"Iubito?" vocea lui Chase mă trezește din reverie.
"Huh? Da?" îmi întorc capul într-o parte pentru a îi întâlni privirea.
Acei ochi de smarald de care m-am îndrăgostit irevocabil și iremediabil mă privesc curioși și îngrijorați. Chase se încruntă în timp ce îmi analizează expresia. Avea o mână pe volan, iar cealaltă o ținea strâns pe a mea în poală. Încă îi puteam simți entuziasmul compleșitor și adrenalina îmbătătoare de la cursa care s-a terminat nu cu foarte mult timp în urmă.
Vă întrebați cine a câștigat?
Nu e greu de ghicit ... Expresia de superioritate și aerul de îngâmfare pe care îl emană prin toți porii, făcând atmosfera din mașină puțin încărcată, trădează egoul care i s-a mărit considerabil. Chase era conștient că va ieși învingător încă de la prima tură terminată. S-a jucat cu Drake, făcându-l să creadă că va avea o șansă de această dată. Până la finalul cursei Drake era un pachet de nervi întinși la maxim, fiindu-i foarte ușor lui Chase să îl zdrobească.
Cursa dintre cei doi a fost mai mult un război psihologic, amândoi dorind să se descurajeze reciproc prin manipularea slăbiciunilor. Ghinionul lui Drake este că Chase este un maestru în arta disimulării. Impulsivitatea lui și excesul de încredere în sine i-au făcut treaba mult mai ușoară tipului de lângă mine. A fost ca furatul unei bomboane de la un copil, după cum a spus.
Drake nu a primit prea bine vestea înfrângerii rușinoase. Și-a calmat temperamentul agresiv printr-o ploaie de pumni și șuturi în cele mai apropiate obiecte sau... ființe umane. Chase a profitat de starea deplorabilă, demnă de milă în care se afla, punând paie pe foc prin ironia atât de caracteristică lui. Pentru a-l ataca la rândul său, Drake și-a rostit din nou discursul spus mie și lui Lucy. A fost suficient pentru Chase doar o amenințare ca imediat după ce cuvintele au fost rostite, pumnul iubitului meu să zboare către gura lui, umplându-i-o de sânge. I-a trebuit ceva lui Dean să-l oprească din a-i desfigura fața complet, ținând cont că nici el nu era la fel de calm pe cât părea.
"Te-am întrebat dacă ești bine? Pari puțin distrasă." îmi sărută dosul palmei, întorcându-și privirea la bezna din față.
"D-da. Sunt obosită, doar atât. Nu-ți face griji, după un somn lung voi fi ca nouă." zâmbesc, deși nu putea vedea din cauza întunericului.
"Te îngrijorează ce v-a spus Drake?" întreabă după câteva momente de liniște.
"P-poftim?" întreb la rândul meu, încurcată.
"Dacă te frământă amenințările lui Delano, te asigur de pe acum că nu vă va atinge nici măcar cu un deget. Voi avea grijă de el." în tonul său era o promisiune periculoasă.
Oh, nu! Ce are de gând să facă? Și mai important, ce este în stare să facă?
Nu-l cunoști atât de bine. Încă nu știi ce poate face cu adevărat.
"N-nu. Sunt doar obosită, ți-am zis." mă grăbesc să îi răspund.
Se uită la mine cercetător. Voia să fie sigur că spun adevărul, că sunt sinceră cu el. Mi-am ținut în frâu sentimentele, adoptând o expresie impasibilă. Nu doream să îmi fac griji și de ceea ce ar putea face Chase. Aveam prea multe pe cap acum, încă o problemă în plus și îmi cumpăram un bilet dus către cel mai apropiat sanatoriu. Speram că l-am convins că totul este în regulă, pentru că nu a mai zis nimic după aceea.
Mai aveam câțiva kilometri până ce ajungeam acasă. Ploapele mi se lăsau greaoie ori de câte ori o melodie lentă se auzea în surdină. Era trecut cu mult de miezul nopții, totul fiind îngropat în liniștea nopții de februarie. Los Angeles-ul are o climă ca de primăvară iarna, aerul răcoros fiind singurul lucru care te face să îți achiziționezi o jachetă. Spre deosebire de Seattle, ale cărui ierni sunt mai friguroase, aici te trezești cu temperaturi de peste zece grade în acest timp al anului.
"Iubito, am ajuns." mașina se oprește pe aleea din dreptul casei mele.
Fereastra de la camera mea era încă deschisă, semn că bunica nu bănuiește nimic. Mă cutremur când realizez cât de răcoare trebuie să fie acolo. Mă întorc spre Chase alarmată.
