penibile ca să afle că are dreptate.
"Uite, bea asta!" Chase îmi întinde sticla cu apă, distrăgându-mi atenția de la expresia vicleană a prietenului său.
Dacă îi spune ceva o voi pune pe Lucy să îl strângă de gât.
Am luat sticla cu o mână tremurândă. Dați vina pe lașitatea mea puerilă care nu cunoaște margini. Dacă Chase va descoperi ce simte de fapt pentru el, există o posibilitate mare să îl pierd pentru totdeauna. Risc pe care nu sunt dispusă să mi-l asum nici dacă mă aflu sub tortura privirilor atotștiutoare ale lui Dean. Chase nu e genul de băiat care să se dea în vânt după inimioare și floricele. Iar faptul că simte pentru mine o afecțiune tipică adolescenței nu înseamnă nimic. Acest gen de afecțiune nu îmi acordă garanția că sentimentele lui vor evolua în ceva mai mult. Se poate plictisi de mine în orice moment, luându-mi inima și sufletul odată cu el.
"De ce tremuri? Ți-e frig?" mă întreabă alarmat, punându-și un braț puternic în jurul meu pentru a mă învălui în căldura trupului său.
"N-nu."
Beau puțină apă, aruncându-i o privire rugătoare lui Dean care nu mă slăbea din ochi. Dă din cap aproape insesizabil, asigurându-mă că nu îi va spune nimic. Dar ceva din ochii lui mă neliniștește. Știam că dacă eu nu îi voi spune lui Chase, o va face el în cele din urmă. Iar eu nu voi permite asta. Preferam să afle de la mine decât de la altcineva.
Mi-am permis în cele din urmă să mă relaxez în brațele protectoare din jurul meu. Mi-am închis ochii obosită de toate evenimentele de azi. Anxietatea mea a căpătat un nivel alarmant în ultimele șapte ore și este pe cale să se intensifice până la nebunie dacă starea lui Lucy nu se va îmbunătăți. Îmi făceam la fel de multe griji ca băieții. Eram la fel de spectică și de paranoică, dar refuzam să îmi laa aceste inconveniențe să îmi știrbească din credință. Somnul mă amorțea, deși voiam să îi rezist din răsputeri. Însă, mușchii și creierul meu erau ca paralizați de o forță invizibilă ce mă trimitea direct în inconștiență. După ceva timp de strofocări inutile am renunțat să mă mai lupt contra lui.
.
.
.
Am deschis ochii rapid din cauza agitației din jurul meu și a zgomotelor ce îmi trezeau toate simțurile la viață. Simțeam o aprehensiune crescândă ce îmi punea creierul în funcțiune. Pupilele mi s-au ajustat la lumina puternică și a albului din jur pentru a desluși corpurile îmbrăcate în aceeași culoare ce intrau și ieșeau din salonul în dreptul căruia mă aflam. M-am sprijinit în coate pentru a mă ridica de pe scaunele inconfortabile pe care eram întinsă. Geaca lui Chase îmi folosise pe post de pernă.
Nu aveam nicio idee ce oră era. Când cruda realitate a pătruns în mintea mea pentru a înțelege ce se petrece, m-am ridicat ca arsă din șezut. Am privit stupefiată cum o mulțime de asistente cu expresii impaciente se învârteau în jurul meu, având grijă să nu mă lovească. Stăteam în mijlocul holului, fixând ușa din lemn cu privirea de parcă aș reuși să o clintesc cu puterea minții. Dean și Chase nu se vedeau pe nicăieri. Mi-era frică să aflu se era dincolo de ea. Dacă bănuielile mele cele mai groaznice, ce mi se strecurau în suflet ca niște mici vietăți ce îmi mănâncă sufletul, se adevereau, atunci totul era pierdut. Am înghițit nodul ce mi se formase în gât, îngreunându-mi respirația deja sacadată.
"Domnișoară, luați loc pe scaun, vă rog!" vocea era atât de estompată încât abia reușisem să îi descifrez cuvintele.
