Anna
- Lola! Am ţipat ca din instinct la ea, dar aceasta nu mai era. A intrat cu totul în canal. M-am aproapiat uşor de el, de parcă ar fi fost o bestie ce doarmea şi m-ar fi putut mânca dacă o trezeam. Idiotule! Ce i-ai făcut? M-am răstit la Nathan.
- Nu i-am făcut nimic, doar vă ajut să vi se răspundă la întrebări, a venit spre mine şi a încercat să mă prindă de mână, dar m-am depărtat de lângă el.
- Mă crezi nebună? Sau dementă să mă arunc într-un canal mizerabil în miez de noapte, pe frigul ăsta şi cu o ploaie ce ameninţă să înceapă în orice clipă?
Dar Nathan nu a mai fost atent la mine şi s-a dus spre Ruby, Carla şi Nicole care stăteau lângă gaura acelui canal ce-mi dădea fiori, holbându-se când la ea când la Nathan.
- Vreţi să o găsiţi pe Lola?
Ele au dat din cap, iar Nathan le-a întins mâna. După o clipă de ezitare, Nicole a fost prima care l-a prins de mână, iar Ruby i-a urmat exemplul şi l-a prins de cealaltă mână. Deodată Nicole a făcut un pas spre gura canalului desprinzându-şi mâna de a lui Nathan, iar eu ştiam ce urma, am vrut să ţip să se oprească, dar nu am reuşi să scot niciun sunet, iar Nicole a fost înghiţită de canal. Nathan a întins mâna liberă spre Carla care i-a luat-o imediat în timp ce Ruby se desprindea de mâna cealaltă fiind şi ea înghiţită de întunericul acelei găuri. Din cer au început să cadă picături de ploaie din ce în ce mai dese, iar eu simţeam o durere imensă în piept. Îmi era teamă că nu o să le mai văd niciodată, iar când a sărit şi Carla, am alergat către ea, dar a fost prea târziu.
- Idiotule! Am început să ţip la Nathan dând cu pumnii în el. Cretin neghiob ce eşti! Ce le-ai făcut?
Contunuam să-l lovesc cu pumnii, dar nu părea să simtă. Ţipam la el făcându-l în toate felurile, iar el stătea locului cu un zâmbet stupid pe faţă. A încercat să mă prindă de mâini, dar mi le-am tras imediat şi am făcut câţiva paşi înapoi. Plângeam de teamă că le-am pierdut pe prietenele mele, chiar şi pe Lola care mă enerva uneori, dar avea ceva special. Îmi era teamă să nu păţesc şi eu ce-au păţit ele. Nu vroiam ca viaţa mea să se termine aşa, repede şi într-un canal mizerabil. Nathan venea spre mine, cu paşi lenţi.
- Stai acolo sau...îţi ard părul! Nu ştiam cum să-l fac să mă lase în pace, pentru că părea să nu-l sperie nimic. Ţi-am spus să stai sau...
- Ia să te văd. Dă-mi foc. Hai să te văd ce poţi!
Am întins palmele în direcţia lui şi mă concentram să scoată foc. Să iasă foc cumva, prin palpe, prin unghii, chiar şi pe gură, dar nimic. Nathan era la doi paşi de mine şi m–a prins de mâini trăgându-mă spre el. Simţeam panica cum mă cuprinde şi deodată palmele mele au devenit fierbinţi, când m-am uitat mai bine, chiar era foc. O flacără ce creştea încetul cu încetul, iar eu mă concentram să o îndrept spre Nathan.
- Doar atâta poţi?
A început el să râdă, iar în acel moment mi-am dat seama că sunt una cu flacăra şi am făcut-o tot mai mare până a izbucnit un foc întreg în faţa lui Nathan care mi-a dat imediat drumul şi s-a dat câţiva paşi înapoi.
- Mai vrei? Să ştii că mai am, destul foc dacă vrei. Ia zi, cum vrei să fie noua tunsoare? Bec sau, hmm...lampă?
