Azuri mormăii somnoroasă atunci când Adaminis o așeză cu grijă pe pat, adormise ca un bebeluș . Zeul o privi cu un zâmbet reținut pe buze și îi mângâie obrazul pe care încă se observau urmele firelor de iarbă. Obrazul ei era moale și fin iar pielea îi era pală din cauza timpului petrecut prea mult în interior.
Adaminis ar fi vrut să o poată lăsa liberă dar era prea periculos. Oamenii erau ființe crude ce distrugeau tot ceea ce era frumos, striveau frumusețea și pe urmă o deplângeau. Ca un continuu cerc al disperării nu se puteau abține din setea de a strivi ceea ce găsesc în creștere și de a privi cu nepăsare durerea întipărită în fața ochilor lor. Prea bătrâni pentru a fi naivi și prea tineri pentru a fi vicleni, erau blocați pe firul vieții ce se sfârșea brusc așa cum dicta Zeul Sufletelor.
Fata se răsuci în somn și îi prinse mâna tatălui ei sub ea. Zeul își trase cu grijă mâna pentru a nu o trezi și o înveli mai bine. Îi putea simți bătăile inimii sub palmă atunci când o așeză pe spatele ei. Adaminis rămase nemișcat ascultându-i bătăile inimii și absorbind valul de căldură ce îl emitea piatra ce se cuibărise feroce în inima Azurei.
Dar fiica lui nu va sta închisă într-o colivie doar pentru că oamenii sunt bestii atroce. Va îmblânzi oamenii, îi va dresa ca pe niște animale sălbatice ce sunt. Iar dacă ei nu vor vrea de bună voie, îi va dresa cu forța.
Mai întâi de toate trebuia să se ocupe de piatra din inima micuțului său fluturaș. Îl frustra faptul că nu o putea scoate pur și simplu din ea, încercase, piatra se împotrivise cu înverșunare, își rănea fiica așa că se oprise. Nicio altă creație nu i se mai împotrivise până acum dar piatra era specială, trebuia să recunoască asta. Lucrurile speciale aveau nevoie de o atenție specială așa că va studia cu mai multă atenție afecțiunea creației lui pentru Azuri.
O mică lumină îi fură privirea zeului și se uită în sus spre candelabru. Luna începu să se sfărâme lăsând razele soarelui să o străpungă ca o ploaie de lancii. Bucățile din lună au luat foc arzând fără căldură, soarele se formă din lună într-un spectacol de distrugere și creere, anunță venirea dimineții.
Zeul nici nu observă că își petrecu mai bine de o jumătate de noapte mângâindu-și fiica.
— Ce repede trece timpul când ești nemuritor! Eternitatea e o virtute pentru cei morți... Adaminis îi sărută părul Azuri...dar nu și pentru cei vii.
Azuri se ridică în șezut atunci când o pală de aer îi mângâie obrajii. Se frecă la ochii și privi peretele având impresia că abia se închise. Avea gura uscată. Pe noptieră îi apăru un pahar cu mânerul în formă de fluture și îl bău cu sete. Candelabrul era în formă de soare deci era dimineață.
Abia atunci când așeză paharul la loc pe noptieră observă că încă avea mănușile pe mâini. Își mișcă încet degetele întrebându-se cum putuse să uite de ele. Erau moi la atingere dar atât de perfecte pe mâna ei încât le simțea ca o a doua piele, de parcă fuseseră tot timpul pe mâinile ei dar nu le văzuse.
Se mută cu grijă la marginea patului, începu să se joace cu degetele de la picioare în covorul moale prinzând puful între degete și smulgându-l. Mâinile ei păreau a fi mult mai delicate acum că avea mănușile pe mâini, i se părea incredibil să poată primi orice își dorește.
— Atât de ușor...
Își pipăi buzunarul de la piept unde avea butonii lui Lain și zâmbi satisfăcută. Adaminis nu trebuia să știe chiar totul, de unde sunt butonii el nu trebuie să știe. Acum că avea butonii lui Lain voia mai mult, îi era dor de lucrurile pe care ea le furase și care se prăfuiau pe rafturile din muzeu.
Și așa începu totul.
Se gândi la broșă, prima ei interacțiune cu zeii, și îi apăru în căușul palmelor. Sări în sus de bucurie la reușită, nu-i ieși chiar din prima căci nu-și aducea bine aminte culoarea, mintea îi juca feste. După ce își prinse broșa în piept făcu rost și de inelul pe care îl furase de la Asahi.
O păpușă. O pisică de pluș. Încetul cu încetul camera i se umplea de lucruri de acasă. Se simțea mult mai în largul ei printre lucrurile prăfuite pe care le furase în decursul anilor. Cel mai greu fusese tabloul, îl furase greu iar acum să-l aducă în Nor era și mai greu. Lucrurile micuțe îi încăpeau în palme dar nu prea știa cum să procedeze cu lucrurile mari.
