Jurnalul unei căsnicii perfecte

20 de dolari

Mergeam pe stradă abia târâindu-mi picioarele și mă gândeam la cei 20 de dolari pe care îi mai aveam în buzunar. Erau ultimii. Mi se uscase sufletul și de tristețe și de sete, dar nu-mi permiteam să îmi cumpăr nici măcar o amărâtă de sticlă de apă. Până la salariul următor mai erau 2 săptămâni.

În urmă cu o oră divorțul se finalizase. La fel de finalizată era și dragostea mea pentru el și rânjetul lui stupid, de care mă îndrăgostisem ca o idioată în liceu. Rămăsesem cu o casă goala, în rest, nenorocitul îmi luase tot. Tot, înseamnă tot. Economiile, mașina, bijuteriile din aur, inclusiv pe cele pe care le primisem cadou de la părinții mei în urmă cu un an, și absolut orice lucrușor mărunt care se putea lua. Haine, pantofi, genți, electrocasnicele, chiar și becurile. Le furase pe toate, în timpul în care eu făcusem o tură triplă, pentru a avea bani să îmi cumpăr un televizor. Pe cel vechi tot el îl spărsese împins de valurile ultimului acces de furie. Cu o seară în urmă dormisem pe jos, pe o pătură ponosită găsită în garaj.

Sebastian fusese dragostea vieții mele. Un bărbat frumos, înalt, bine făcut, cu ochi căprui și păr lucios, un pic cârlionțat, cu temperament vulcanic. Părinții mă sfătuiseră să mă feresc de el încă din prima zi în care îl adusesem în casa lor să îl prezint ca viitorul soț, dar eu eram orbită de dragoste. Când ne căsătorisem era student la medicină, fără bani și cu o datorie de studii uriașă, dar cu un viitor strălucit în chirurgie plastică, spre deosebire de mine, care trebuia să pun pauză visului de a deveni avocat și să strâng mai întâi niște bani. Eram tânăra. Ce știam eu?...

Am crezut îl el. L-am întreținut 10 ani, așteptându-mi răbdătoare rândul. Și când în sfârșit a venit rândul lui să mă întrețină pe mine, m-am trezit pe masă cu divorțul. Când mi-am dat seama cine e, deja curățase conturile. Și-a angajat cel mai alunecos și mai nemilos avocat și m-a lăsat aproape pe drumuri. Numai casa în care locuiam nu a putut să mi-o ia, pentru că nu era a mea. Părinții, deși îmi promiseseră că după ce mă voi căsători o vor trece pe numele meu, s-au răzgândit. Mă certasem cu ei de multe ori din cauza asta, dacă stau bine să mă gândesc, împinsă de la spate de el, dar nu cedaseră.

- Aveți grijă domnișoară...

Dar nu am mai auzit nimic pentru că mă pomenesc cu nasul într-un piept străin. Ridic ochii spre alți ochi, albaștri. Mă priveau... cumva cu o ciudă în ei. Încruntați și răutăcioși. Și este ultimul lucru pe care mi-l amintesc...

*

Când am deschis ochii, era din nou dimineață. Mi se părea că nu văd bine. Eram întinsă într-un pat lat, în care mai încăpeau încă vreo patru ca mine. Trec podul palmei peste cearșaful imaculat de mătase și închid înapoi pleoapele cu cealaltă mână deasupra lor. E prea multă lumină. Mă doare totul. Apoi aud zgomot la ușă și mă ridic în capul oaselor.

Încăperea în care mă aflu e imensă. Mobilată cu gust, cu nuanțe gri și reci și în stânga 2 ferestre uriașe, pesemne întredeschise, pentru că perdele lungi care le acopereau se tot umflau si dezumflau la adierea vântului.

Ușa se deschide fără zgomot și un chip firav de femeie ițește capul, doar atât cât să mă privească. După aceea se retrage cu rapiditate și o închide tot fără zgomot.

- S-a trezit? aud o voce bărbătească.

- Cheamă-l pe domnul Lorence, poruncește aceeași voce

Mă așez pe dunga patului, cu gândul să mă ridic în picioare, dar o măsuță de cafea îmi blochează calea. Pe ea stă așezată o tăviță acoperită cu un bol de inox. Lângă, un pahar de suc, de portocale, cred, și încă unul cu apă, cu un boboc de trandafir în el. Nu-mi mai fusese foame de o veșnicie, dar mirosea așa de îmbietor... Încă nu îndrăznesc să ating nimic.