Cu mâinile îndreptate spre el, reuşeam să păstrez o distanţă între noi cu ajutorul focului. Nu vroiam să îl ard, chiar deloc, dar nu ştiu cum focul mi-a scăpat de sub control şi am aruncat cu o flacără destul de mare, către el. Aceasta i-a pârlit puţin părul în timp ce el s-a adăpostit la pământ, apoi s-a stins tot focul. S-a ridicat în picioare şi venea spre mine rânjind.
- Pentru asta nu te iert.
M-a prins de mâini, apoi m-a luat în cârcă şi a sărit cu tot cu mine în canal. Am închis ochii crezând că o să mă lovesc de gura acestuia pentru că era prea mică pentru amândoi, dar mi-am dat seama că nu m-a lovit nimic şi i-am deschis la loc fiind invadaţi de o lumină puternică. I-am închis şi i-am deschis iar, apoi când mi s-au obişnuit cu lumina, mi-am dat seama că Nathan încă mă ţine cârcă, iar rochia se ridica incontrolabil.
- Perversule! Lasă-mă jos! M-a pus imediat pe picioarele mele şi am început iar să dau cu pumnii şi palmele în el făcându-l în toate felurile. Ai înnebunit? Unde te crezi, în filmele SF să mă bagi prin canale? Sunt udă leoarcă numai din cauza ta şi dacă mă îmbolnăvesc o să te arunc într-un lac îngheţat, dându-te cu capul de gheaţă până se sparge şi te înghite cu totul.
Mi-am dat seama că mă priveşte cineva, iar când m-am întors le-am văzut pe prietenele mele care le-am crezut moarte în canal. Dar m-am uitat mai atentă în jur şi nu mai arăta deloc a canal, ci a palat. Eram într-o încăpere foarte mare cu tablouri pe pereţi, un candelabru mare cu zeci de diamante. Pereţii erau de piatră, pe jos nu erau covoare, sau parchet ci marmură. M-am uitat iar la fetele care mă priveau amuzate şi m-am dus spre ele luându-le în braţe. Mi-au răspuns la îmbrăţişare, iar când ne-am desprins mi-am amintit că eram udă toată şi mă aflam într-un loc care mai devreme era un canal, sau aşa credeam.
- Unde suntem? Mă uitam la ele nedumerită, dar nici ele nu păreau să ştie răspunsul la această întrebare.
- Cred că vă pot lămuri eu. Am auzit în spatele meu o voce groasă de bărbat, dar caldă în acelaşi timp. M-am întors şi am văzut un bărbat nu foarte bătrân, dar mai bătrân decât Nathan, cu părul negru şi creţ de câţiva centimetri puţin ciufulit. Avea mustaţă şi o privire caldă. Îmi zâmbea şi nu am putut să nu îi răspund cu un zâmbet. Eu sunt Fergus, iar voi trebuie să fiţi Ruby, Nicole, Lola, Carla şi Anna. Ne privea pe fiecare în ochi în timp ce ne spunea numele, oprindu-se iar la mine zâmbind. Ce a făcut Anna mai devreme când a fost atacată de acel domn...
- Beţiv, ăla nu poate fi numit domn! I-am spus eu furioasă pe scena de mai devreme când m-a prins nenea de braţ şi mă strângea prea tare. Fergus mi-a zâmbit şi am simţit cum mi se strânge stomacum şi mi-a apărut şi mie un zâmbet pe chip fără să îl pot opri.
- ...se numeşte magie. A început să se plimbe prin camera spaţioasă în care ne aflam fără să ne mai privească în timp ce noi nu-l scăpam din ochi. Ea are puterea focului, cu care l-a fript pe acel...bătrân, s-a uitat în ochii mei cu acelaşi zâmbet molipsitor pe buze. Iar după ce voi aţi venit aici, aproape i-a dat foc lui Nathan, îngerul nostru. A arătat cu un gest spre Nathan care îşi tot dădea cu pâna în partea de păr care i-am pârlit-o.
- Înger? Au întrebat Lola şi Ruby în acelaşi timp.