"Ce-i, iubito? Ce s-a întâmplat?"mă chestionează el.
"Cum se presupune că voi intra în casă?" îmi îngustez ochii la el.
Ha! Să te vedem acum, domnule Le-știu-pe-toate.
"Simplu... Pe ușa din față." face semn cu capul spre ea.
"E încuiată, cap sec! Alte idei geniale mai ai?" ridic o sprânceană iritată.
Expresia lui Chase traversează de la uimire la pur amuzament în doar câteva clipe. Își înclină capul într-o parte, studiindu-mă atent. Felul în care mă privea mă făcea să mă simt inconfortabil, obligându-mă să mă fâstâcesc agitată în scaunul din piele neagră.
"Cum mi-ai spus?" întreabă înăbușind din greu un zâmbet.
"Poftim?" mă încrunt la el.
"Cap sec, ă? Să vedem cine te va ajuta să intri în casă acum." spune serios.
Ups!
"E-eu... n-nu... e-eu... "
Încercam să spun ceva, dar nicio propoziție nu îmi ieșea cum trebuie. Am râs forțat, neștiind ce să fac. El se uita la mine cu aceeași expresie impenetrabilă dintotdeauna. Aș fi dat orice să aflu ce gândește ori de câte ori se ascundea în spatele ei. Era atât de frustrant să nu îți poți da seama ce simte cu adevărat, ce e în mintea lui. O totală enigmă. Un conglomerat ambulant plin din contradicții, când rece, când cald.
Oare chiar l-am supărat cu neisprăvirea mea?
"C-Chase, e-eu... Îmi pare rău. Sunt doar obosită. Nu mai realizez ce zic." mărturisesc.
Sângele începuse să mi se ridice în obraji, făcându-i să ia foc. Singurul lucru care mă consolează este faptul că Chase nu mă poate vedea ca să mă ia peste picior. Îl privesc rugător. Un zâmbet jucăuș îi joacă pe buze, iar eu răsuflu ușurată.
"Ești prea inocentă pentru binele tău... și al meu." rostește ultima parte în șoaptă.
"Să înțeleg că... nu ești supărat pe mine?" întreb pentru a fi sigură.
Expresia sa devine drăgăstoasă. Mă privea de parcă sunt cel mai de preț lucru pe care îl avea. Fiori de plăcere îmi treceau peste tot prin corp, făcându-mă să tremur de emoție. Când se uită în felul ăsta la mine mă coplșește total. Aproape că îmi vine să mă iluzionez singură că un băiat ca el ar putea iubi o fată plictisitoare și instabilă emoțional.
"Cum aș putea fi supărat pe tine? Ești atât de adorabilă când nu știi ce să spui."
În timp ce rostea acele cuvinte în ochi îi scânteia o emoție necunoscută. Era ceva nou pentru mine. Un Chase expresiv este foarte rar. Mă bucur că de față cu mine uită adesea să se ascundă după fațada pe care și-o construise. Își interpretează atât de bine rolul de băiat rău încât uneori mă înșeală și pe mine cu acea atitudine obscură și ezoterică.
"Cuvântul ăla nu ți se potrivește deloc, domnule băiat rău." încerc să fac o glumă.
"Mă crezi un băiat rău?" își duce mâna la inimă falsând rănire.
"Nu numai eu, ci tot LA." îmi rotesc ochii amuzată.
"A, da? Și cum mă mai definești?" întreabă el provocator, micșorând spațiul dintre noi.
Când e așa de aproape mi-e greu să îmi găsesc cuvintele...
"P-păi... "
Ai crede că după atâtea luni alături de el nu mai are niciun efect asupra mea această proximitate. Însă rezultatul era altul. Din contră, cu cât trece timpul mai mult, cu cât mă surprind mai atrasă de el, sentimentele mele amplificându-se până la stadiul cel mai înalt. Am tot sperat că voi descoperi o explicație logică pentru faptul că un Adonis ca el se poate îndrăgosti de mine. Toate strofocările mele s-au dovedit a fi inutile în final.
"Păi?" întreabă curios.
"Prima mea impresie despre tine nu s-a schimbat. Încă te consider un îngâmfat, arogant, înfumurat, autoritar, fălos și un grandoman." enumăr eu doar câteva caracteristici.
Nu părea deloc surprins, ci mai degrabă era amuzat de toate epitetele atribuite. Ridică o sprânceană spre mine, parcă știind că va urma și un dar în toată treaba asta. Încă avea mâna mea a cărei degete erau împletite cu ale sale. Un curent electric îmi străbătea întreg trupul ori de câte ori desena cerculețe invizibile cu degetul mare pe dosul ei.
