Jack se trezește pe o canapea într-o casă care e sigur că nu e a lui. Aude respirația unei persoane lângă el și simte cum o mână ușoară se odihnește pe abdomenul său gol. Încearcă să își amintească cum a ajuns în ipostaza asta, dar amintirile sunt blocate într-o pânză de păianjen, iar băiatul e sigur că va avea o migrenă în următoarele momente.
În aer încă se simte miros de whisky și țigări ieftine. Hainele lui sunt undeva aruncate pe jos. De unde stă poate să privească marginea tricoului său negru. Se ridică anevoie în timp ce fata de lângă el mormăie dezaprobator. Are senzația că încăperea se învârte în jurul lui și îi ia o secundă în plus până face următorul pas.
În drumul lui spre bucătărie își culege tricoul de pe jos și încearcă să se obișnuiască cu lumina puternică care învăluie casa. Coboară scările împiedicându-se în propriile picioare, iar într-un final ajunge în bucătărie. Caută de zor un pahar curat și o sticlă cu apă, dar este inutil așa că bea apa direct de la robinet, sprijinindu-și brațele de blatul bucătăriei.
- Noapte grea, Carter?
O voce râde batjocuritor în spatele lui.
- Du-te naibii, Dylan! murmură Jack.
Își simte capul mult prea greu, iar starea de rău pare să se accentueze cu cât este mai treaz.
- Uite, ia pastila asta cu niște apă și o să te simți mai bine, spune Dylan în timp ce scoate dintr-un pachețel transparent o pastilă albă.
- Bagă-ți pastilele undeva, nu mai pun gura pe nimic de la tine în veci.
- Cum vrei tu, mai multe pentru mine. Apropo, a fost mișto aseară, nu crezi?
Dylan Carlsen doamnelor și domnilor. Un tânăr de 21 de ani care, la fel ca mulți alții, a rămas în oraș de dragul prietenilor, dar și pentru că era sigur că nu va termina nicio facultate. S-a angajat cu câțiva ani în urmă la atelierul lui Archie, un domn pe la 60 de ani, care nu mai reușea să facă față singur volumului de muncă. Unii vecini spun însă că băiatul ar lucra pentru Casper. Varianta e destul de evidentă. Dintr-un salariu de mecanic nu poți să acoperi cheltuielile lunare cauzate de petrecerile extravagante pe care Dylan le organizează cu mult tact.
- Nu, nu cred că a fost mișto pentru că am o migrenă și nu îmi amintesc nimic din ce s-a întâmplat.
- Ar trebui să o întrebi pe Daisy, sigur știe ce ai făcut aseară.
Jack își dă ochii peste cap și pufnește exasperat. Urăște diminețile de după petreceri când nu își poate aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat. Daisy e colega lui de liceu și chiar dacă pare că o simpatizează mai mult decât ar trebui, băiatul o detestă, dar nu o poate arăta pe față deoarece fata e sora vitregă a lui Dylan, iar cine se ia de ea, se pune rău cu un metru nouăzeci de mușchi ceea ce nu e tocmai plăcut.
În ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă, Jack iubește petrecerile unde poate pune totul pe pauză pentru o noapte, își poate face de cap cu cine vrea, iar dacă e norocos, poate prinde și ocazia de a împărți niște perechi de pumni în stânga și în dreapta.
În partea rațională a creierului său conștientizează uneori că ceea ce face nu este bine, dar atunci când cineva vine și îți pune în mână un pahar cu bere și zice că nu ai tupeu să îl bei, nu-i așa că o să îl dai pe gât fără să te gândești a doua oară?
Simte greutatea telefonului în buzunarul din spate al blugilor. Decide să îl deschidă pentru a descoperi cu stupoare nenumăratele mesaje și apeluri telefonice. A "uitat" să anunțe, cum îi place lui să spună, că va rămâne peste noapte la un prieten. În orice caz, e mai ușor să îți ceri iertare pentru ceva ce ai făcut decât să ceri permisiunea pentru a face acel ceva.
Mai deschide odată robinetul pentru a bea apă și închide ochii. Noaptea trecută a însemnat o greșeală de la început până la sfârșit, dar acum nu mai poate schimba nimic. Se îndreaptă cu pași lenți către ușa de la intrare, dar aude cum cineva îl strigă din capătul scării.
- Jack, pleci?
Vocea îi aparține lui Charlie, vărul lui Dylan.
- Da, plec, trebuie să ajung acasă.
- Așteaptă un minut, vin și eu cu tine.