Am auzit cum ușa se deschide și se închide, tăcerea punând încă o dată stăpânire pe holul imens și sobru. Tensiunea din corpul meu îmi producea mici broboane de transpirație pe frunte. Nu mai aveam puterea necesară de a le șterge cu mâneca hanoracului. Nu mai aveam puterea să mă mișc din loc. Eram încremenită de teamă. Nu îmi reaminteam nici măcar o rugăciune sau niște cuvinte care să semene cu una. Mă simțeam dintr-o dată sleită de viață, ca și cum forța mea vitală trecea prin pereții ce mă despărțeau de Lucy, până la ea. Stomacul mi se strângea ca într-un pumn, iar bătăile inimii mele se răreau, fiindu-mi greu să mă concentrez. Auzeam un zgomot înfundat în urechi, deși pe hol nu se afla nimic.
"Iubito? Rose?"
Două mâini mă apucă de brațe, zgâlțându-mă ușor. Nu vedeam pe nimeni, deși zgomotul din urechi a fost înlocuit de voci voalate. Îmi erau cunoscute și sunau atât de vlăguinte. Lacrimile înțepătoare mi-au udat genele, prelingându-se una după alta pe obrajii mei. Incapabilitatea mea de a face ceva, orice, ca să îmi ajuta prietena mă făcea neputincioasă în ghearele morții ce este prezentă peste tot.
"Iubito, te rog, revino-ți! Rose!" vocea aceea era atât de duioasă.
Rose! Îi sperii pe toți! Revino-ți în fire!
Mi-am încleștat dinții, obligându-mă să îmi dezmorțesc trupul ce intrase într-o stare de letargie. Unghiile înfipte în palmă îmi pricinuiau durerea pentru ca și creierul meu să lucreze cum se cuvine. Am inspirat adânc, închizându-mi pentru o secundă ochii obosiți. De îndată ce m-am simțit în stare, mi-am ridicat capul pentru a îi întâlni ochii temători ai lui Chase. Nu mă voi obișnui niciodată cu acest Chase ce își arăta emoțiile față de toți cei din jur. Aveam fața udată de lacrimile ce nu se opriseră. Nu mai îmi păsa că atât el cât și Dean erau spectatori la starea mea deplorabilă. Nimic nu mai conta...
"C-Chase... Lucy!" îndrug printre cascada de suspine.
"E bine. Medicii o stabilizează acum... S-a trezit." zice atât de fericit încât mă speria.
"S-a trezit... S-a trezit..." repetam acele cuvinte, fiindu-mi dificil să le elucidez sensul.
S-a trezit! Lucy s-a trezit!
"S-a trezit?! Lucy s-a trezit!" strig fericită, aruncându-mă spre el, îmbrățisându-l."S-a trezit!" exclam bucuroasă, începând să plâng cu mai multă forță.
"Shht... Nu plânge, iubito! Te rog! Nu cred că mai pot face față și lacrimilor tale."
Îmi desface mâinile din jurul său, ștergându-mi lacrimile cu degetul mare. Îi zâmbesc strâmb, închizându-mi strâns ochii. Mă sărută cast pe buze și mă ia în brațe, dezmierdându-mi spatele cu mișcări pline de duioșie. Plângeam de bucurie la pieptul său, neputându-mi stăpâni emoțiile ce se revărsau peste mine ca valurile oceanului peste stânci.
"Dean? Unde-i Dean?" întreb, ridicându-mi capul și uitându-mă în jur.
"Chiar în spatele tău."
Zâmbetul său kilometric m-a întâmpinat. Era o altă persoană acum. Nimic din băiatul cu care am vorbit când am ajuns aici. Radia din el o euforie și o dragoste nestăpânită. Sclipirile din ochii lui negri deveniseră scântei în toată regula, întețind focul din adâncurile irisurilor. Nu mi-am putut stăpâni zâmbetul larg care pusese stăpânire pe chipul meu palid. Fericirea lui era molipsitoare. Nu m-am gândit de două ori înainte să îmi arunc brațele în jurul său.
"Rose, cine te-ar vedea ar zice că profiți de mine." glumește el, recăpătându-și buna dispoziție caracteristică lui.
"Fii atent la cuvinte pentru că s-ar putea să îi ții companie lui Lucy." mârâie Chase vizibil enervat.
Mă trage din brațele lui Dean, lipindu-mă posesiv de el. Mi-am dat ochii peste cap, chicotind. Gelozia nu i se potrivea deloc mai ales când era vorba despre prietenul lui cel mai bun. Nu înceta niciodată să mă uimească cu partea lui dominatoare și posesivă. Deși mă calcă pe nervi uneori, trebuie să recunosc că îmi place. Deși nu aș zice asta cu voce tare.