"Dar... După ce am renunțat la lupta pe care aș fi pierdut-o oricum și l-am cunoscut pe adevăratul Chase am ajuns să mă îndrăgostesc necondiționat de tine." îi fac semn cu mâna liberă să tacă pentru că nu terminasem."Pentru că ți-am întâlnit și părțile bune. Am descoperit un frate iubitor, un prieten adevărat și un protector pentru o fată care te respingea la fiecare pas." îi privesc expresia înmărmurită.
Oare am spus ceva greșit din nou?
Spune-mi o dată în care nu ai făcut asta...
Doream să-l întreb dacă am făcut ceva prostesc, dar nu am mai apucat. Cuvintele mi-au rămas înțepenite în gât când i-am simțit buzele catifelate peste ale mele. M-a tras mai aproape de el, făcând distanța dintre noi aproape inexistentă. Gurile noastre se mișcau într-un sincron înnebunitor. Acel sărut care se dovedise la început a fi unul seducător și platonic s-a prefăcut într-un înfometat, aproape animalic.
Mi-am înfipt degetele în părul său moale, trăgând ușor de el. Chase a mârâit gutural, mușcându-mi buza de jos. Și-a pus mâinile pe talia mea ridicându-mă de pe scaun și poziționându-mă la el în poală. Spatele îmi stătea lipit de volanul Mercedesului său negru. Eram aglutinați unul de celălalt ca doi magneți a căror forță era atât de puternică încât nu îi puteai separa.
Chase întrerupe sărutul, îndreptându-și asaltul asupra gâtului expus, mușcându-l aproximativ imperceptibil printre sărutările flămânde. Am suspinat încet, dându-mi capul mai mult pe spate pentru a îi oferi un acces mai bun la pielea încinsă.
"Ești a mea! Doar a mea!" mârâie fiecare cuvânt în urechea mea, făcându-mă să mă cutremur.
Mâinile sale experimentate îmi ridicau bluza din ce în ce mai sus, descoperind mai multă piele. Își oprește atacul doar pentru a mă privi în ochi. Un zâmbet triumfător îi dezgolește dinții perfect albi. Mă sărută din nou, de această dată cast.
"Te voi avea în curând... " murmură mai mult pentru el, dar eu nu îl contrazic.
Oricum nu mă voi putea opune nici dacă aș încerca.
Cine s-ar opune?
"Haide în casă. E târziu și mâine ne trezim de dimineață." mă dă jos din poala lui.
Deschide portiera, iar apoi pe a mea. Mă ajută să cobor din mașină. Eram amețită din cauza celor întamplate acolo. Probabil că fața mea a căpătat o frumoasă nuanță de roșu aprins, dar nu mai îmi păsa. Nu am făcut nimic rău. Am șaptesprezece ani, iar Chase este iubitul meu...
"Cum voi intra?" tușesc pentru a ascunde efectul sărutărilor sale.
Mă privește pentru o clipă zâmbind în colțul gurii. Își scutură capul dintr-o parte într-alta, parcă vrând să alunge niște gânduri interzise.
"Eu aș putea să intru pe fereastră. Mă îndoiesc că și tu poți face asta așa că va trebui să descui ușa." spune zâmbind la o glumă proprie.
"Cum vei face asta? Din câte știu ai nevoie de o cheie." îmi dau ochii peste cap.
Sper că el nu crede că trucul cu agrafa de păr funcționează și în viața reală... Nici măcar nu am o agrafă.
Dacă ăsta este planul lui va trebui să mărești lista aia de complimente la adresa lui, adăugând încă unul... tont.
"Cine a zis că nu am o cheie?" întreabă atotștiutor.
"P-poftim?"
Bagă o mână în buzunarul de la spate, scoțând un obiect mic. Mi-o arată, iar eu nu îmi pot stăpâni șocul ce a pus stăpânire pe mine. Casc gura atât de larg încât am impresia că va atinge aleea pavată cu pietriș.
"Sper că aia nu e ceea ce cred eu." îl ameninț când pot formula o propoziție coerentă.
"Ba cred ca e."
Băiatul ăsta are nevoie de o consultație! Acum mă simt violată! Nu la propriu, dar ați prins voi ideea.
"C-cum? C-când? C-ce?" nu izbuteam să spun ceva care să nu sune a onomatopee.
"În primul rând închide-ți gura aia înainte să o fac eu." amenință țintuindu-mă cu privirea. "Și în al doilea rând, nu e ceea ce pare. Am luat cheia de la Lucy pentru că, evident, tu ai uitat-o pe a ta în casa încuiată." spune rotindu-și ochii.
