Primăvara, momentul în care lumea prinde viață și renaște sub umbra naturii. Momentul învierii fericirii și al frumosului. Nu a privit niciodată mai mult decât ochii ei au putut să vadă și nu a visat niciodată mai mult decât i-a permis rațiunea. Nu a savurat perfecțiunea cu căldură ci a împins-o în dezastru. Nu a știut niciodată să se controleze și nu a aspirat la dreptate.
Viața renaște primăvara, dar a ei cu siguranță a uitat acest element de bază, iar în prima sa iarnă când totul a murit, a rămas așa, înghețat în timp și fericirea nu s-a mai întors la ea.
Străzile au început să prindă un miros de flori albe iar casele își pictează zâmbete pe ușile de la intrare. Cum o fi oare să fii fericit?
Rătăcește pe străzile cu locuințe mari cu geamuri lungi și subțiri, cu peluza tunsă, cu alei pavate. Case care adăpostesc familii perfecte. Directorii și profesorii își arată roadele cunoașterii și privesc viața de la balcon, iar copii lor își plimbă câinii în lesa pe străzile asfaltate cu trotuare largi.
Strada Willson numără 30 de clădiri impunătoare. Cartierul perfect situat lângă oraș este locul în care oricine ar vrea să trăiască. Mai puțin ea. E adevărat că și-ar dori să aibă o cameră mare și luminoasă, să fie dusă cu mașina la școală și poate chiar să aibă prieteni pe care să îi poată aduce acasă pentru a vedea un film, dar viața asta nu-i aparține. Provine dintr-un film diferit și nu s-ar putea acomoda niciodată cu luxul unui cartier bogat, cu iluminat stradal și garduri vii tunse milimetric.
Picioarele ei calcă atent pavajul de pe trotuare. Aici primăvara e mai frumoasă, ar fi ironic să nu fie. Totuși, nu-i place să vină aici. Se simte străină de sentimentul unei apartenențe la un astfel de loc .
Totuși nevoia îi coordonează pașii către casa cu numărul 10 fiindcă oricât ar încerca problemele o ajung mai repede decât se așteaptă.
Nu a fost niciodată o tocilară sau unul dintre copiii exemplari care își dedică adolescența studiului amănunțit. A fost copilul acela de care mama ta îți spune să stai departe. Poate că ar fi fost exmatriculată de mult timp. Ceea ce l-a făcut pe director să nu semneze niciodată fișa de exmatriculare a fost inteligența ei prematură, dar și orgoliul lui care fusese adânc rănit de fratele ei mai mare. Domnul Parker, directorul, e ca o statuie. Neclintit în orice situație. Puțin ciobit, zgâriat, desenat cu graffiti pe alocuri însă neclintit. Nimic nu-l poate scoate din ale lui.
Pe Hellen nu o surprind multe, din contră, e genul de persoană care știe ce urmează să se întâmple și rareori poate spune că rămâne cu gura căscată, însă directorul a reușit să o lase fără cuvinte în dimineața aceasta când i-a transmis prin telefon, cu o nonșalanță ieșită din comun faptul că va fi exmatriculată. Decizia domnului Parker a șocat-o atât de puternic încât a scăpat telefonul din mână, iar acum se poate observa cu ușurință o crăpătură în colțul drept al ecranului.
Fata stă în fața ușii de stejar pe care este inscripționat numărul 10. Casa pe două etaje are un design vechi în stilul începutului de secol XX. Peluza e tunsă iar florile multicolore așezate în glastrele ferestrelor parcă îți zâmbesc în semn de bun venit. Analizează locuința cu un ochi critic, chinuindu-se să găsească o singură imperfecțiune ceea ce este imposibil așa că într-un final decide să bată la ușă. În spatele acesteia se aud pași încordați. Poate recunoaște orice tip de pași, iar aceia par chinuiți, obosiți și apăsați de timp, greoi, regretând faptele făcute. Într-un final, ușa se deschide lin, fără nicio scârțâitură iar fața directorului, brăzdată de riduri adânci, o întâmpină cu un zâmbet scurt și forțat.
