- Gri sau albastru?
- Albastru. Îți scoate ochii mai bine în evidență... nu, stai să văd! Încearcă și cămașa gri.
- Deci?
- Îți stă bine și cu gri.
- Bine-nțeles că îmi stă! Îmi stă bine cu orice culoare, nu asta-i problema. Se presupune că trebuie să ne asortăm. Care culoare merge mai bine cu rochia ta?
- Rochia mea e albă, așa că nu prea contează.
- Bun. Atunci rămân cu asta gri.
- Nu, ia-o pe cea albastră.
- Ava, mă scoți din minți!
- Bine, las-o pe asta gri.
- Sfântă Wadara!
- Las-o pe asta! Merg să mă schimb și ne întâlnim la scări, bine?
- Încearcă să nu stai o oră în fața oglinzii, că ratăm nunta!
Ușor de spus nu sta o oră când ești băiat.
Jumătate din timpul pierdut cu toaleta mi-l ocupă numai părul meu vâlvoi, care are propria lui voință.
În general nici măcar nu încerc să lupt cu el. Îl las pur și simplu pe spate într-o coadă lejeră și asta este. Dar în Egarthia e o căldură cotropitoare și nu vreau să fiu lac de apă în câteva minute, așa că e obligatoriu să-l prind în coc.
Îmi îmbrac mai întâi rochia din mătase albă, apoi încep procesul complicat de a-mi face părul.
Zece agrafe mai târziu, am un soi de coc dezordonat care e atât de greu încât mă dor rădăcinile părului.
În cel mai bun caz va rezista jumătate de zi, așa cum e ideal...
În cel mai rău, va aluneca tot mai jos și la un moment dat mă voi trezi cu părul pe umeri și cu agrafele atârnând în el ca niște zdrențe. Am mai pățit-o.
- Ava, începe ceremonia fără noi!
Îmi ridic pe umăr una dintre bretelele care continuă cu încăpățânare să cadă și plutesc spre ușă cu sandalele încă în mână.
- Mă poți ajuta să încalț astea?
- O, zei, numai cameristă n-am fost până acum! bombăne Viktor aplecându-se să-mi tragă sandalele pe gleznă.
- Strânge puțin mai tare baretele.
- Ava, ești ca o durere de cap continuă!
- Mulțumesc. Și tu ești...
Cuvintele mi se sting brusc când o umbră lungă apare în capătul culoarului.
O recunosc.
Știu cine e numai după înălțime, după mers, după forma umerilor.
Știu cine e dinainte să-i văd părul blond pieptănat peste cap, ochii căprui și forma ascuțită a feței.
Viktor se uită peste umăr la persoana care m-a făcut să tac.
- A, Levi!
El se apropie cu pas de felină.
Simt un val de răceală prin tot corpul când mă uit în ochii lui.
- Kavannagh, spune fără expresie.
- Levilian.
- Toată lumea vă așteaptă afară.
- Nu din cauza mea! bombăne Viktor căznindu-se să-mi încheie ultima cataramă.
- Venim într-o clipă! spun șters, ridicându-mi breteaua care-mi alunecă din nou de pe umăr.
Viktor se ridică congestionat și oftează oferindu-mi brațul.
- În sfârșit. Haide!
Levi își potrivește pasul cu al nostru.
Îmi înăbuș impulsul de a inspira parfumul discret care vine dinspre el.
Nu vreau să-mi placă nimic la acest om, nici măcar parfumul lui.
Prințul Levilian de Cornwall e cea mai groaznică făptură de pe fața pământului, sau cel puțin de pe acest continent.
Detest tot ce are legătură cu el, de la ochii aceia de culoarea ciocolatei până la costumele lui rafinate.
Obișnuiam să fim prieteni cândva. Acum mulți ani, când eu eram doar Ava și el era doar Levi, când nu știam cât de rău și de pervers avea să devină.
În capătul scărilor fac ce fac și mă poticnesc, iar brațul lui mă prinde prompt de talie, punându-mă înapoi pe picioare.
Îl pleznesc peste mână cu un mârâit, iar el zâmbește răutăcios.
- Asta-i în loc de mulțumesc?