Acum totul avea sens. Îmi amintesc când i-am dat o copie lui Lucy. Sângele îmi urcă în obraji când îmi dau seama de gândurile pe care le aveam mai devreme.
Chiar am crezut că are probleme grave...
"Scuze. Nu am vrut să pară că te consider un psihopat sau ceva. Doar că m-a șocat acea cheie care se afla la tine." fac semn spre obiectul din mâna lui.
"Ești iertată, mai ales după sărutul de mai devreme." dă din sprâncene sugestiv, făcându-mă să las privirea în jos.
Liniștea este întreruptă de râsul său energic. Nu mă pot abține să nu zâmbesc când îl văd atât de bine dispus. Pentru un adolescent de optsprezece ani este încruntat mai tot timpul, părând un om de afaceri cu multe probleme pe cap.
"Mă bucur că te distrez." spun sarcastică și îi iau cheia din mână.
Descui ușa străduindu-mă să fac cât mai puțin zgomot. Somnul bunicii nu este profund, orice fel de larmă trezind-o imediat. Am pășit precaută în hol. M-am întors spre Chase care rămăsese afară, neștiind ce să fac.
Să-l invit înăuntru? Dacă va crede că după ce s-a întâmplat în mașină sunt pregătită de pasul următor? Da, îmi place de el, nu mă înțelegeți greșit. Dar am nevoie de ceva pregătire înainte de orice fel de activitate... trivială.
"Ămm... Vrei să intri?" întreb sperând că va zice nu.
"E târziu. Trebuie să mă duc acasă. Noapte bună, iubito!" mă sărută candid.
"Oh! O-ok! Noapte bună!" spun alungând dezamăgirea venită odată cu refuzul său.
Hotărăște-te femeie! Parcă voiai să refuze ca să nu interpreteze altceva!
Nici eu nu mai știu ce vreau când este implicat el.
"Ne vedem! Vin eu să te iau!" cu aceste ultime cuvinte spuse, pleacă.
Îi privesc trupul înalt și bine conturat prin întuneric, apoi închid ușa.
Urc în cameră, iar după ce îmi fac un duș fierbinte și mă schimb în pijamalele mele plușate cu Hello Kitty, mă bag în pat. Stau cu fața la tavan forțându-mi ochii să mi se închidă. Pe drum mai aveam puțin și adormeam ca un urs, iar acum sunt cât se poate de trează. O briză răcoroasă îmi mângâie obrazul, amintindu-mi de geamul deschis.
Expir iritată că trebuie să părăsesc căldura păturii. Mă dau jos din pat. Îmi așez picioarele desculțe pe podeaua rece și mă ridic leneș. O umbră din copacul din dreptul ferestrei îmi atrage atenția, făcându-mi inima să bată cu putere.
E cineva acolo! Dar cine?!
La această constatare înfricoșătoare mă uit peste tot prin cameră după un obiect cu care mă pot apăra. Veioza pe care am primit-o cadou de la bunica se afla pe noptieră. O iau repede, apropiindu-mă încet și prudent de geam.
Păcat... îmi plăcea veioza asta.
"Ar trebui să lași veioza aia jos. Înainte să te rănești singură." spune umbra a cărei voce o cunoșteam foarte bine.
Mă strâmb, schimonosindu-mi fața în toate felurile.
În loc să-și facă griji că l-aș putea răni pe el, mă face pe mine atentă... Ce încredere excesivă în talentele mele de ninja.
"Ce cauți aici? Parcă ai spus că nu stai." îl trag la răspundere după ce aterizează grațios în cameră.
"Voiam să-ți fac o surpriză." zâmbește ștrengar.
"Mai degrabă să mă speri de moarte." bolborosesc în barbă, așezând lampa înapoi pe noptiera de lângă pat.
"Când am văzut cât de dezamăgită ești că nu rămân m-am răzgândit." spune, închizând geamul.
"Ok. Te poți culca pe jos." îl anunț astâmpărându-mi zâmbetul.
"S-o crezi tu." zice jucăuș.
"Ce? Podeaua nu a fost pe placul tău data trecută? La ce te așteptai la un pat matrimonial și o sticlă de șampanie?" întreb sarcastică.
"Patul tău e suficient."
"Ai vrea tu." îmi dau ochii peste cap la el, deși nu mă poate vedea.
"De fapt chiar aș vrea. Și nu-ți mai da ochii peste cap."
Cum nai-... Oh! Las-o baltă! Mă dau bătută!
"Ce crezi că faci?" îl întreb întorcându-mă cu spatele la el și punându-mi mâna la ochi.
"În afară de ce este deja evident... Mă pregătesc de culcare." mă tachinează el.