Știe ce fel de elevă este și cu atât mai mult, îi cunoaște prea bine clasa socială din care face parte. Cei ca ea sunt ușor de deosebit. Hainele uzate ale fraților mai mari sunt singura lor garderobă, au părul mereu ciufulit și pielea bronzată de la soarele care îi îmbrățișează zilnic, însă libertatea și vânătăile sau zgârieturile de pe corp îi deosebesc cu adevărat.
Invitația pe care i-a făcut-o în casa lui s-ar putea spune că a fost un act de curaj ascuns în spatele unei prostii inimaginabile. O gafă ca aceasta trebuie consemnată în condica liceului numaidecât. Hellen reprezintă un parazit pentru casa lui perfectă. Știe sigur că după plecarea ei va freca și ultimul centimetru de podea pentru ca infecția pe care o transmit cei ca ea să nu se ia și la ei.
Cu o nervozitate ascunsă o invită în sufragerie. Mobila e perfect curățată, perdelele sunt călcate, iar geamurile sunt atat de bine spălate încât ai crede că nici nu există. Domnul Parker se așează pe canapea în timp ce fata rămâne în picioare. Îi face un serviciu în plus, ajutându-l să nu spele și canapeaua după ce pleacă.
- Domnișoară Brooks, nu cred că instituția noastră de învățământ se poate lăuda cu faptele dumneavoastră. În ultimii ani ați cauzat liceului numeroase probleme iar la capitolul absențe stați și mai rău. Vocea îi este rece și distantă. Se uită distras la un tablou din spatele ei. Analizez situația cu mare atenție iar apoi răspund sec:
- Am primit detenție pentru toate problemele cauzate, iar în ceea ce privește absențele, voi aduce scutiri. Thomas, să fim serioși, nu mă poți exmatricula așa, fără un motiv întemeiat spun după câteva minute.
Fără să vrea, Hellen observă o poză de familie în care cinci persoane zâmbărețe și un golden retriever cu limba scoasă alcătuiesc familia perfectă. Domnul Parker o îmbrățișează pe Miley, soția sa, care este bibliotecara orașului. Când era mică și își petrecea o bună parte din timp la bibliotecă, o considera pe Miley a doua sa mamă, iar în timp, singura mamă. E o femeie atât de grijulie și atentă cu fiecare persoană care îi trece pragul. Studiază atent cărțile pe care le citește fiecare și când crede că ceva îi apasă e mereu acolo cu o vorbă bună. Cu copiii în schimb are o relație specială. E duioasă, gingașă, face glume încontinuu și râde plăcut la fiecare povestioară pe care i-o spun.
Cu Hellen a fost altfel. Era mereu puțin retrasă, îi zâmbea, dar niciodată nu râdea la micile sale glume sau povestioare. Nu o întreba ce cărți vrea sau cum i-a fost ziua. Totuși fata o iubea. Poate pentru că la vârsta aceea era prea mică pentru a vedea o diferență între comportamentul lui MIley față de ea și față de alții. Se gândea mereu că poate e obosită de la atâta râs și glumit cu alți copii așa că la ea se epuizaseră resursele. Niciodată nu s-a supărat pe ea. Cu timpul a devenit mai retrasă, acum nu ar mai considera-o mama sa.
Revenind la poză, femeia e surprinsă într-o rochie înflorată cu o pălărie mare pe cap. Părul ei blond se ondulează perfect pe umeri, iar ochii săi albaștri îți pătrund sufletul. Lânga ea e Jolene, sora cea mare, ținând în brațe câinele blănos. Era copia fidelă a mamei sale. Înaltă, slabă, cu un păr blond mătăsos și niște ochi albaștri care erau atât de limpezi încât puteai vedea oceane calme ascunzându-se in ei.