- Stai aşa. De unde ştii că eu l-am pârlit pe Nathan? Am întervenit aproape ţipând.
- Anna, toate am văzut ce s-a întâmplat acolo. Era un fel de nor aici, a făcut semn spre locul unde se afla Fergus, şi pe el aţi apărut tu şi Nathan.
- Oo, deci la voi tehnologia e mai evoluată. Faceţi televizoare din nori. Vreau şi eu aşa ceva pentru camera mea!
Fergus a început să râdă şi să dea din cap.
- Nu sunt televizoare, e doar magie.
- Bine. Magie, magie. Am înţeles, nu vreţi să imi dezvăluiţi secretul televizorului din nor, dar cât costă unul?
Fergus a început din nou să râdă, iar eu mă simţeam şi mai confuză decât cu cinci secunde mai devreme.
- E magie ca şi focul pe care l-ai scos tu din mâini. Asta e magia noastră, pe care o aveţi şi voi şi trebuie să o descoperiţi.
- Anna a descoperit-o pe a ei. Noi de ce nu am reuşit încă? A întrebat Carla intrigată de această poveste cu magia.
- Pentru că Anna a primit puţin ajutor din partea mea când a făcut focul să-i iasă din palme.
- Ce? A sărit Nathan iritat şi încă pipăindu-şi capul.
- Trebuia Nathan, iar de păr nu-ţi fă griji, creşte el.
- Oo! Începi să-mi placi Fergus! I-am spus eu zâmbind. Mersi de ajutor, chiar aveam nevoie.
- Dar ca să vă folosiţi puterile, când vreţi şi cum vreţi, aveţi nevoie de Brăţările vrăjitoarei.
Toate ne uitam chiorâş la Fergus, neînţelegând ultimele două cuvinte.
- Ce ne trebuie?
- Nişte brăţări, ce e aşa de greu să înţelegi? Mi-a întors-o Nathan, iar eu i-am dat o privire mortală.
- Ei bine domnule-ştie-tot, ia fă tu o vrajă frumuşel să-ţi crească părul mai repede!
- Nu pot! Mi-a răspuns acesta printre dinţi.
- Aha! Eu sunt o vrăjitoare, deci pot, dar nu vreau. Ba chiar, uite că vreau să te fac Nathan la rotisor, specialitatea casei. Ce zici de asta? Îţi bag şi un măr pe gât să arăţi mai prezentabil.
- Voi doi! Terminaţi! A intervenit Nicole. Continuaţi domnule Fergus. Unde sunt brăţările acelea?
Fergus a pocnit din degete şi am simţit o atingere, ca o mângâiere la mâna dreaptă şi când m-am uitat am văzut o brăţară roşie cu ceva auriu, ca o flacără pe mijloc.
- Atâta timp cât le aveţi la voi, veţi avea puterea. Dar e mai bine să le ţineţi ascunse, a pocnit iar din degete şi brăţara a dispărut, pentru ca duşmanii să nu ştie ce sunteţi. A pocnit iar din degete şi brăţara a reapărut pe mână.
Mă uitam la celelalte care îşi priveau brăţările. Cea lui Ruby era maro cu auriu, a lui Nicole albă cu argintiu, a Lolei mov cu o dungă argintie, iar a Carlei albastră cu alb. Apoi mi-am amintit de Nathan şi m-am îndreptat spre el.
- Ai auzit scumpete? Fergus spune că am puterea, i-am făcut din ochi iar el mă privea ameninţător.
- Anna, tu ţi-ai descoperit-o pe a ta. Carla, tu poţi controla apa. Nicole, tu controlezi aerul. Ruby, tu controlezi pământul, iar Lola, tu ai spiritul, cea mai importantă puterea.
Auzind ultimele cuvinte ale lui Fergus, mi-am îndreptat atenţia de la Nathan la aceştia.
- Cum să fie la ea cea mai importantă putere? Trebuia să mi-o dai mie Fergus, mie! Înţelegi? Eu am stofă de lider în degetul mic cât are ea în tot corpul.