"Nu, zău! Și te-ai gândit că este ok să te dezbraci de față cu mine! Îmi pare rău, dar eu nu frecventez cluburile de striptease." îl anunț puțin nervoasă.
"Eu da, așa că ce ar fi să îmi oferi un spectacol. Oricum am văzut totul deja. Ar fi ca o repetiție de data asta."
Nu puteam să-mi dau seama dacă glumea sau era serios. Și nici nu îmi păsa. Seara asta a fost mult prea intensă pentru mine și mă simt extenuată.
"Gata, iubito! Te poți uita!"
Mă întorc cu băgare de seamă. Voiam să fiu sigură că nu mă mințea. Am expirat ușurată când i-am văzut pantalonii periculos de lăsați pe șolduri.
Cel puțin poartă ceva... Dar unde naiba îi este tricoul?!
"Un tricou n-ai?" arcuiesc o sprânceană curioasă.
"Nu am nevoie. O să mă încălzești tu, nu-i așa?" din doi pași era în fața mea.
"Ămmm... Poate." spun amețită de parfumul său ademenitor.
"Deci ai fi în stare să mă lași să îngheț?" se preface mirat.
"Nu e chiar așa frig." casc prelung.
"Hai să ne culcăm. Ești extenuată." spune amuzat.
Mă așez pe pat, iar el mă învelește grijuliu. Înconjoară bucata de mobilier, ocupând locul de lângă mine. Patul meu era mult mai mic decât al său, de aceea suntem nevoiți să stăm lipiți unul de celălalt. Nu că m-ar deranja în vreun fel. Chase mă trage mai aproape, înfășurându-și brațul în jurul taliei mele, iar eu cad în cele din urmă într-un somn adânc.
"Somn ușor, iubita mea."
.
.
.
"Believe, scumpo, trebuia să te ferești de ei. Nu sunt familia ta. O familie cordială nu-ți dorește răul, ci te înconjoară cu dragoste. Ei nu se pot asemăna cu oameni, ci mai degrabă cu monștri."
Toate acele cuvinte erau rostite de o voce atât de familiară, dar, totuși, atât de necunoscută. Am încercat din toate puterile să-mi deschid ochii pentru a vedea cui îi aparține, dar la fel ca alte dăți anterioare eforturile au fost în van. Îmi simțeam ploapele apăsate de o forță imaginară. Corpul îmi era amorțit, nepermițând mușchilor să se miște în vreun fel.
"Uită-te ce v-au făcut... Ce ne-au făcut. Întoacete la noi, scumpo. Încă o lovitură și familia noastră își va pierde orice încredere. Te rog... Trebuie să lupți ca să vii acasă, unde îți e locul. Am nevoie de tine. Toți avem."
Glasul drăgăstos pe care îl aud zi de zi de când am ieșit din întunericul ce mă atrăgea spre el precum o gaură neagră, părea pierdut. Nu mai întâlnisem o voce atât de îndurerată niciodată. Iar motivul acestei suferințe eram eu. Îmi doream mai mult decât orice să o pot liniști pe această străină care varsă lacrimi amare ori de câte ori nu îi răspund la întrebările puse. Voiam să o consolez. Să îi țin mâna tremurândă în a mea și să-i promit că totul va fi bine.
"Oh, David, de ce le-am lăsat singure? Dacă am fi fost mai precauți nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat."
" E puternică, mamă. Își va reveni. O să vezi. Trebuie să își revină. Misiunea ei aici nu s-a terminat. Are o viață înainte. Iar eu voi avea grijă ca nepoata mea să nu trăiască în teamă ca mama ei."
De această dată o voce groasă și autoritară a vorbit. O puteam recunoaște și pe aceasta. Este a bărbatului care vine în fiecare seară să mă încurajeze, uneori chiar să-mi poruncească să deschid ochii. Deși își ascundea sentimentele destul de bine în fața femeii, care se pare că îi este mamă, eu simt o tentă de durere în tonul său imperativ.
"Dar au trecut luni și ea nu a dat niciun semn cum că ne-ar auzi... "
Cu fiecare cuvânt vocea femeii se spărgea, urmând ca în cele din urmă să aud suspine incontrolabile. Aveam nevoie să domolesc acele plânsete înfundate și să șterg dârele lăsate de lacrimi pe obrajii ei. Mușchii refuzau în mod dureros să îmi asculte necesitatea care se transforma ușor, ușor într-o dorință arzătoare.
"Nu spune asta! Să nu îndrăznești să te dai bătută! Știu că își va reveni. Nu o vom pierde și pe ea." bărbatul amenință.