Fusese cea mai frumoasă fată din liceu, poate chiar din oraș. Viața ei a fost scurtă. Unii spun că a fost poate prea scurtă. La 18 ani nu știi dacă ai trăit totul sau dacă de abia atunci începi să trăiești. Pierderea ei a fost o tragedie peste care mulți n-au trecut nici acum. Cazul nu a fost rezolvat cu adevărat ci a fost închis din lipsa probelor. Poza aceea o păstra acolo, în familia ei, acolo unde ar fi trebuit să fie mereu. Lângă ea, prin geamul de sticlă zâmbește un băiat brunet cu ochi albaștri. Benji mereu avea șuvițe de păr care îi cădeau leneș pe față. Atât de copilăros era în acea perioadă încât acum nici nu l-ai mai recunoaște.
În colțul din dreapta cel mai mult au observă o pereche de ochi verzi triști și un păr cârlionțat negru ca tăciunele lung până la umeri. E Jack, vărul lui Benji. Băiatul nu a fost niciodată nici măcar sfertul lui Benji. Erau ca doi poli opuși care se atrăgeau de fiecare dată. Cu capul cufundat în cărți și în dosarele polițiste ale tatălui său, după moartea lui Jolene, Jack a fost distrus și a încercat să găsească făptașul poate mai mult decât încercau autoritățile.
-Hellen...
Vocea directorului îi atrage atenția.
-Hellen, tu știi cine a omorât-o pe Jolene a noastră, sunt sigur de asta. Nu mă minții, știu că a fost unul dintre voi. Fata mea, singura mea fata. De ce mi-ați furat-o?!
Strigătul sfâșiat al directorului îi umple urechile.
Niciodată nu a apreciat sentimentele oamenilor mari. Sunt prea complicate, dar strigătul acela a deschis în ea o ușă pe care o încuiase de mult timp. Dacă ar ști...
Directorul stă tremurând în fața lui Hellen însă ea nu îi înțelege în totalitate dezechilibrul emoțional. E mereu stăpân pe sine. Acum, după ce a privit fotografia, și-a ieșit din minți. Mâinile sale tremură și încep să transpire, ochii săi reci o privesc aspru, vocea sa e spartă și pare o comedie ieftină la care fata nu chef să se uite așa ca încearcă pe tot posibilul să încheie această discuție.
-Care este motivul pentru care vreți să mă exmatriculați?
Fața directorului împietrește. Corpul său a începe să tremure vizibil. Își adâncește mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă.
-Nu încerca sa schimbi subiectul, Brooks!
-Nici dumneavoastră!
Începe să înțeleagă unde va duce toată șarada asta și o deranjează mult prea mult.
-Nu, nu mai suport!
Urletul directorului îi provoacă o tresărire puternică.
- Nu mai suport minciuna asta!
- Nu, nu știm ce s-a întâmpla cu fiica dumneavoastră, ne pare rău pentru pierdere.
- Toate acestea pentru ce?! Toată durerea asta pentru ce?! Era singura mea fiică, iar voi, ca niște animale mi-ați luat-o de lângă mine. Te mai întrebi de ce nu vreau să te mai văd în liceul meu, pentru că ești una de-a lor și știu că din cauza voastră, ea e acum cu mine numai printr-o fotografie!
Se vede cu ochiul liber că nu îi priește căderea nervoasă. La școală înveți că dacă întinzi o sfoară prea mult, se rupe. Hellen mereu a tras de ea și nu neapărat ca să o rupă, ci ca să vădă cât de mult se poate întinde.
-Nu eu am omorât o pe fiica dumneavoastră.
Dacă ar trebui să efectueze un studiu aprofundat cu privire la constanta de elasticitate a sforii pe care o studiază, Hellen cu siguranță ar nota faptul că sfoara pe care o studiază se poate întinde cât de mult vrei, dar dacă o aduci într-un punct cu încărcătură emoțională aceasta devine rigidă și e predispusă să se rupă. Atât de mult se putea întinde.