"Băieții..."
Mi-am îndreptat atenția spre persoana care a spus asta. Amanda stătea la o distanță mică de noi, privindu-ne amuzată. Mi-am înclinat capul într-o parte, întrebându-mă cum de nu i-am simțit prezența până acum. Arăta la fel de impecabil ca întotdeauna, cu hainele sale croite parcă special să i se potrivească siluetei sale de model.
"Amanda? Ce cauți aici?" întreb perplexă.
"Chase m-a sunat. Te duc acasă să te odihnești puțin." ne oferă unul dintre zâmbetele sale orbitoare.
Nu-mi vine să cred că îmi e rudă! Suntem atât de... diferite!
"D-dar... d-dar..."
Simțind că vreau să mă opun, Chase mă întrerupe.
"Te duci acasă." tonul său era final.
Chiar crede că o să mă dau bătută așa ușor?
"Nu." spun, făcându-mă confortabilă în scaun.
"Poftim?"
"Am spus nu." îmi rotesc ochii, făcându-l să mă privească amenințător.
"Ba o să pleci de aici, fie că vrei sau nu." zice, apropiindu-se de mine.
"Am dreptul să rămân lângă Lucy până aflu că este în afara oricărui pericol." spun, forțându-mă să îmi păstrez calmul.
"Are dreptate, Chase. Mai las-o până dimineață. Apoi te vei duce acasă și te vei odihni, da, Rose?" mă întreabă Dean ca pe un copil, câștigându-și priviri criminale de la prietenul său.
"Da, promit." mă grăbesc să zic, înainte ca Chase să mai spună ceva.
Oftează înfrânt, clătinând din cap dezaprobator. Se așază leneș pe scaunul de lângă mine, luându-mi mâna într-a sa. Îl pup pe obraz, punându-mi barba pe umărul său. Vedeam cum încearcă să își reprime zâmbetul.
"Ești imposibilă." șoptește amuzat.
"Dar tu tot mă placi."
Se uită pentru câteva secunde la mine, de parcă ar vrea să mai adauge ceva. Dar se răzgândește brusc. Îmi zâmbește ștrengărește, pupându-mă pe nas.
"Atunci voi sta și eu aici." zice Amanda, ocupând locul de lângă Dean.
Îi zâmbesc recunoscătoare că nu s-a supărat. Probabil că era trecut de miezul nopții, iar Chase a trezit-o. Și cu toate acestea ea era îmbrăcată elegant, în timp ce eu sunt total la polul opus al modei. Niciodată nu îi voi descoperi secretul. Și chiar dacă aș face-o, nu aș ști cum să îl folosesc.
"Bunica e bine?" întreb, amintindu-mi chipul ei trist.
"Da. Am dus-o acasă. Nu i-am spus nimic despre Lucy. Știu că ține la ea."
"Ok. Mulțumesc." expir ușurată că nu are alte griji în plus.
"Eve?" aud rostind acel apelativ atât de straniu.
"D-da?"
"Tu ești bine?" întreabă precaută, făcându-i pe cei doi băieți să ne privească de parcă ne-am pierdut mințile.
"Cred că da. Vom vorbi despre tot. Dar nu acum." zâmbesc liniștitor.
"Tata va veni de dimineță în L.A. Trebuie să ne mobilizăm înainte ca..." tace brusc, buzele fiindu-i o linie subțire.
Nu era necesar să continue fraza. Deduceam foarte bine ce voia să spună. Un fior rece mi-a străbătut corpul. Dacă Nicholas știe unde locuiesc, este doar o chestie de timp până ce ne vom confruntat. Nepoata și preaiubitul ei bunic... ce mai basm.
.
.
.
"Domnule Kingston!" doctorul i se adresează lui Chase, iar acesta se ridică imediat de pe scaun.
"S-a întâmplat ceva? Sora mea e bine?" întreabă cu o voce gravă.
"Da. Este doar sedată. Peste câteva ore ar trebui să se trezească." îl liniștește."Voiam să vă întreb... părinții voștri vor veni?"
"Da. Sunt în avion, vor fi aici peste o oră." zice, privind la ușă.