- Dar asta e puterea mea şi trebuie să mi te supui ai înţeles? Până la urmă sunt cea mai puternică.
- Nu prea cred donşoară începătoare, eu mi-am cunoscut puterea, ştiu s-o folosesc. Pe când tu abia ai aflat de ea şi nici n-ai încercat s-o foloseşti.
- Atunci ce-ar fi să încep să o folosesc chiar acum, iar tu să-mi spui ce simţi, cât de puternică este.
- Gata ţaţelor! Terminaţi odată şi lăsaţi omul, sau ce-o fi nenea Fergus să termine de povestit ca să ne cărăm acasă pentru că mi-e somn. A zbierat Ruby făcându-ne să ne înghiţim cuvintele.
- Nu am spus niciodată că una este mai puternică ca celelalte, doar că spiritul este foarte important şi datorită lui voi puteţi face vrăji. Dacă spiritul moare, moare şi puterea voastră. Fergus râdea, dar nu reuşeam să-mi dau seama de ce.
- Lola!
Am auzit o voce de femeie în spatele nostru şi am sărit toate ca din puşcă, întorcându-ne să vedem ce s-a întâmplat. Era o femeie blondă, cu ochii verzi-gălbui şi o privire caldă şi plină de bunătate, dar lacrimile au început să îi inunde faţa şi a luat-o la fugă ieşind pe o uşă care nu o mai văzusem până atunci.
- Asta a fost ciudat! A exclamat Lola întorcându-se cu faţa către Fergus. Cine e?
- Eu aş vrea mai degrabă să aflu cine eşti tu, Fergus. Pentru că atâta ştim, că te cheamă Fergus şi că eşti un vrăjitor, sau ce ziceau tu acolo. Aa, şi Fergus, e nume sau prenume?
- Eu sunt Fergus, protectorul vostru. Eu sunt cel care vă învaţă să controlaţi puterile, să vă folosiţi de ele. Eu sunt singurul vrăjitor în viaţă care cunoaşte Cartea Vrăjitorului şi o are în pază.
- Ahaa! Deci tu eşti vrajitorul-ştie-tot, dar totuşi, nu eşti cam tinerel pentru asta? Deobicei protectorii şi vrăjitorii ăştia care ştiu totul sunt mai bătrâni. Ţie unde îţi sunt părul alb, sau chelia pe care o ascunzi cu o căciulă dinaia ţuguiată, barba albă şi bastonul? Sau ai făcut o vrajă, dacă tot le ştii tu pe toate, prin care rămâi mereu tânăr.
- Nu am făcut nicio vrajă, pentru că nu există o asemenea vrajă. Aşa sunt eu, iar zâmbetul acela ciudat de molipsitor.
- Bine, atunci dacă tu eşti vrăjitor şi noi suntem vrăjitoare. De ce nu am aflat asta mai devreme? Sau din seara asta se dă startul la vrăjitoare, iar noi suntem primii care avem această ocazie? L-a întrebat Lola fără să clipească.
- Mie îmi convine să fim primele, a continuat Carla. Vom apărea în cărţile de istorie ca primele vrăjitoare.
- Şi dacă suntem primele, începem să cutreierăm lumea făcând fapte bune cu superputerile noastre sau ce? A întrebat Ruby, iar eu mă bucuram că nu mai era nevoie să pun eu acele întrebări şi să mă privească iar Fergus.