O vază zboară deasupra capului fetei în timp ce un ultim urlet face pereții sa se zguduie:
-Ieși din casa mea, Brooks!
Nu l-a auzit niciodată să țipe atât de tare.
*.*.*.*.*.*.*.*.*.*.*.*.*
Pașii fetei cutreieră străzile cartierului. Lumea se plimbă nestingherită pe lângă ea. Nu i s-a părut nimic nelalocul lui. Toate reacțiile erau rezultatul unei tristeți adânci.
Cu cât înaintează mai mult printre aleile pavate, casele încep să aibă culori șterse, geamuri sparte și peluze murdare. Aici viața nu miroase a flori de cireș. Aici viața miroase a disperare.
Pe strada C.D. Clinton, oamenii încep să își piardă esența. Încep propria lor degradare. Prin zona asta stau de cele mai multe ori șomerii, persoanele care au fost arestate de cel puțin trei ori, micii delicvenți, bătăușii, dar și cei care încă își caută curajul de a se muta pe cealaltă parte a șinelor de tren.
Oamenii sunt mai numeroși pe aici. Unii o considera o zonă de tranzit. O zonă în care fiecare poate lua o pauza în care să se gândească. E pentru cei care nu știu să aleagă cine sunt sau ce vor să fie. Pentru ei viața e mult mai complicată decât pare. Moteluri, magazine, baruri, toate poartă amprenta dezorientării.
- Hei, Hellen!
Vocea lui Chris o face să își întoarcă capul. Nu l-a mai văzut de mult. Părul lui drept îi ajunge până la umerii ascuțiți și parcă e mai slab decât lunile trecute.
- Chris, hei, ce mai faci omule? Nu te-am mai văzut de o groază! Ce mai e cu viața ta?
-Știi tu, mă amestec și eu pe unde pot. De când cu divorțul părinților mei am rămas doar eu cu mama aici. Nu ne permitem o casa în centru și în partea cealaltă nu vrea. Eu i-am propus, dar nu este de acord.
-E de înțeles. Acum tu ce faci?
-M-am angajat. Nu putem trăi doar din salariul mamei. Sunt ajutor de barman. Până la vară o să fiu cu siguranță barman. Tu cum mai ești? James... știi ceva de el?
-Nu, absolut nimic.
Chris o privește compătimitor. El și James erau nedespărțiți. Aveau genul acela de prietenie care este invidiată de toată lumea, care te face să te simți mai viu decât ești. Când a dispărut, Chris a făcut parte din grupul restrâns de persoane care i-au dus dorul. Uneori, Hellen se gândește că lui îi este dor de James mai mult decât îi este ei.
- Se va întoarce el, mi-a promis, spun într-un final.
- James a făcut multe promisiuni și s-a ținut de prea puține, mărturisește băiatul, iar vocea lui coboară cu un ton.
- Bănuiesc că vom trăi și vom vedea.
- Sau poate nu.
- Wallton, comanda de la masa 8. Hai băiete, salariul tău nu crește în copaci!
Vocea barmaniței îl face să își dea ochii peste cap și cu o strângere de mână, dispare după ușa din spatele localului.
Fetei mereu i-a plăcut de el. E băiatul acela de aur care e mereu găsit jucând rugby sau orice alt sport cu echipa școlii. Are totul sau cel puțin obișnuia să aibă totul. Adică cine s-ar fi gândit că băiatul ăsta a avut o viață oribilă? Cu doi părinți perfecți când nu sunt împreună, o soră care critică copiii care aduc ziarele de dimineață, și cu presiunea socială care creștea pe zi ce trece Chris mereu a simțit că se sufocă. Poate și ideea de băiat perfect după care întorceau capul toate fetele era prea mult pentru el.