"Te rog să mă anunți când ajung." doctorul îi urmărește privirea lui Chase."O puteți vizita mâine, după ce îi vom face câteva teste." ne anunță.
Chase dă din cap, reticent. În ochii lui se vedea că ar fi dorit să o vadă acum pentru că a se asigura că e bine. Chipul său era atât de obosit, iar sub ochi avea cearcăne. Se mișca greoi, grația specifică evaporându-se din cauza grijilor pe care și le-a făcut. Părea mai matur acum, mai înțelept. Ca și cum aceste ore l-au făcut să realizeze anumite lucruri.
"Mulțumesc... Mulțumim." zice, uitându-se la noi fericit.
"Eve, vrei să mergem acasă?" mă întreabă Amanda, când doctorul pleacă.
Mă uitam nesigură de la ea la Dean și apoi la Chase. Toți aveau aceleași expresii impenetrabile și mi-am dat seama că Dean nu mă va mai susține de această dată. Mi-am îngustat ochii la el, amenințător, iar el mi-a zâmbit amuzat. M-am ridicat fără tragere de inimă, sperând că îmi vor spune că pot rămâne cu ei. Dacă ar fi să judecăm după chipurile noastre, ei aveau nevoie de mai mult somn decât am eu. Chase m-a luat de mână și m-a tras spre el, sărutându-mă dur. Își mișca buzele cu atâta repeziciune, de parcă aș fi singura lui sursă de viață, ca aerul pe care îl respiră.
"Vei veni mai târziu. Acum odihnește-te." îmi șoptește la ureche, strângându-mă mai tare în brațe.
"Ok." accept.
Am ieșit din spital în briza răcoroasă a nopții de primăvară. Mi-am strâns hanoracul mai mult în jurul meu. Mergeam tăcută în spatele Amandei, a cărei tocuri spărgeau liniștea obscurității cu clinchetul lor. S-a oprit în fața unei mașini albe, iar dacă nu mă înșelam era un Audi. Nu mă impresionase absolut deloc, deoarece hainele și locul unde locuia arătau că banii nu erau o problemă. Am deschis portiera, aruncându-mă, mai mult, pe scaunul din față. Amanda stătea cu spatele, vorbind la telefon, iar după câteva secunde și-a ocupat locul din stânga mea.
"Tatăl meu este deja aici. Va ajunge la bunica în câteva minute. Au apărut complicații." spune, încleștându-și mâinile pe pielea volanului.
Complicații? Adică Nicholas?
La acea constatare, pielea mi s-a făcut de găină. Inima își întețise bătăile într-unele mai alerte, iar respirația îmi era frenetică. Mă uitam în față fără să scot un sunet, probabil că răsunetul respirației mele era de ajuns. Teama mă cuprinsese din nou, iar indoielile cu privire la curajul de mai devreme îmi sfărâmau orice urmă de speranță că aș putea să îi fac față lui Nicholas. Știu că pentru el nu va fi suficient să mă distrugă pe mine, ci își va îndrepta veninul și asupra celorlalți. Oamenii ca el nu cunosc cuvântul milă sau bunătate, tot ce caută este ruinarea celor care resprezintă inconveniențe. Amanda a călcat pedala de accelerație, lipindu-mă de scaunul din piele. Datorită orei târzii, străzile orașului nu erau aglomerate, permițându-ne să ajungem în cartierul nostru în timp record. Amanda a parcat mașina în dreptul casei vecine.
"O să fie bine. Ai încredere, ok?" zice, prinzându-mi mâna înainte să mă dau jos.
"O-ok." spun, golul din stomac devenind insuportabil
"Îl voi aștepta pe tatăl meu aici. Intră în casă."
Fac cum mi se spune. Pașii mei se măreau pe aleea din ciment, înconjurată de câțiva arbuști. Teroarea mă cuprindea la fiecare sunet ce străpungea tăcerea nopții. Staturile de dârzenie pe care izbutisem să mi le construiesc la spital se prăbușeau unul după altul, lăsându-mă fără apărarea în această nouă emoție puternică. Am băgat cheia în broască, tremurând. Un sentiment de neliniște s-a ivit când am descoperit că ușa era deja deschisă. Am pătruns cât de încet am putut pe holul întunecat, înaintând până în dreptul sufrageriei, pășind cu precauție.