- Nu mă atinge, nu vorbi cu mine și nu respira lângă mine!
Viktor începe să râdă prinzându-mă mai bine de braț.
- N-o băga în seamă! S-a trezit prea de dimineață și n-a apucat să-și bea cafeaua. Încep să se vadă semnele...
- Vrei o cafea, Alteță? Nu vrem să te transformi în bestie la nunta asta.
- Nu vorbi cu mine, Levilian!!
El râde insolent făcând semn gărzilor să deschidă porțile spre grădină, și ieșim cu toții în soarele puternic.
Aldrich și Poppy sunt superbi.
Arată exact ca mirii pe care mi-i imaginez când citesc un roman bun ghemuită pe fotoliul din bibliotecă.
Aldich e puternic și blând, Poppy e drăguță și năbădăioasă. Rochia violet îi evidențiază ochii superbi și părul argintiu răsfirat pe umeri.
Nu mă mir că vărul meu e atât de înnebunit după ea încă de la șaisprezece ani. Lui Aldrich i-au plăcut întotdeauna puii drăguți și sălbatici, iar Poppy e fix genul de fată care te provoacă s-o îmblânzești.
- Hai, plângi puțin! șoptește Viktor de lângă mine în timpul ceremoniei. Simt că vrei să plângi...
Îmi ridic pentru a mia oară breteaua stângă, uitându-mă urât la el.
- Nu fii absurd! De ce să plâng? E un eveniment foarte fericit.
Da, poate îmi vine puțin să plâng, dar n-aș recunoaște asta în vecii vecilor.
Sunt încă prea romantică, în ciuda unui an de instrucție cât se poate de dur.
Sper că anul doi va reuși să elimine din mine toate resturile de romantism.
Romantismul nu e pentru prințese, și mai ales nu pentru viitoare regine.
🍁
Cred că am băut cam mult în seara asta.
M-am lăsat dusă de jocul lui Viktor cu ghicitul soiurilor de vin, și acum am impresia că umblu pe ape nesigure.
Îmi înfășor halatul de mătase roz peste cămașa minusculă de noapte și scot cu prudență capul pe ușă, cercetând coridorul.
Nu vreau să mă vadă vreo gardă egarthiană în această ținută umblând pe coridoarele Castelului din Cornwall, dar nici n-am de gând să petrec toată seara închisă în camera mea.
Viktor m-a făcut să mă îmbăt, Viktor să-mi țină companie!
Prind momentul în care coridorul e gol și țâșnesc spre celălalt capăt, intrând repede în apartamentul lui.
Vărul meu e un ciudat.
Stă în fotoliul din bibliotecă pe întuneric bând un pahar cu ceva, de parcă n-a golit în seara asta toate băuturile de la nuntă.
Mă îndrept spre lampa de pe birou și o aprind cu grijă, stingând chibritul în suportul de metal.
- De ce bei pe întuneric ca un criminal?
Râsul lui rece îmi înfioară spatele.
- Tu de ce umbli pe coridoare dezbrăcată?
Mă răsucesc spre el cu inima bătând mult prea tare. Ăsta nu-i în niciun caz Viktor. Îi cunosc vocea, și nu e vărul meu.
- Ce cauți aici? întreb răgușit.
- Îl aștept pe Viktor. Tu ce cauți aici?
- Îl aștept pe Viktor.
Ne privim tăios câteva clipe.
Levi poartă un halat de mătase gri legat neglijent, și lumina lămpii cade pieziș pe pieptul lui pictat cu cerneală.
Îmi strâng halatul mai bine pe umeri, fiidcă ochii lui căprui par să vadă dincolo de hainele mele subțiri.
- Trebuie să pleci, Levi. Nu putem sta singuri pe întuneric.
El își ridică paharul în raza lămpii, studiind netulburat lichidul chilimbariu.
- Ți-e frică să stai cu mine, Ava?
- Ești ultimul om de care mi-ar fi frică.
Îmi face un semn discret cu capul.
- Atunci vino încoace.
Îmi dau părul răzleț după ureche, apropiindu-mă de fotoliul pe care stă, și el lasă paharul pe măsuță.
Mâinile lui mi se lipesc de talie și nu protestez atunci când mă ridică, așezându-mă pe genunchi.
