Mergeam pe stradă abia târâindu-mi picioarele și mă gândeam la cei 20 de dolari pe care îi mai aveam în buzunar. Erau ultimii. Mi se uscase sufletul și de tristețe și de sete, dar nu-mi permiteam să îmi cumpăr nici măcar o amărâtă de sticlă de apă. Până la salariul următor mai erau două săptămâni.
În urmă cu o oră divorțul se finalizase. La fel de finalizată era și dragostea mea pentru el și rânjetul lui stupid, de care mă îndrăgostisem ca o idioată în liceu. Rămăsesem cu o casă goală, în rest, nenorocitul îmi luase tot. Tot, înseamnă tot. Economiile, mașina, bijuteriile din aur, inclusiv pe cele pe care le primisem cadou de la părinții mei în urmă cu un an, și absolut orice lucrușor mărunt care se putea lua. Haine, pantofi, genți, electrocasnicele, chiar și becurile. Le furase pe toate, în timpul în care eu făcusem o tură triplă, pentru a avea bani să îmi cumpăr un televizor. Pe cel vechi tot el îl spărsese, învolburat de valurile ultimului acces de furie. Cu o seară în urmă dormisem pe jos, pe o pătură ponosită găsită în garaj.
Sebastian fusese dragostea vieții mele. Un bărbat frumos, înalt, bine făcut, cu ochi căprui și păr lucios, un pic cârlionțat, cu temperament vulcanic. Părinții mă sfătuiseră să mă feresc de el încă din prima zi în care îl adusesem în casa lor să îl prezint ca viitorul soț, dar eu eram orbită de dragoste. Când ne căsătorisem era student la medicină, fără bani și cu o datorie de studii uriașă, dar cu un viitor strălucit în chirurgie plastică, spre deosebire de mine, care trebuia să pun pauză visului de a deveni avocat și să strâng mai întâi niște bani. Eram tânără. Ce știam eu?...
Am crezut îl el. L-am întreținut zece ani, așteptându-mi răbdătoare rândul. Și când în sfârșit a venit rândul lui să mă întrețină pe mine, m-am trezit pe masă cu divorțul. Când mi-am dat seama cine e, deja curățase conturile. Și-a angajat cel mai alunecos și mai nemilos avocat și m-a lăsat aproape pe drumuri. Numai casa în care locuiam nu a putut să mi-o ia, pentru că nu era a mea. Părinții, deși îmi promiseseră că după ce mă voi căsători o vor trece pe numele meu, s-au răzgândit. Mă certasem cu ei de multe ori din cauza asta, dacă stau bine să mă gândesc, împinsă de la spate de el, dar nu cedaseră.
- Aveți grijă domnișoară!
Și m-am și pomenit cu nasul într-un piept străin.
Am ridicat ochii spre alți ochi, albaștri. Mă priveau... cumva cu o ciudă în ei. Încruntați și răutăcioși. Și este ultimul lucru pe care mi-l amintesc din acea zi.
*
Când mi-am revenit în simțiri era din nou dimineață. Mi se părea că nu văd bine. Eram întinsă într-un pat lat, în care mai încăpeau încă vreo patru ca mine.
Trec podul palmei peste cearșaful imaculat de mătase și închid înapoi pleoapele, cu cealaltă mână deasupra lor. E prea multă lumină. Mă doare totul. Apoi aud zgomot la ușă și mă ridic în capul oaselor.
Încăperea în care mă aflu e imensă. Mobilată cu gust, cu nuanțe gri și reci și în stânga două ferestre uriașe, pesemne întredeschise, pentru că perdele lungi care le acopereau se tot umflau și dezumflau la adierea vântului.
Ușa se deschide fără zgomot și un chip firav de femeie ițește capul, doar atât cât să mă privească. După aceea se retrage cu rapiditate și o închide tot fără zgomot.
- S-a trezit? aud o voce bărbătească.
- Cheamă-l pe domnul Lorence, poruncește aceeași voce.
Mă așez pe dunga patului, cu gândul să mă ridic în picioare, dar o măsuță de cafea îmi blochează calea. Pe ea stătea o tăviță acoperită cu un bol de inox. Lângă, un pahar de suc, de portocale, cred, și încă unul cu apă, cu un boboc de trandafir în el. Nu-mi mai fusese foame de o veșnicie, dar mirosea așa de îmbietor... Încă nu îndrăznesc să ating nimic.
După câteva minute, un bărbat în halat alb intră pe ușă, urmat de o fată, îmbrăcată tot în alb, ce ducea o geantă pe umăr.
- Cum vă simțiți? mă întreabă bărbatul în timp ce își bagă stetoscopul în urechi.
Mă uit la el uimită, dar nu răspund. Îmi face semn să stau dreaptă, apoi încearcă să îmi desfacă fermoarul rochiței.
- Nu!
Mă retrag violent; bărbatul face doi pași în spate, cu mâinile la vedere.
- Liniștiți-vă! îmi spune blând. Dacă nu pun diafragma direct pe piele, posibil să nu se audă corect. Și îi spune asistentei să îmi desfacă ea fermoarul.