Ceva nu e bine...
"Oh! În sfârșit ai ajuns. Chiar începeam să îmi pierd răbdarea și nu mai sunt atât de drăguț când mă enervez." vocea aceea tenebroasă venea din întunericul din sufragerie.
"Drake?" am întrebat, temătoare.
"Rose, mă surprinzi. Nu credeam că îmi vei recunoaște vocea." zice ironic, aprinzând lampa de lângă canapea.
Lumina slabă se reflecta pe chipul său, transformându-l într-o bestie din cauza umbrelor ce îi întunecau trăsăturile. Îmi zâmbea superior, dezgolindu-și dinții de reptilă. Se asemăna mai mult cu un demon decât cu o ființă umană. Dar nu asta m-a surprins cel mai mult, ci pistolul din mâna sa care îl ținea ațintit spre...
O, Doamne!
Am tresărit, ducându-mi mâinile la gură pentru a nu țipa. Bunica era așezată pe fotoliul din dreptul canapelei, legată la gură și de mâini. Mă priviea înspăimântată, aceeași emoție fiind prezentă și în ochii mei. M-am apropiat de ei, dar Drake mi-a făcut semn să rămân pe loc. Lacrimile îmi făceau imposibilă concentrarea. Mi-am mușcat buza dureros. Semnele unui atac de panică îmi ridicau semnale de alarmă, dar suprimam orice fel de emoție puternică. Dacă mă voi lăsa pradă primejdiei, atunci nu îi voi mai fi de niciun folos bunicii. Vom fi pierdute amândouă. M-am încruntat spre Drake, abținându-mă să nu îi adresez un șir de invective.
"Ce vrei, Drake?" întreb, calculat și rece.
Nu trebuie să își dea seama cât de frică îmi e. Îi va oferi satisfacție, dându-i oportunitatea de a mă controla. Numai Dumnezeu știe cât de mult încerc să nu îl fac bucățele chiar în această clipă. Însă nu aș avea nicio șansă, forța lui nu se compara cu a mea. Tot ce îmi rămânea de făcut era să trag de timp până ce Amanda și tatăl ei vor veni aici.
"Ce vreau?" întreabă batjocoritor."Să îți fac viața un iad, atât ție cât și iubitului tău Chase." zice cu venin în glas.
"Doar dă-i drumul bunicii și apoi poți face ce vrei cu mine." negociez cu o expresie impasibilă, dar după râsul sumbru realizez că nu îl impresiona nimic din fațada mea.
"Chair crezi că ești în măsură să îmi pui condiții? În caz că nu ai observat, eu sunt cel cu pistolul." ridică obiectul în sus.
"Doar spune-mi ce vrei!" volumul vocii mi se ridică involuntar.
"Nț, nț. Nu îmi vorbești așa. Până la urmă nu știi de ce sunt în stare."
Și ca să îmi dovedească, apasă capătul armei de capul bunicii. Aceasta închide ochii, scoțand sunete înfundate. Scap un scheunat neintenționat, privind cu groază expresia lui de criminal. Ochii îi erau injectați cu sânge, iar buzele erau arcuite într-un surâs demonic. Fiecare trăsătură era mai dură decât de obicei, iar părul negru îi era într-o dezordine totală. Părea stresat, dar nu pricepeam de ce. Totul arăta ca un coșmar din care voiam să mă trezesc cât mai repede posibil. Ziua de ieri și de azi mi-au adus niște lovituri dure, iar eu nu mai rezistam sub această presiune ce îmi apasă fiecare părticică din trup și suflet. Mă așteptam să vin acasă, să dorm ca mâine să mă reîntorc la spital, lângă Lucy. Nici în cele mai obscure vise ale mele nu îmi imaginam că îl voi găsi pe Drake cu o armă ațintită spre capul bunicii. Pentru a nu știu câta oară mă simțeam neputincioasă, sleită de vlagă și distrusă de mizeria în care se află viața mea.
"Te rog, Drake. Las-o să plece." îl implor, masca impenetrabilă destrămându-se."Te rog!"
Îl priveam speriată, dar chipul său nu trăda nimic, niciun fel de milă sau îndurare. Era inuman de inexpresiv, durerea mea neimpresionâdnu-i inima de gheață. Îmi analiza expresia, după câteva momente zâmbetul îngrozitor lărgindu-i-se.