Faptul că nu putea aduce tabloul o întristă. Voia acel tablou foarte mult căci însemna cât toate lucrurile adunate. Își aminti de momentele în care stătea cu orele holbându-se la tablou fără să se miște dar prea speriată să atingă sticla. Rama groasă de lemn îi dădu multe bătăi de cap atunci când a trebuit să-l fure din casa unui negustor de vin dar era sculptată frumos așa că nu a vrut să renunțe la ea.
Dar cel mai mult iubea portretul femeii. Părul negru, uleios căzând în valuri pe spatele ei drept. Ochii căprui și limpezi ce aveau o sclipire aurie în care te pierdeai. Liniile fine ale buzelor ușor curbate într-un zâmbet inocent dar ce ascudea o minte șireată. Bărbie doar puțin țuguiată era rotunjită fin cu pensula iar poziția puțin ridicată scotea în evidență mândria unei femei de invidiat.
Azuri iubea acel tablou iar inima îi tresăltă atunci când simți prin mănuși lemnul dur. Tabloul. Se afla chiar în fața ei, în mâinile ei, îl ținea de ramă. Reuși!
— E uimitor! Asta e tot ce mi-am dorit!
Fata împinse puțin fluturașii de pe un perete și atinse tabloul de acesta. O pereche de fluturași își strânseră aripile iar Azuri putu agăță tabloul în ele. Era tot ceea ce își mai putea dori.
— Nu știu cine ești, doamnă, dar arăți exact ca... Zâmbetul Azurei se topea încet ca o lumânare. Exact ca mama...
Azuri se uită în jurul ei șocată. Totul. De la nasturi până la păpușă și bijuterii. Toate erau lucruri ce le văzuse asemănătoare cu mama ei. Adunase o grămadă de nasturi negri ce se asemănau cu părul ei. Rubinele roșii ca buzele ei. Curele maronii ca ochii ei. Păpușa ce se asemăna cu ea. Tabloul... Doamna din tablou era ca mama ei.
— Ce-am făcut? Nu, nu, nu, nu... O urăsc! Eu o urăsc! Nu am nevoie de ea! Nu vreau să o mai văd!
Fata vru să dea jos tabloul furioasă dar se opri brusc văzând mănușile. Mănușile negre ce aparținuseră mamei ei. Mănușile ce i-au adus totul aici, nu le mai voia, nu mai voia nimic. Și le smulse de pe mâini cu sălbăticie și le aruncă în perete înfuriată pe ea însăși.
— Te urăsc, mama! E numai vina ta! Te urăsc!
Se îneca cu propriile lacrimi ce nu voia să le verse. Nu pentru mama ei. Își promisese să nu mai plângă pentru mama ce nici măcar nu o iubise, nu o merita și totuși era fiica ei.
Azuri privi podeaua, blocată între toate lucrurile ce îi aminteau de mama ei își dori să fie oarbă. Dar se încruntă confuză văzând o fâșie de hârtie rostogolindu-se la picioarele ei. Era micuță cât degetul ei arătător iar hârtia gălbuie părea a fi veche. Fata privi mănușile, din ele căzu bucata de hârtie.
— Ce ai ascuns tu aici, Nevra? Azuri se aplecă luând bucățica de hârtie și o despături și citi în barbă :
"Fie ca stânga ta să nu mai distrugă ceea ce Prea Luminata Creație a adus pe lume iar dreapta ta să nu mai creeze hidoșeniile ce Prea Întunecata Distrugere le-a asuns de Lume căci, din acest moment, eu pe tine te blestem să stai în piatră până când suferința dorinței Celui În Viață să te despietrească pentru a face bine."
Azuri clipi. Citi încă o dată blestemul fără să-i vină a crede. Căutase și se măcinase la unde putea fi ascunsă iar acum se afla în mâinile ei. Vraja pentru a-l împietri pe Adaminis e de fapt un blestem. Dar faptul că se afla în mănușile Nevrei însemna că ea spuse blestemul, ea l-a împietrit pe Adaminis. Ea l-a trădat pe Adaminis.
— Ce... Nevra, tu ai... Dar...
Cuvintele i se blocaseră în gât. Nu avea niciun sens. Adaminis o iubea pe Nevra și îi oferea tot ceea ce își dorea, avea propriile puteri pentru a avea ceea ce își dorea. Desigur că nu avea voie să iasă din Nor dar Azuri se îndoia că dacă Nevra i-ar fi cerut lui Adaminis nu ar fi lăsat-o afară din Nor.
Nevra trăise în Nor de când se știa. Nevra fusese creată în Nor de Adaminis. Râse cu zeii. Trăise alături de ei. Le zâmbise și îi trădase, îi împietriseră iar probabil că Adaminis nici nu știa ce fel de scorpie trădătoare crease.
— De ce, Nevra? De ce ai face așa ceva? Adaminis nu e rău, e doar neînțeles. A suferit mult și toți facem greșeli când suferim. Azuri privea tabloul ce era tăcut ca o statuie. Trebuie să vorbesc cu Adaminis, trebuie să știe.
Azuri împături hârtia și o puse în buzunarul de la piept. Trebuia să-i spună lui Adaminis că nu trebuie să mai sufere după Nevra care era o trădătoare. Îi va spune că a găsit blestemul în mănuși, Nevra era o trădătoare. De data aceasta îl va convinge că oamenii nu sunt răi, va avea încredere în ea după ce îi va da blestemul și îl va face să înțeleagă că oamenii sunt buni iar atunci nu va mai trebui să-și prindă tatăl în piatră. Și Adaminis merită salvat.