Mă conformez pentru moment. Urmez instrucțiunile de respirație, iar la un semn de-al lui, asistenta îmi închide la loc fermoarul. După aceea desface geanta neagră și scoate din ea un aparat cu ecran imens. Doctorul părăsește încăperea.
- Vă rog să vă dați rochița jos, zâmbește ea blajin. Trebuie să atașez electrozii pe piept.
Mă uit spre ușă îngrijorată.
- Nu vă faceți griji. Nu o să intre nimeni. Suntem doar noi acum.
Îi fac semn să mă ajute să desfac din nou fermoarul singurei mele piese vestimentare pe care o mai dețin pe lumea asta și ea mă dezbrăcă grijulie. Mă întinde pe pat și îmi zice să respir normal. Apoi îmi pune o manșetă la mâna. După câteva minute de privit la ecranul acela cu cifre și figuri ciudate, se ridică zâmbind.
- Dacă vă iau și glicemia, e ok?
Dau din cap a aprobare. Asistenta scoate un șervețel care miroase puternic a alcool și îmi șterge degetul mijlociu.
- O să simțiți o înțepătură.
Mai dau din cap o dată, semn că am înțeles și imediat simt înțepătura.
- Am terminat. Până vă îmbrăcați dumneavoastră, domnul doctor va interpreta rezultatul. Dar eu zic să nu vă faceți griji. Ar trebui totuși să mâncați. Glicemia e foarte scăzută.
*
M-am îmbrăcat și am mâncat. O foame cumplită mă prinsese încă din momentul în care fata aceea drăguță mă ajutase să mă dezbrac și cred că auzise și cum mă tot certa stomacul în continuu, că îl las să rabde în mirosul acela de bacon prăjit.
La un moment dat, trei bătăi hotărâte în ușă mă fac să tresar. Dar după ele nu intră nimeni. Oare se așteaptă să răspund?
Aștept cu sufletul la gură să apară cineva, însă după câteva secunde, bătăile se repetă.
- Intră! zic răgușit, încă mestecând la ultima bucățică de bacon.
Și ușa se deschide larg, pe ea intrând bărbatul cu ochii aceia albaștri. Sunt mai blânzi de data asta, dar privirea îi este tot ciudată.
- Deci, n-ai murit!
Ce fel de remarcă era asta? Se aștepta să fiu pe moarte, sau ce?
- Câte luni?
Mă uit la el mirată și nu înțeleg întrebarea. Câte luni?
- De când? zic, mai mult ironic.
- De sarcină.
Și gura de suc pe care tocmai o sorbisem îmi iese pe nas. Era imposibil. Îmi șterg nasul și pieptul rochiei cu șervețelul brodat de lângă tava cu mâncare, în timp ce el bate sacadat din picior, cu brațele amândouă încrucișate.
- Ce sarcina?
Bărbatul mă privește din nou contrariat și răutăcios. Scrie un mesaj și bagă telefonul înapoi în buzunar.
- Nu ești însărcinată?
- Nu! mă răstesc.
- O să vedem imediat.
Nu aveam ce sa vedem. Ginecologul la care mă duceam de doisprezece ani la control îmi pusese diagnosticul de uter ostil. Este adevărat, nu îmi dorisem până atunci să am un copil, de asta nici nu mă agitasem să mă tratez în vreun fel. Chiar mă consolasem în ideea că nu voi fi luată vreodată prin surprindere și că atunci când va veni momentul de a vrea să fiu mamă, dacă nu voi putea să aduc eu însumi pe lume un copil, voi adopta.
Pe ușă intră o fetică măruntă rău, pune cutia pe care o avea în mână pe comodă, îmi aruncă o privire zglobie și iese repede.
Bărbatul blond pune mâna pe cutie și mi-o întinde hotărât.
- Fă-l! îmi aproape poruncește și se îndreaptă spre ieșire. Revin în zece minute.
Mă uit la testul de sarcină și nu îmi vine să cred. Sunt sigură că nu sunt însărcinată. Cred că mi-aș fi dat seama. Lipsa menstruației era irelevantă. Se întâmpla câteodată să sar peste ea și câte trei luni consecutiv, iar singurul contact sexual pe care îl avusesem fusese în urmă cu două luni, când încă mai sperasem ca Sebastian să fie uman. În cei 10 ani de căsnicie, el nu mă invitase niciodată în pat. Acum, că îmi aduc aminte, nici nu cred că am făcut vreodată dragoste. Doar sex. Și doar inițiat de mine. Nu mă refuza niciodată, dar nici nu cerea. Iar în urmă cu două luni, disperată să-l fac să se răzgândească, încercasem din nou să îl cuceresc. Ce proastă fusesem. Ne-am tăvălit mecanic prin pat cam un sfert de oră, după aceea s-a îmbrăcat și a plecat, pe figură cu același dezgust cu care venise. De parcă n-aș fi fost eu femeia cu care împărțise o decadă. De parcă n-aș fi fost eu cea care ținuse de mai multe ori și câte două slujbe full time pentru a putea plăti facturile. De parcă m-ar fi găsit la bordel, nu în sânul unei familii mai mult decât decente. Atunci mi-am dat în sfârșit seama că nu fusesem pentru el decât o sursă de venit. Nimic mai mult. Pe care o exploatase la maximum și pe care o secase, iar acum migra la următoarea.