Îl cunoștea pe James din clasele primare, dar niciodată nu a venit la el acasă. Nu pentru că nu ar fi vrut, dar ar fi fost mult mai indicat să evite zona. Hellen îl știa din poze. James nu a fost niciodată de acord ca ea să stea cu gașca lui mai mult decât ar trebui. Era convins că ceea ce făcea el nu reprezenta o influență bună. Nici dacă o lăsa singură acasă, tot nu avea parte de o influență bună, așa că unele lucrului le-a descoperit singură.
Prima dată când l-a întâlnit pe Chris a fost la două zile după dispariția lui James. Stătea pe acoperișul unui bloc părăsit de la periferia cartierului fetei. Traversase șinele de tren și stătea întins pe beton fumând lent o țigară. Pachetul de Marlboro Reds era fix lângă el pe jumătate terminat.
În seara aia când s-a așezat lângă el, băiatul i-a povestit cu ochii injectați de lacrimi toată viața lui de până atunci, cum a trăit atâția ani jucând un rol dublu. Îi spusese că atunci când venise acolo voia să pună capăt acestui rol dublu, dar mai întâi a vrut o ultimă țigară pe care să nu o fumeze pe ascuns, iar atunci a apărut ea.
Curios e faptul că nu au mai vorbit niciodată despre asta. Nu aducea subiectul în discuție niciodată și nici Hellen nu a insistat. Uneori chiar crede că a uitat, dar ar fi puțin probabil. Ce este cert e că de atunci, Chris a devenit o mică parte din viața sa și spun mică pentru că atunci când un copil bogat incepe sa stea cu unii ca cei de țeapa ei, lucrurile nu ies prea bine.
Aici el a jucat din nou un rol dublu perfect, dar pe care cred că îl ura în continuare. Acum însă, divorțul părinților lui i-a dat oarecum libertatea după care tânjea atât de mult. Cumva e ciudat să îl vadă atât de liber. Mereu trebuia să ajungă acasă la ora 22:00, să își tundă părul odată pe lună, să poarte mereu tricouri polo și să se ducă la concursuri de șah. Nu mergea niciodată la balurile seniorilor și nu mânca hamburgeri la cantină. Acum e total opusul.
Mama lui crede că e din cauza tatălui său care e un " iresponsabil incurabil", dar foarte târziu își va da seama că e vina amândurora. James a fost scăparea lui. Momentul lui de rebeliune. Uneori spune că James l-a învățat să trăiască, iar pentru asta îi va fi totdeauna recunoscător.
El nu e ca restul, a fost mereu diferit, mereu cu un picior pe partea greșită a șinelor de tren. Oricât au încercat părinții lui să îl schimbe, nu au reușit. Știa cum vrea să fie și a reușit. A câștigat libertatea.
E o mare diferență între cartierul lui Hellen și al celorlalți. Noaptea, luminile felinarelor pâlpâie agresiv, străzile sunt pline de câini și copii desculți. Aici viața se simte altfel, se simte libertatea. Fiecare se descurcă cum reușește, nimănui nu-i pasă dacă i-a mers rău o zi. Tot ceea ce contează e să-i meargă bine mâine și dacă îi merge bine o lună, își ia tălpășița înapoi în civilizație.
Unele familii însă o duc rău mereu sau au locuit aici de când se știu așa că rămân din solidaritate. Așa au fost și ai ei. Au dus-o rău de mici și au continuat să o ducă așa până când mama a decis să pună punct. Într-o zi s-a săturat și a plecat. A plecat pur și simplu. Fără să spună unde se duce, cât rămâne și când se întoarce. După mult timp au realizat că nu se mai întoarce.
Mergând pe străzile cu asfaltul ciobit, Hellen începe să realizeze de ce mama sa a ales să plece, dar nu înțelege de ce nu i-a luat și pe ei. Nu erau atât de răi.
________________
Salutare oameni frumoși!
Vă mulțumesc că îmi citiți cartea și sper că v-a plăcut acest capitol!
Cu iubire, Hazzy
xoxo