- O să încerc să vă răspund pe rând ca să vă lămuresc. Primele vrăjitoare nu sunteţi voi, ci cu câteva mii de ani în urmă, cinci zâne: zâna apei, a pământului, a focului, aerului şi spiritul, care punea totul în mişcare, s-au unit. Formând una singură ce semăna cu un om. Vă întrebaţi de ce a trebuit să facă asta, ei bine, pentru că oamenii au început să distrugă natura, iar ele nu vroiau să fie văzute de aceştia. Ele lucrau mai bine ascunse, în păduri, în ape, prin aer, sau în foc şi chiar în fulger. Dar oamenii nu mai ştiau să preţuiască natura, aşa că aveau nevoie de cineva care să îi înveţe cum să o facă. Şi astfel din reginele zânelor a ieşit un om, iar de atunci aceste zâne s-au înmulţit încetul cu încetul. Cele bătrâne le învăţau pe cele tinere cum să ocrotească natura, dar fără să îşi dezvăluie puterile. Însă una din ele nu a fost atât de atentă, iar unul dintre oameni a văzut ce putea face şi a luat-o prizonieră forţând-o să facă ce vroia el cu puterile ei. Celelalte au reuşit să o ajute să scape, dar în acel moment au hotărât că este periculos să mai folosească vrăjile singure, şi au împărţit fiecare element la câte o zână. Ele trebuiau să fie împreună pentru a face vrăji şi aşa se puteau apăra dacă apărea vreun duşman.
Toate cinci eram absorbite de povestea lui Fergus şi nu îndrăzneam nici să clipim în timp ce el se plimba calm prin faţa noastră, povestind.
- Din păcate, după alte sute, sau mii de ani, şi-au dat seama că nici asta nu este o soluţie, pentru că cei care le doreau puterile pentru ei erau din ce în ce mai mulţi şi le vânau, iar ele nu se puteau apăra singure. Astfel au apărut brăţările, doar ele dau întreaga putere, acestea fiind încredinţate tinerelor când toate cele cinci aveau şaptesprezece ani, pentru că cei bătrâni credeau că aceasta este vârsta la care vor înţelege mai bine puterea lor dar şi pericolul care îl pot aduce. Din fericire, nu mai ştie nimeni înafară de noi de aceste brăţări, iar cei care vă vor puterile nu vă pot recunoaşte.
- Spui că asta se transmite din generaţie în generaţie. Atunci şi părinţii noştri sunt vrăjitori? De ce nu ne-au spus chiar ei toată treaba asta? Şi de ce nu i-am văzut niciodată să facă o vrajă? L-am întrebat încă cântărind povestea spusă de el.
- Sigur aveţi rude în familie vrăjitori sau văjitoare. Dar nu vă întrebaţi părinţii, e cel mai posibil ca unul din ei să fie vrăjitor, dar celălalt nu ştie pentru că nu avem voie să dezvălui acest secret nimănui.
- Şi totuşi, dacă mama şi tata nu sunt vrăjitori, iar bunica vrăjitoare a murit. Noi suntem singurii vrăjitori de pe toată planeta asta?
- Desigur că nu. Chiar acum vă aflaţi în satul vrăjitorilor, care este ascuns pentru a ne feri de ceilalţi.
- Asta e o cameră. Poate un castel. Dar nu văd niciun sat! S-a răstit Lola la el înaintea mea.
- Ai dreptate. Veniţi după mine.
Am urcat o scară mare de marmură, apoi am mers pe un coridor cu multe uşi, iar la una dintre ele nu am rezistat tentaţiei să nu o deschid, însă Nathan mi-a dat o palmă peste mână. Atunci eram pregătită să îi dau foc la tot părul care , dar a venit Fergus între noi şi ne-a luat pe fiecare de câte o mână şi ne-a târât într-o cameră cu două scaune şi o masă apoi am ieşit pe un balcon.
- Acesta este satul vrăjitorilor unde diferiţi vrăjitori trăiesc fără să îşi facă griji că vor fi descoperiţi. Ne-am apropiat de balustrada din piatră a balconului şi priveam de la înălţime întreg satul, care arăta ca unu normal, mai puţin când vedeai câte un bătrân zburând, sau nişte roşii cât pepenii. Luna era pe cer, dar nu păreau să doarmă toţi. Un bătrânel zbura de la geam la geam, alţii jucau un fel de joc cu o mătură şi o roată, sau masă rotundă, iar o bătrânică îşi uda legumele uriaşe.
- Mie ăsta îmi pare a balamuc. Pe unde ajung acasă? Mi-e cam somn. Am căscat întinzându-mi braţele deasupra capului.
- Nu este balamuc, este real. Mi-a răspuns calm Fergus cu acelaşi zâmbet care începuse să mă enerveze.