Mă sprijinesc de umărul lui ca să-mi trec un picior de partea cealaltă, înconjurându-i complet coapsele cu picioarele mele.
- Miroși a rom.
- Tu miroși a lavandă.
Îmi înconjoară talia cu un braț, lipindu-mă de pieptul lui gol și plin de tatuaje. Sunt câteva noi. De fiecare dată când îl văd pe Levi, mai are câteva tatuaje în plus.
Trasez cu degetul conturul sinuos al șarpelui care i se încolăcește pe claviculă.
- În câtva timp pielea ta va fi la fel de neagră ca sufletul tău.
- Ah, Ava! Tabăra aia încă n-a scos romantismul din tine.
- Obiceiurile vechi mor greu, Levi.
- Credeam că o să vii în Licasya, continuă încet. De ce n-ai venit? Toți prietenii tăi sunt acolo.
Oftez masându-mi tâmplele grele.
- Și dușmanul meu e acolo.
Aș fi mers în Licasya, chiar aș fi mers. E mai aproape de casă și malezienii acolo își fac instrucția, dar... în clipa în care am aflat că Levi e acolo, am decis să merg în Kadara.
- De ce mă urăști atât de mult, Ava?
- N-avem suficient timp ca să-ți dau toate motivele.
- Spune-mi unul singur.
Îmi sprijinesc fruntea de a lui și închid ochii care mă dor tot mai tare. Cuvintele îmi ies ca un râu.
- Grădinile Solare, Novia... Turneul Casei Regale. Îți amintești?
- Bine-nțeles! A fost singurul meci în care m-a învins o fată.
E atât de greu să-ți amintești lucruri când te doare capul și ceața îți învăluie mintea.
- Aveam doar doisprezece ani, continui greoi. Și ai... m-ai sărutat după ce am încheiat jocul.
- Îmi amintesc.
- Am fost atât de măgulită! N-am dormit toată noaptea. Primul meu sărut. Cam devreme, ce-i drept. Credeam că o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți sau ceva de genul ăsta.
- Hm.
- A doua zi de dimineață când am deschis fereastra, sărutai o fată de la bucătărie în grădină.
El începe să râdă înfundat.
- Asta nu-mi amintesc, dar te cred pe cuvânt.
- Atunci mi-am dat seama cât de pervers, cât și defect ești.
- Deci mă urăști pentru un sărut de acum... șase ani?
- Tu nu înțelegi. A fost primul meu sărut! Am scris o pagină întreagă în jurnal despre el, despre ochii tăi ca niște alune de pădure, sau ce zeilor am mai scris.
- Ca niște alune de pădure!!
- Iar a doua zi... a doua zi am rupt foaia. Adică așa cred... nu, nu cred că am rupt-o. Cred că încă e acolo, prin vechile mele jurnale.
- Cât vrei să-ți dau ca să pot citi pagina aia?
- Nimic. N-o să citești niciodată nici măcar un cuvințel din jurnalele mele. Îmi țin sufletul sub cheie.
El își schimbă poziția, privindu-mă lung.
- Așadar, mă urăști pentru o greșeală de la paisprezece ani.
- Ești la fel și astăzi, chiar mai rău. Ești dezmățat, arogant și neplăcut.
- Poate ai dreptate.
- Știu că am. Și o știi și tu.
El rămâne tăcut câteva clipe, întinzându-se să-și ia paharul cu rom de pe măsuță.
Îi culeg o bobiță de rom de pe buze cu vârful degetului.
- Partea cea mai rea nu-i asta. Partea cea mai rea e că nu-mi amintesc. Îmi amintesc euforia, dar nu-mi amintesc cum a fost. Eram prea mică, și de câte ori încerc... e groaznic. Ar trebui să-mi amintesc ce gust aveau buzele tale, dacă erau moi sau aspre, dacă erau reci sau calde...
- Te gândești des la buzele mele?
- Nu. Îmi face rău. Mă doare stomacul dacă mă gândesc la tine.
- O spui de parcă sunt o boală.
- Ești o boală. Ești cea mai rea boală dintre toate.
- Cum spui tu, prințeso.