"Dacă Nicholas va afla unde e? Dacă va veni după ea?" întreabă femeia speriată.
"Atunci îl voi aștepta. Mă voi asigura că nu se va atinge nici măcar de un fir de păr de-al ei."
"V-ați gândit cum va reacționa când... c-când va afla?" o altă voce întreabă.
Pe aceasta o recunoșteam cel mai bine dintre toate. Îmi transmitea un sentiment de confort ce îmi făcea vâjâitul din cap să înceteze. Semăna cu vocea unui înger. Iar fata care o deține trebuie să fie o ființă gingașă și firavă, asemenea ei.
Era ciudat pentru că stăteam aici, pe această dură formă dreptunghiulară în fiecare zi și le ascultam discuțiile care mă implicau mai mereu, dar nu izbuteam niciodată să le și înțeleg. Toate aceste persoane străine discutau despre altele și mai străine mie.
"Va trebui să o prevenim despre Nicholas... Are doar zece ani. Cum se poate ca un copil să treacă prin asta? Cum își poate pierde mama la o vârstă atât de fragedă?" aceeași voce spune, mângâindu-mi creștetul capului.
Mama? Despre ce vorbesc? Ce mamă? Trebuie să mă ridic de aici și să le cer niște explicații. Trebuie să îmi dau seama ce se întâmplă cu toți acești oameni... Trebuie să aflu adevărul... Dar sunt atât de amorțită, atât de slăbită...
Simțeam bobițe de transpirație ce se prelingeau din cap până pe gât, dispărând în bluza pijamalei. Un scâncet chinuitor mi s-a strecurat printre buzele uscate. Am făcut o mișcare în a mă întoarce pe partea cealaltă, dar eram imobilizată, ceva strângându-mă puternic de talie și ținându-mă lipită de un zid tare. Suspine cumplite îmi făceau pieptul să vibreze. Lacrimi reci mi s-au adunat în spatele pleoapelor închise. În pofida faptului că simțeam această durere insuportabilă în tot corpul, mă opuneam vehement să o las să preia controlul minții mele.
Am mai trecut prin asta de multe ori în ultimii șapte ani. Știam că odată dezlănțuită acea forță invizibilă, voi fi pierdută în neant. Trebuia să fiu mai puternică decât ea, să nu o las să mă învingă de data aceasta.
Mi-am deschis ochii. Prin crăpătura dintre draperii se vedea o rază de lumină prin care fire de praf se ridicau, dansând lent. În afară de acea urmă, ce dădea de înțeles că afară se crăpase de ziuă, peste tot în cameră era un întuneric adânc. M-am zvârcolit sub greutatea ce-mi acoperea talia, vrând să mă dau jos din pat. Dar fără succes... Mi-am întors capul într-o parte.
Chase!
Băiatul dormea profund lângă mine. Respira molcom, făcându-i pieptul gol să se înalțe și să coboare abia perceptibil. Părul închis, de obicei dezordonat, era împrăștiat pe perna mea. Pătura îi ajunsese la talie, lăsându-i pielea bronzată expusă pentru ochii curioșilor. În acest caz, aceia sunt eu. M-am zbătut să mă întorc cu fața la el, într-un final încercările fiindu-mi răsplătite. I-am admirat trăsăturile perfect conturat ale feței sale frumoase, urmând ca privirea să mi se plimbe pe pieptul definit cu mușchi, câteva cicatrici micuțe asemănătoare cu cea de pe față fiind singurul său defect vizibil.
Nu am mai putut rezista tentației de a nu îmi plimba mână peste pielea sa catifelată. Mi-am pus degetele pe brațul său, mângâindu-i apoi obrazul. Mi-am așezat vârful degetului arătător peste nasul său, iar apoi peste buzele sale perfecte. Am înlemnit când acesta mi l-a sărutat. Mi-am tras mâna instinctiv, de parcă m-ar fi curentat, și am încercat să mă îndepărtez.
Te-a prins...
Oh, Doamne! E atât de umilitor!
"Dacă aș fi știut că ești atât de îndrăzneață când dorm, aș fi insistat să împărțim un pat mai des." spune cu vocea răgușită de somn.
Temperatura camerei sau doar a corpului meu crescuse considerabil. Stăteam cu ochii mari, precum ai unei căprioare prinse în lumina farurilor de la mașină, neștiind ce să zic. Brațul său s-a încordat dintr-odată, trăgându-mă mai aproape. M-a sărutat cast.
"Bună dimineața, iubito!" îmi urează cu o veselie ascunsă în glas.
"B-bună... "
Nu reușeam să formez nicio propoziție coerentă. Chase a observat cât de mult m-a afectat faptul că m-a prins în flagrant, zâmbetul lățindu-i-se. Era și mai frumos așa.