- Da sigur. Eu tot cred că e un balamuc subteran şi încercaţi să adunaţi vizitatori. Acum spune-mi pe unde e ieşirea, vreau să merg acasă şi să fac o baie fierbinte, pentru că din cauza cuiva, m-am uitat spre Nathan, am stat în ploaie, bătându-mă.
- Anna, cum să nu crezi când totul pare atât de real? M-a întrebat Lola.
- Uite aşa. Nu cred. Sigur e plin de nebuni pe aici şi chiar nu vreau să devin şi eu ca ei. Ce om normal la cap îţi zbiară numele, iar când te întorci speriată, începe să plângă şi o ia la goană? Sau poate râdea, că te-a speriat. Am ridicat din umeri. Acum vreau să merg acasă.
- Anna are dreptate. Şi eu vreau acasă, cât mai repede. Mi s-a alăturat Lola, iar la scurt timp şi restul fetelor.
- Fergus? Nathan se îndrepta către el, dar Fergus i-a făcut semn cu mâna să tacă, apoi a făcut un cerc cu degetul şi a apărut un nor cu un fel de vârtej înăuntru. Ne-a îndemnat să întrăm în el şi m-am trezit la mine în dormitor, cu apa picurând de pe mine. Am făcut o baie lungă şi fierbinte şi am dormit până a doua zi la prânz când am coborât în bucătărie, iar mama şi tata nu erau deloc acasă.
Îmi era prea foame să îi mai aştept şi am luat două ouă din frigider, nişte roşii şi brânză şi am pus tigaia pe focul aprins de la aragaz. Cât timp se încălzea uleiul, am amestecat bine ouăle cu sare şi condimente, apoi le-am pus în tigaie. Îmi era atât de foame că mi se părea că durează o veşnicie până se face mâncarea.
- Of! Hai mai repede!
Am ţipat ridicând mâinile şi trântindu-le apoi pe lângă corp şi deodată focul mic de la aragaz s-a făcut tot mai mare, cuprinzând tot aragazul. M-am dat câţiva paşi înapoi aproape căzând pe jos. Spaima mă cuprindea tot mai tare cu cât focul părea să fie din ce în ce mai mare, iar fumul negru se împrăştia prin bucătărie făcându-mi ochii să lăcrimeze şi luându-mi tot oxigenul.
- Nu! Nu! Nu! Am început să tuşesc.
Eram prea panicată să mai fac ceva. Am luat un prosop şi mi l-am pus la nas apoi am ieşit în fugă din casă şi nu m-am oprit decat la casa lui Ruby care era la două case de mine. Am bătut la uşă apoi am auzit un ţipăt din casă şi pământul a început să se cutremure, mai încet la început, dar se intensifica cu fiecare secundă. Nu mi-am mai putut ţine echilibrul şi am căzut, apoi uşa s-a deschis şi cutremurul s-a oprit. În dreptul uşii era Ruby cu ochii ieşiţi din orbite şi tremurand toată.
- Ce-a fost asta? Am ţipat ridicându-mă de pe iarbă.
- Mă uitam la un film, a început Ruby să povestească cu vocea tremurândă şi uitându-se în toate direcţiile, şi când trebuia să aflu cine e criminalul, s-a închis televizorul, şi m-am enervat! Şi totul a început să se cutremure, iar eu nu mai reuşeam să ies din casă. Nu am mai simţit un aşa cutremur niciodată!
- Ce cutremur că...aoleu! Casa mea! I-am dat foc! Ruby cheamă imediat pompierii! Am început să mă panichez, iar inima îmi bătea şi mai tare. Ruby a făcut câţiva paşi afară şi a arătat cu degetul spre casa mea.
- Eu nu văd nicio flacără, nici măcar fum ieşind din casa ta. S-a întors cu faţa către mine, iar eu mă holbam la locul unde mai devreme era să mor asfixiată.
- E imposibil! Mai întâi dau foc la casă, apoi vin la tine unde mă zgâlţâi de-a binelea şi niciun vecin nu a ieşit afară, măcar de frica cutremurului, iar apoi îmi dau seama că am avut halucinaţii şi că nu mi-a luat foc casa.