"Nu mai ești atât de curajoasă când Chase nu mai e prin preajmă..." zice satisfăcut."Aș vrea să îți pot face pe plac, dar, vezi tu... Am primit ordine clare să nu las pe niciuna din voi să plece de aici."
"Ordine? De la cine?" întreb, deși bănuiam cine era monstrul.
"Nu te preface că nu știi, Rose. Trebuie să recunosc, bătrânul ăla e un complet maniac. Să își tortureze propria nepoată, rănindu-i aproape mortal prietena... Așa ceva nu se face." mă privește cu falsă milă.
Expresia mi-a înghețat, ochii lărgindu-mi-se atât de mult încât mă dureau. Am căutat undeva pe fața lui semne că minte, dar batjocura însoțită de o sinceritate macabră îmi dezvăluiau adevărul. Am clătinat din cap, simțindu-mă dintr-odată amețită. Mi-am pus mâna pe perete pentru a îmi susține greutatea. Nu mai aveam putere să plâng sau să mai continui acest joc lugubru.
Ușa de la intrare se aude deschizându-se cu un zgomot asurzitor. Drake se uită la mine întrebător, pentru ca spaima să i se citească în ochii albaștri. Își revine, adoptând aceeași expresie neimpresionată. Și înainte să realizez se ridică de pe canapea, forțând-o pe bunica să facă același lucru. Avea brațul în jurul gâtului ei, îndreptându-și arma spre mine. Nu îmi puteam lua ochii de la figura nenorocită a bunicii, de la ochii ei în care se citea o înfricoșătoare resemnare. Mai mulți bărbați pătrund în încăpere, toți având câte o armă în mâna a căror capete îl aveau ca țintă pe Drake.
"Încă o mișcare și o împușc. Glonțul meu va ajunge fix în capul ei." amenință, zbierând ca un animal prins în cușca și poziționându-și pistolul din nou spre bunica.
"Lasă arma jos. Nimeni nu va fi rănit dacă mă asculți." bărbatul care se afla cel mai aproape de el, zice autoritar.
"Chiar crezi că sunt prost?" întreabă Drake, râzând isteric.
Mă simțeam ca un spectator la un film de groază. Nu puteam face nimic. Nici măcar cuvintele lor nu le mai percepeam cum trebuie. Șocul mă paralizase complet, făcându-mă să nu mai simt nimic. Dinții îmi clănțăneau în gură, iar degetele îmi tremurau. Am căzut în genunchi pe parchet. Priveam scena din fața mea pierdută până când sunetul asurzitor al glonțului mi-a pătruns în urechi. Lacrimile mi-au țâșnit din ochii imediat după ce fața bunicii s-a umplut de sânge. Lichidul se scurgea pe podea ca un izvor din care apa nu se mai oprește. Trupul inert al bunicii a căzut inert la podea, într-o baltă de sânge. Ecoul împușcăturii încă reverbera în cameră, iar pentru un moment toți au înlemnit. Părea că nimeni nu mai este capabil să respire sau să mai miște un deget. Timpul stătuse pe loc, imaginea cu corpul bunicii întins pe podea, îmbibat de sânge întipărindu-mi-se în minte. Doream ca picioarele mele să funcționeze cum trebuie, pentru a mă duce lângă ea. Dar și ele, ca și alte părți erau cuprinse de frică.
"Nuu!" am țipat cât de tare mi-au permis plămânii."Nu! Nu!" băteam cu pumnii în brațele celui care mă ținea pe loc.
Lacrimile erau singura dovadă că mai eram în viață. Cineva îmi șoptea cuvinte liniștitoare la ureche, dar nu eram în măsură să le înțeleg. Mi-am potolit furtuna de pumni, brațele atârnându-mi pe lângă corp. Șiroaie de lacrimi se scurgeau pe fața mea până când s-au întrerupt din cauza realizării sumbre. Am rămas acolo cu o expresie chinuită, apatia amorțindu-mă din nou.
B-bunico...
*****
Va rog sa nu ma impuscati:)) Si mie mi-a fost foarte greu sa scriu capitolul asta, si m-am gandit de multe ori inainte sa il fac asa. Nici eu nu ma dau in vant dupa drama, dar...
M-ai sunt doar doua capitole:)
xoxo