Fata alergă grăbită pe holuri căutându-l pe Adaminis. Era în culmea fericirii. Avea vraja/blestemul și îl va convinge pe Adaminis că oamenii merită o a doua șansă, era sigură că va reuși. Dar Norul nu ținea cu ea, holurile la fel se bifurcau și coteau fără a se schimba într-un fel. Până în momentul în care Azuri rămase împietrită.
În fața ochilor ei o ușă neagră era pironită în mijlocul peretelui. Nu mai văzuse o ușă de când încercase să evadeze prima oară. Nu știa ce o purtă atunci când deschise ușa și alergă în jos pe scări dar știa ce urma să găsească. De această dată era îmbrăcată mai bine și nu mai era udă deci nu mai alunecă pe scări ci le coborî cu o hotărâre de viață și de moarte.
Când ajunse jos privi apa rece ca gheața, o simțise înainte, înotase acolo. Șerpii sâsâiau cuprinși de foame atunci când o văzură pe Azuri dar nu ieșiră din apă deși fata era sigură că dacă ar păși în apă nu ar răni-o. De partea cealaltă a apei se afla un alt set de scări. Pe acelea le urcase tura trecută. Acum era de partea cealaltă. De partea cu ușa.
Azuri își întoarse privirea spre cealaltă ușă și ezită înainte să învârtă clanța și să intre. Era întuneric beznă în interior și bâjbâia în întuneric pentru a găsi o modalitate de a face lumină. După ce făcu câțiva pași își întinse mâinile și simți ceva rece, erau ca niște bare de metal.
Simți pe față o adiere puturoasă dar înainte să se poată retrage o gheară se smunci printre bare și o apucase de gât. Mârâituri și urlete înfiorătoare începură să răsună în jurul ei, mâinile ei țineau cu disperare de gheara solzoasă și rece ce o strângea de gât. Abia putea respira iar privirea , și așa încețoșată, orbi atunci când o rază de lumină străpunse întunericul ca o săgeată.
Adaminis păși în cameră aducând lumina cu el iar bestia se retrase înspăimântată la apariția lui. O eliberă pe Azuri ce se prăbuși pe podea tușind și se retrase îngrozită cât mai departe de zeu dar acesta păși spre bestie cu privirea rece.
Fata se ridică pe genunchii și privi bestia odioasă ce o strânse de gât. Se făcuse ghem, cât mai departe de Adaminis. Arăta ca un copilaș în timp ce scâncea și tremura din trupul solzos și deformat. Azuri scăpă un mic țipăt atunci când, doar pocnind din degete, Adaminis sfâșie creatura stropind cu sânge în jur, inclusiv pe fața Azurei.
Azuri se aștepta să vadă un strop de milă în ochii zeului, o fărâmă de părere de rău pentru ființa ce greșise, dar inima i se strânse în piept când văzu zâmbetul încântat al lui Adaminis. Zâmbea larg, cu fața plină de sânge, la fel cum îi zâmbise și Azurei cu o seară înainte. Adaminis părea încântat de ceea ce făcuse.
Ochii Azurei se învârtiră prin cameră cu groază. Privirea ei se plimba de la o creatură la alta, care se târau și se agățau de cuștile macabre în care se aflau. Dar ceea ce o îngrozi cu adevărat pe Azuri nu erau siluetele lor diforme sau chipurile pocite, ci ceea ce fuseseră o dată haine. Bucăți de cârpe putrezite atârnau în jurul corpurilor lor odată umane.
Acele creaturi odioase ce tremurau de frică la venirea lui Adaminis fuseseră o dată oameni. Femei frumoase cu copii mici și mari, bărbați în floare vârstei sau mai bătrâni, niciunul nu scăpase de furia lui Adaminis. Acelea era creaturile lui Adaminis, creațiile lui.
— Micuțul meu fluturaș, ești bine? Te-a rănit cumva?
Vocea grijulie a zeului o dezgustă pe Azuri ce se îndepărtă de mâna lui întinsă. Văzu în jurul bestiilor pânze de păianjen ca cele de pe mâinile Nefteei, lanțuri de aur ca cele ale lui Aporis în jurul picioarelor lor. Toți zeii știau de acea cameră. De acea sală a ororilor în care oamenii se târau în neputință cu corpurile modificate de Adaminis.
Văzând privirea îngrozită și împrăștiată a fiicei lui, Adaminis încercă să se apropie cu calm dar ea continua să se îndepărteze de el.
— Micuțul meu fluturaș, pot să-ți explic...
— Ești un monstru!
Azuri se ridică brusc în picioare și cu ochii în lacrimi fugi din camera ororilor. Adaminis nu o urmă gândindu-se că poate era mai bine să o lase să se calmeze mai întâi. Cuvintele ei i se blocară în minte.
— Monstru... Murmură zeul ușor ascultând pașii grăbiți ai fiicei lui pe scări.