Ne-am aşezat una lângă alta pe iarbă şi ne uitam când la casa mea, când la cea a lui Ruby, fără să scoatem un cuvânt. După câteva minute, Ruby s-a uitat serioasă la mine şi
m-a întrebat ce mi s-a întâmplat mai exact.
- Mama e plecată şi m-am dus în bucătărie să-mi fac ceva de mâncare. Am aprins aragazul, m-am oprit câteva secunde din povestit cât Ruby se uita ciudat la mine, apoi am continuat. Cât aşteptam să se facă ouăle, am ridicat mâinile, eram flămândă şi nu mai aveam răbdare, iar în secunda următoare focul de la aragaz s-a mărit împrăştiindu-se prin bucătărie. Era numai fum şi m-am panicat aşa că am ieşit repede din casă şi am venit la tine. Pentru un moment am crezut că aragazul are comandă vocală, dar mi-am lăsat ideea pentru că părea prea ciudat.
Am mai stat câteva minute în linişte, apoi Ruby s-a luminat la faţă, dar cu puţină teamă în privire s-a ridicat şi s-a dus în casă unde am urmat-o.
- Dacă toate astea au legătură cu ce ni s-a întâmplat seara trecută? A luat telefonul de pe măsuţa de cafea şi a început să-l butoneze. Dacă e adevărat, atunci şi celelalte au păţit lucruri la fel de ciudate.
Un ciocănit puternic s-a auzit în uşa de la intrare, apoi fără să aştepte vreun răspuns s-a deschis, iar Carla a năvălit în casă udă toată şi tremurând de frică sau de frig.
- Carla! Tocmai vroiam să te sun. Ce ai...
- Bine că sunteţi aici. Tocmai am...am...tremura toată şi abia reuşea să lege cuvintele în timp ce dădea disperată din mâini arătând în spre casa ei. Am inundat toată casa şi curge atât de multă apă încât cred că o să inunde toată strada.
M-am uitat la Ruby, iar privirea ei îmi spunea că a avut dreptate. Dar dacă este aşa cum crede ea, ce vom face?
- Carla, calmează-te bine? S-a dus lângă ea, dar Carla încă tremura şi ne spunea să mergem la ea să vedem şi noi. Nu avem ce să vedem, încerca Ruby să îi explice, totul va dispărea, dacă nu a dispărut deja până acum. Toată apa şi stricăciunile, totul va fi de parcă nimic nu s-a întâmplat.
Carla nu credea şi ne-a cărat după ea până în faţa locuinţei ei, care era la trei case distanţă de cea a lui Ruby şi totul era cât se poate de normal, iar ea nu ştia cum să mai explice că a ţâşnit apa ca dintr-un izvor şi s-a înundat toată casa, ieşind apoi în stradă.
- Aşa am păţit şi noi! Doar că... nu cu apă. Eu am dat foc la casă, iar Ruby a produs un cutremur ce credeam că a zgâlţâit tot Pământul dar ne-am dat seama că doar casa ei, iar la mine, când ne-am uitat mai bine, focul dispăruse. I-am pus un prosop mare care l-am luat în grabă din casa lui Ruby pe umerii Carlei şi am condus-o până în casa ei. Ruby crede că are legătură cu ce s-a întâmplat aseară, am închis uşa de la intrare şi ne-am dus toate în bucătărie unde Ruby pregătea câte un ceai fierbinte.
După ce a fost gata ceaiul, l-a pus în căni şi ne-a pus câte una în faţă la fiecare.
- Nu mersi, m-am ridicat de la masă şi m-am dus la frigider. Mie mi-e destul de cald, o să beau ceva rece. Am luat limonada şi mi-am pus într-un pahar în timp ce Ruby şi Carla se uitau la mine ca la marţieni. Ce?
- Sunt zero grade afară şi ţie ţi-e cald după ce am stat atâta afară de nebune? Ruby a strâns şi mai tare cana cu ceai între mâini.