- Nici măcar nu ești frumos. Oamenii te plac doar pentru că ești bogat și inteligent, pentru că știi o grămadă de lucruri...
- Chiar așa?
- Da. Ai ochii prea mari, părul tău e prea aspru și fața prea ascuțită. Și ești prea înalt.
- Dar sunt inteligent.
- Nu contează, ești rău. Și personajele rele pot să fie inteligente. Cotoroanța care a făcut mărul otrăvit, vrăjitoarea care a ascuns lumea într-o nucă... trebuie să fii deștept ca să faci asta. Și totuși, sfârșești aruncat de pe o stâncă.
- Ar trebui să scrii o carte. Ești mult prea romantică, Ava.
- Vezi? Nu mă iei niciodată în serios. Tu trăiești într-o lume în care nu crezi decât ceea ce atingi.
- Ating ceva foarte plăcut în momentul ăsta.
Îl pleznesc când încearcă să-mi descheie halatul.
- Nu atinge nimic! Corpul meu e ca un templu: te uiți, dar nu pui mâna.
Râsul lui îmi gâdilă pieptul.
- Zei! Cât de mult ai băut?
- Prea mult. Am jucat un joc cu Viktor și am amestecat o grămadă de băuturi...
- Se vede.
Îmi cobor privirea spre buzele lui umede și suspin.
- E atât de păcat că nu-mi amintesc sărutul ăla.
El golește paharul dintr-o înghițitură.
- Pot să-ți reîmprospătez memoria dacă vrei.
Îi cuprind fața cu mâinile.
- Fă-o.
Buzele noastre se ating discret.
Ale lui au un gust ușor acid de rom.
Degetele lui se strecoară în părul meu trăgându-mă mai aproape. Mă lipesc de pieptul lui tremurând. Îi simt vârful limbii apăsându-mi dinții și o clipă mă gândesc să-l țin la distanță, dar Levilian e încăpățânat, așa că sfârșește deschizându-mi ușor gura.
Îi culeg de pe limbă ultimele picături de rom, simțindu-mă tot mai moale și mai umedă, pe măsură ce aroma și mirosul lui mi se strecoară în sânge.
El mă privește cu ochii aceia căprui care lucesc în întuneric.
- E bine?
- E delicios.
- O să scrii o pagină întreagă despre asta?
- Poate.
Ceva se trântește în spatele nostru luându-ne prin surprindere.
- În regulă. Am asistat la destulă nebunie pentru o singură seară. Ce zeilor credeți că faceți pe fotoliul meu?!
Îmi las capul pe spate ca să mă uit la Viktor care a intrat în salon și merge ață spre lămpile din perete.
- Stăteam doar de povești, spune Levi amuzat. Ca niște prieteni vechi.
- Ca niște dușmani vechi, îl corectez eu, făcându-l să râdă.
Viktor aprinde lămpile rapid, scăldându-ne într-o lumină mult prea intensă de la care începe să mă doară capul.
- Stăteați doar de povești? Realizați că sunteți călare unul pe altul?! Cât de mult ați băut? De Ava știu, dar tu cât ai băut, dobitocule?
- Nu fii absurd, Viktor! Aș fi făcut la fel și dacă eram treaz.
- Nu, nu ai fi făcut. Ava! Dă-te jos de pe el în clipa asta.
Mă uit la Levi confuză.
- Trebuie să mă dau jos. Nu e bine. Nu trebuia să te sărut.
- V-ați și sărutat, fir-ar să fie!?
- De ce nu, Ava?
- Așa sunt basmele. Nu poți săruta personajul negativ.
- Putem inventa un basm în care ambele personaje trăiesc fericite până la adânci bătrâneți.
- Nu. Eu o să trăiesc fericită cu prințul meu. Tu... pe tine o să te transform într-un pisoi galben și o să te țin legat de pat.
- Deci vrei să mă păstrezi, chiar dacă sunt atât de rău.
- Îți scapă esențialul, Levilian. O să te transform într-un pisoi!
- Viața de pisoi nu-i chiar atât de rea.
Din spatele nostru Viktor geme înăbușit.
- Toată lumea să plece la camera ei! Suntem cu toții mult prea beți pentru conversația asta.