"Liniștește-te, iubito! Nu trebuie să fii atât de inhibată. Formăm un cuplu de ceva timp, cred că avem voie să ne atingem unul pe altul oricând vrem." mă liniștește el, forțându-se să nu izbucnească în râs.
"E-eu... n-nu... adică..."
Dădeam negativ din cap, vrând să îi spun că nu era ceea ce crede. Însă cuvintele s-au hotărât că trebuie să mă părăsească de această dată. Închideam și deschideam gura ca un pește pe uscat, fără să scot vreun sunet.
M-am făcut atât de tare de râs!
"Rose, iubito, serios că nu e nimic în neregulă în a mă atinge. De fapt, eu vreau să fac asta mereu cu tine." mărturisește el fără nicio urmă de reținere sau rușine.
Ochii mi s-au mărit mai mult, iar gura mi-a rămas larg deschisă.
Cum poate să spună lucruri de genul ăsta și să nu se transforme într-un rac?!
Poate pentru că e ceva obișnuit pentru el...
Acel gând a trezit în adâncul meu un sentiment straniu. Îl mai simțisem și atunci la cafenea, când Chase și Emma păreau că se simt foarte bine împreună și când Sandra îmi băga fel de fel de prostii în cap. M-am încruntat fără să vreau.
Gelozia nu te prinde...
Chiar nu am ce face în privința asta.
"Încetează!" îmi ordonă el, starea de spirit schimbându-i-se vizibil.
"Poftim?" întreb confuză.
"Tinzi să exagerezi în analizarea unor lucruri. Nu mai face asta. Nu trebuie să te gândești la tot." spune el, privindu-mă fix în ochi.
"D-de unde ș-ști?"
"Lunile de când te cunosc mi-au fost de ajuns să-mi dau seama ce trece prin căpșorul ăla drăguț al tău. Te cunosc mai bine decât crezi. Ce a fost în trecut rămâne acolo. Nu pot schimba lucrurile, oricât mi-aș dori."
Expresia sa era rece, impenetrabilă, aceeași dintotdeauna. În ochii săi nu exista nimic, în afară de acea strălucire tipică a lor care te intimidează până în măduva oaselor.
Oare știe de fiecare dată ce gândesc? Chiar încep să consider teoria potrivit cărei el ar fi un vampir una adevărată.
Nu fi nebună!
"Ar trebui să plec. N-aș vrea ca bunica ta să mă găsească aici." anunță, dânduse jos din pat.
Încuviințez din cap. Îl privesc cum își aruncă un tricou pe el, nesinchisindu-se să se schimbe de pantalonii de pijama. Se încalță cu mișcări rapide, dar precise cu teneșii negri. Mă sărută din nou placid, urmând să deschidă fereastra și să dispară.
Mă așez din nou cu capul pe pernă, inspirând adânc. Mă uit la ceas și constat că mai aveam cel puțin o oră până ce Chase va veni din nou să mă plecăm la liceu. Încă mă simțeam obosită, abia așteptând să vină sfârșitul săptămânii.
"Măcar nu trebuie să mai lucrez la cafenea..." murmur.
Deși îmi plăcea să îmi petrec timpul liber acolo. Am constat că notele mele au scăzut de când m-am angajat, așa că am hotărât să lucrez doar pe timpul vacanțelor. Emma a fost puțin dezamăgită, dar a înțeles că viitorul meu era mai important.
Viitorul meu... Eu nici măcar nu mai știu cine sunt și mă gândesc la posibilități de viitor.
Visul acela, ca și celelalte, a părut mai mult decât real. Sunt multe lucruri care se potrivesc și multe care nu. Dar sentimentele mele nu mă pot minți.
Trebuie să aflu totul... Acum... Și știu și persoana potrivită care mă poate lămuri. Însă ce legătură are Drake cu acest bărbat, Nicholas? Mă îndoiesc că Amanda ar avea vreo legătură cu un tip precum Drake. Deși există un aer dubios în jurul ei, nu simt niciun pericol... dimpotrivă.
Și unde crezi că o poți găsi?
Emma mă poate ajuta.
.
.
.
"Emma, am nevoie de o favoare." spun de îndată ce ajung lângă ea.
"Bună, Emma! Îmi pare rău că nu am mai dat niciun semn de viață în ultimul timp. Ce mai faci? Ești bine? Nu ai fost pe nicio planetă extraterestră, nu?" zice sarcastic.