Îl așteaptă, dar nu știe de ce. Mereu a fost apropiat de băiatul ăsta cu ochi albaștri care din păcate a nimerit unde nu trebuie. E, cum s-ar spune, oaia albă a familiei. La început, au crezut că e adoptat. La cei 14 ani pe care îi are, e mai inteligent decât toți membrii familiei la un loc. A visat mereu că va absolvi într-o zi o facultate într-un oraș mare și va scăpa definitiv de lumea în care crește acum.
- Unde mergi așa de dimineață? Nu ar trebui să dormi sau ceva, e weekend până la urmă.
Jack îl privește pe băiat cum iese din casă cu hotărârea unui om mare.
- Și tu nu trebuia să fii acasă la ora asta?
- Nu schimba subiectul, mormăie Jack.
- Mă duc la bibliotecă. Trebuie să împrumut niște cărți pentru un proiect. Documentare, știi tu.
- Dar nu există internet pentru asta?
- Da, dar ca să ai internet, în primul rând îți trebuie curent, iar acasă la mine au tăiat curentul de trei luni.
- Păi nu poți să îl rogi pe Dylan să vă împrumute niște bani, sau măcar să te lase să cauți la el pe calculator informațiile?
- Vărul meu nu e ceea ce pare, Carter.
Și cu asta se lasă liniștea între cei doi. Charlie nu știe ce ar putea să zică sau dacă măcar are voie să mai spună ceva, iar Jack e mult prea obosit ca să mai încerce să mențină o conversație, așa că își continuă drumul în liniște.
La un moment dat se ciocnesc violent de cineva. Coboară privirea pentru a zări o fată cu părul șaten cum trece ca o furtună printre ei, dându-i la o parte din calea sa. Jack se oprește pentru o secundă. Are impresia că o cunoaște, dar nu știe de unde, face un efort pentru a-și aminti, dar creierul nu dorește să coopereze, așa că merge mai departe.
Când ajunge în intersecția din apropierea primăriei, se desparte de Charlie și se îndreaptă singur spre casă. Multe locuri le-a numit casă, dar pe niciunul acasă, iar diferența e colosală.
Nu s-a simțit acasă nicăieri.
Toată viața lui a trăit ca o marionetă controlată de un păpușar malefic.
Oamenii tind mereu să îi reamintească faptul că trebuie să fie recunoscător pentru ceea ce are azi fiindcă alți copii care se află în situația lui nu sunt atât de privilegiați. Alți copii și-ar dori ceea ce are el așa că trebuie să fie mai bun cu cei care îi asigură o viață decentă.
Știe că nu poate fi considerat un exemplu și nici nu și-ar dori asta. A fost un exemplu mulți ani, dar acum faptele lui nu mai sunt lăudabile. A pierdut numărul dăților când a fost mustrat pentru comportamentul său inadecvat și s-a săturat să fie închis în casă de fiecare dată când oamenii erau dezamăgiți de el.
A încercat mereu să îi facă să fie mândrii de el. Nu conta cine, dar atâta timp cât avea validare că a făcut ceea ce trebuie era mulțumit.
Pășește ostenit pe aleea din fața clădirii pe care în ultimii ani o numește casa lui. Chiar dacă s-a trezit cu mai bine de o oră înainte, se simte din ce în ce mai obosit cu fiecare pas pe care îl face.
Privește ușa de la intrare stând impunătoare în fața lui. Știe că l-au așteptat să vină aseară, dar ca de fiecare dată, nu a venit. Ar vrea să fugă cât mai departe, dar știe că nu poate, e conștient că nu are încotro. Deschide ușa încet și intră sfios. Aici mereu a trăit pe muchie de cuțit.
În living nu e nimeni, așa că mulțumește în gând îngerului păzitor și se îndreaptă spre scări. Evită câteva trepte care în mod normal scârțâie, cu un talent care denotă că a mai făcut asta de multe ori.
Intră mansardă și se întinde pe jos, lângă covor. Ar da orice pentru încă două-trei ore de somn, dar e aproape miezul zilei, iar în locuința asta, diminețile încep la ora 5.
Respiră lent și aproape adoarme pe podeaua rece din lemn de esență tare, dar este întrerupt de o bătaie în ușă. Una singură, fermă, semnul lui și al lui Benji.
- Intră.
Benji face întocmai cum i s-a spus. Pășește în camera dezordonată și se așează pe podea, lângă vărul lui.
- Jack, nu vreau să te jicnesc, dar până și un mort arată mai bine decât tine.
- Păi ce pot să zic, mă antrenez de pe acum pentru marea hibernare.
- Pe unde ai mai umblat și de data asta?
- Știi tu, pe ici, pe colo, pe unde nopțile sunt lungi și calde, iar diminețile se ivesc prea târziu ca să mai fie numite dimineți.