- Da! Nu e aşa frig afară, de ce exagerezi?
- Nu exagerează. Şi termometrul meu arată zero grade, a arătat Carla cu capul spre termometrul de la geam.
- O fi stricat. Am băut toată limonada, apoi mi-am mai pus încă un pahar plin şi l-am băut pe tot dintr-o înghiţitură. Ce bun! Îmi e aşa de sete şi de cald...aţi pornit căldura sau de ce e aşa cald?
Carla şi Ruby au făcut schimb de priviri, apoi cineva a sunat la uşă. După ce şi-a strâns mai bine prosopul în jurul ei, Carla s-a dus să deschidă şi au intrat imediat Nicole şi Lola speriate şi tremurând de frig.
- Ahoi marinari! Le-am spus ridicând paharul gol, apoi lăsându-l pe masă. Bun venit în clubul dezastrelor naturale, suntem aici să vă ascultăm povestea.
- N-avem timp de glume Anna, a ţipat Lola, trebuie neapărat să veniţi...
- ...aţi dărâmat casa, am continuat eu lăsându-le pe amândouă cu gura căscată în timp ce Ruby şi Carla au început să chicotească.
- De unde ştii? A venit Nicole lângă mine.
- Pentru că asta am făcut şi noi mai devreme. Dar vă rog, spuneţi-vă poveştile, suntem curioase.
După câteva minute de nedumerire, ne-am aşezat toate în jurul mesei, iar Ruby le-a pus şi Lolei şi lui Nicole ceai în timp ce eu mi-am mai turnat un pahar de limonadă care l-am băut pe nerăsuflate. Nicole şi-a luat cana cu ambele maini şi a început să povestească.
- Eram în grădină şi rupeam nişte buruieni, iar una nu vroia să se rupă. Cum încercam să scap de ea s-a pornit un vânt puternic care s-a transformat într-o tornadă şi a distrus toată grădina. Mama o să mă omoare! Şi-a pus mâinile la ochi şi s-a sprijinit de masă.
- Nu te omoară nimeni, a bătut-o Ruby pe umăr.
- Da! Am încercat şi eu să o calmez. Doar spune-mi, te-ai enervat când ai distrus grădina?
- Puţin, a ridicat capul şi mi-a zâmbit cu toţi dinţii. Şi nu eu am distrus grădina...sau eu am fost?
- Tu ai fost, într-un fel. Am vrut să-mi pun alt pahar cu limonadă, dar l-am dat la o parte şi am băut direct din sticlă până ce nu a mai rămas deloc. Oricum, nu te speria pentru că totul a revenit la normal. La fel şi la tine Lola, am îndreptat sticla goală spre ea apoi spre Carla, mai ai? Mi-e foarte sete, şi foarte cald...ce aţi făcut de e aşa de cald? Mi-am scuturat puţin tricoul apoi m-am dus la frigider şi am luat un bidon de apă plată în timp ce toate celelalte fete se uitau la mine cu gura căscată.
- Anna, te simţi bine? M-a întrebat Carla când m-am aşezat înapoi la masă. Bei foarte mult, şi nu că ar fi vreo problemă că-mi bei apa şi limonada, dar e destul de frig şi deobicei tu te făceai ţurţure numai dacă scoteai un deget pe geam, iar acuma eşti în tricou şi pantaloni trei sferturi şi vii de afară unde sunt nu mai mult de zero grade. Sigur te simţi bine?
- Mi-e cald. Am desfăcut capacul şi am băut aproape jumătate de bidon, apoi l-am lăsat pe masă. Şi mi-e foarte sete.
- Trebuie să fie efecte adverse după focul de dimineaţă. A intervenit Ruby punându-şi altă cană cu ceai. Lola, ne povesteşti ce s-a întâmplat? Acum că te-ai calmat şi nu te mai uiţi la noi ca la avioane.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Multumesc tuturor celor care cititi si multumesc pentru aprecieri. Pentru voturi si comentarii. Orice critica, sfat etc. sunt binevenite.