Un sentiment de vinovăție îmi traversează tot corpul. Doream să îi explic de ce am fost o așa idioată, dar adevărul era că nu aveam nicio explicație și nici timpul necesar. Pentru că imediat ce Chase, Dean sau Lucy vor observa că nu sunt pe nicăieri mă vor căuta, iar planul meu va eșua.
"Îmi pare rău! Mă voi revanșa, promit. Dar acum chiar am nevoie de ajutorul tău."
Cred că ceva din expresia mea a făcut-o să înțeleagă ca orice aveam de spus era ceva important pentru mine. S-a oprit din ștersul mesei și mi-a făcut semn din cap să continui.
Acum e acum...
Plănuisem totul: ce aveam de spus, cum să o fac pe Emma să înțeleagă, cum să mă comport, cum să reacționez, cum să o conving pe Amanda că trebuie să îmi mărturisească absolut totul. Dar acum, când mă aflu în fața acestui plan nebunesc și riscant, tot curajul începuse să se disipeze, făcând loc neliniștii de seara trecută.
Mi-e frică... Mi-e frică să aflu adevărul. Mă tem că odată ce voi afla viața mea nu va mai fi la fel.
Trebuie să faci asta pentru tine... Să nu mai trăiești cu incertitudini și întrebări fără răspuns.
Ai dreptate. Am ajuns până aici. Acum nu mai e cale de întoarcere.
"Rose?" vocea Emmei mă aduce la realitate.
"Da. Scuze. Mă afundasem în gânduri." îi zâmbesc strâmb.
"Ești bine? Începi să mă cam îngrijorezi." mă privește cercetător.
"Nu... Adică da, fizic vorbind. Însă mă tot frământă niște lucruri..." încep să spun. "Trebuie să o suni pe Amanda și să îi spui că..."
"Amanda?" întreabă prefăcându-se confuză.
Chiar știe să joace teatru. Dacă nu le-aș fi văzut atunci aș fi crezut-o fără doar și poate. Însă nu mă poate păcăli acum.
"Da, Emma... Amanda. Nu trebuie să te prefaci. V-am văzut împreună, aici." o informez eu, cu inima bătându-mi tare.
Am observat cum masca Emmei dispare. Am văzut surprinderea de pe chipul ei, iar apoi... nimic. Era ca Chase din nou și din nou. Toate aceste trăiri ascunse îmi dădeau dureri de cap. Mă făceau aproape invidioasă, deoarece puteau foarte simplu să se ascundă după o perdea pentru a nu mai putea citi nimic din limbajul corpului lor.
"Sun-o și spune-i că Believe..." pun accentul pe nume intenționat. "Vrea să vorbească cu ea, fără ocolișuri, fără ascunzișuri, fără secrete sau ghicitori."
Aveam un ton ferm, ce nu lăsa loc de interpretări sau scuze. Trebuia să îi arăt Emmei, să o fac să creadă că deja știu totul. Există o posibilitate ca ea să nu știe nimic despre ceea ce Amanda ascunde, dar eram dispusă să risc. Judecând după fațada care se prăbușise, lăsând loc liber unei tulburări limpede, Emma avea idee despre ce vorbesc.
"Be... Adică, Rose... E-eu..." încearcă ea să zică.
Părea atât de emoționată. Nu o mai văzusem niciodată așa de agitată. Și cu siguranță nu am auzit-o bâlbâindu-se. Rămân pe loc fără să trădez nimic. Intrasem într-o stare de apatie indusă care o turmenta și mai rău pe bruneta de lângă mine.
"B-bine." acceptă înfrântă. " Dar nu aici. E prea periculos. Mâine, la zece să fii la mine." zice în șoaptă, uitându-se la oamenii din cafenea sceptică.
"Voi fi acolo. Doar nu mă dezamăgi,ok? Am nevoie să știu." spun criptic, dar eram sigură că m-a înțeles perfect.
I-am făcut cu mâna păstrând aparențele. Dacă Emma se temea de ceva, trebuia să o ajut ca nimic să nu iasă din tipare. O văd cum îmi imită gestul, robotic. Am iești din cafenea în răcoarea primei zile de primăvară. Era ironic cum anotimpul se schimbase exact când îmi voi dezgropa trecutul.
Oare acesta să fie începutul sfârșitului?
****
Bunăăă! Deci cum vi se pare noul capitol? Huh?:))
Poate că ati vazut sau nu, dar am inceput editatul cartii. Actiunea va ramane aceeasi doar ca trebuie sa o "slefuiesc":))
Nu uitati ca mai sunt doar cinci capitole.
Multumesc pentru numarul urias de lecturi, voturi si comentariile frumoase. Va sunt recunoscatoare pentru sprijinul vostru.
xoxo