Privește lung tavanul. Ai putea spune că reușește să vadă dincolo de grinzile de lemn și țigla metalică, dar adevărul e că reușește doar să își potolească gândurile dacă se uită într-un punct fix.
- Deci azi am parte de poetul Jack?
- Nu, azi ai parte de Jack care vrea să fie lăsat în pace să doarmă.
Benji râde forțat. Încearcă să nu pară îngrijorat, dar inima încă îi bate cu putere când se gândește că nu a închis un ochi toată noaptea. Știe că Jack are momentele lui în care dispare câte o noapte și se întoarce abia spre dimineață, dar aseară, a fost raportată o bătaie într-un bar, iar un băiat a ajuns la spital.
Chiar dacă Miley a verificat ca rănitul să nu fie Jack, tot au stat cu inima în gât mai mult decât în alte nopți. Băiatul nu le spune niciodată unde se duce, cu cine stă sau ce face acolo. Nu vor să îl preseze, până la urmă, nu sunt părinții lui, așa că atâta timp cât nu fură nimic din casă, tot ceea ce își permit să facă e să fie îngrijorați din când în când.
- Deci chiar nu vrei să îmi spui unde ai fost?
- Benji, las-o baltă, mormăie Jack.
- Păi mă gândeam că poate pot să vin și eu cu tine data viitoare.
- Nu, în niciun caz. Să nu te mai gândești vreodată la așa ceva.
Brusc, tonalitatea lui Jack a crescut cu o octavă.
- Benji, locurile în care mă duc nu sunt cele pe care le vezi în filme, iar ceea ce se face acolo, te-ar terifia în unele cazuri. Nu e de tine așa ceva. Rămâi la temele tale complicate de la cursurile de avansați, găsește tratament pentru cancer, analizează fosile de terodactil, dar să nu-mi mai ceri niciodată așa ceva. Ai înțeles?
- Dar...
- Niciun dar. Discuția asta e încheiată acum.
- Bine...
Nu a vrut să lase garda jos, însă în astfel de momente e mai bine să nu se contrazică cu el.
- Mă duc să mănânc. Vii și tu?
- Nu, mănâncă tu și pentru mine.
Jack își întoarce capul suficient de mult încât să își privească vărul în ochi și să îi facă un semn scurt din cap să iasă din camera lui așa că Benji pleacă. Nu poate să își îngrijească vărul de parcă ar fi un copil mic, se poate descurca singur, așa cum a făcut de atâtea ori.
Odată ce ușa s-a închis în spatele lui, Jack închide ochii atât de mult încât pleoapele încep să îl doară. Își simte capul greu, iar o durere ascuțită îl face să creadă că în orice moment creierul i se va despica fix pe mijloc. Buclele șatene îi cad leneșe peste față. Nu s-a mai tuns de mult timp, iar acum a început să îi placă părul lui prea mult pentru a-l mai tăia.
Vrea ceva mai mult de la el, dar deocamdată asta e tot ceea ce poate să își ofere.
Se spune că aspectul camerei în care stai reflectă imaginea minții tale. Dacă luăm asta în considerare, ar însemna că mintea lui Jack reprezintă un câmp de luptă. Camera lui e atât de răvășită, încât ai crede, la o primă vedere, că cineva a dat o spargere acolo cu câteva minute în urmă, dar de fapt, ăsta e aspectul camerei lui din ultimele luni.
Pe patul nefăcut zace o chitară zgâriată în câteva locuri, iar mormanele de haine stau aruncate pe podea în formă de piramide, ca niște obstacole. Tablourile sunt strâmb agățate de pereți, iar posterele pe jumătate dezlipite amenință să cadă de pe pereți în oice moment. Câteva foi zac aruncate pe ici pe colo, iar de sub pat, pe lângă mormanul de șosete desperecheate se vede subtil o sticlă de Jagermeister aproape goală.
Surprinzător, băiatul adoarme, în ciuda durerii pe care o simte atât fizic cât și mental. Peste câteva ore, când se va trezi, va conștientiza că trebuie să își facă ordine în viață, chiar dacă lui nu i-a plăcut niciodată curățenia. A mers prea departe, dar fie că vrea, fie că nu, soarta îi pregătește surpriza vieții lui, iar ăsta ar putea fi ultimul lui act de rebeliune, deoarece lucrurile se vor complica atât de mult, încât va trebui să rămână lucid mai multe nopți decât i-ar face plăcere.
"When you were young and your heart
Was an open book
You used to say live and let live
(You know you did)
_____________
Salutare dragilor!
Sper că sunteți bine!
M-ar ajuta foarte mult părerile voastre așa că vă aștept comentariile!
Cu dragoste, Hazzy
xoxo