PROLOG
Vantul rece, care imi ciufulea parul si racoarea acelei nopti de vara imi faceau pielea de gaina. Era neobisnuit de intuneric pentru ora zece, aproape ca nu mai puteam distinge ceva in jurul meu. Intregul cimitir si padurea invecinata acestuia erau invaluite de o liniste infricosatoare....de parca nu domneste defapt mereu linistea peste cimitire, mai ales la aceasta ora. Ati vazut vreodata de vreun cimitir care sa fie innabusit de glasuri puternice, strigate, voie buna, noaptea, cand abia puteai sa vezi pe unde calci? Da, nici eu....Probabil ca mentalitatea aceea, care sugereaza ca zgomotul i-ar deranja din odihna pe cei plecati dintre noi inca mai e prezenta la multi.
Mi-am ghemuit picioarele goale si reci pe banca, invelindu-le in bratele mele fragile. Dumnezeule, era incredibil de frig, iar eu eram intr-o rochita alba de panza, oferindu-ma prada racorii prezente. Intr-adevar, buna alegere, Dolli! M-am mustrat eu singura. Dar oricum, acum chiar nu mai conta....
Probabil va intrebati ce anume caut singura, noaptea, intr-un cimitir. Ei bine, nu sunt o ciudata fara casa care dintr-un motiv straniu iubeste cimitirul si locatarii sai tacuti, nici vreo psihopata scapata de la casa de nebuni....doar o fata simpla care s-a saturat de tot si de toate. Nu eram o mare iubitoare a cimitirelor, ba din contra, evitam mereu acest micut cimitir din oraselul nostru, unicul de altfel, in drumul meu spre casa. Gandul la moarte imi dadea intotdeauna fiori, pana nu acum multa vreme. Am ajuns sa consider din ce in ce mai mult aceasta varianta ca una avantajoasa si linistitoare . Eram in acest cimitir, deoarece voiam sa pun un punct vietii mele. Voiam sa mor. Bineinteles ca nu as avea cum sa mor asa pur si simplu, stand pe banca, stiu. Insa, cimitirul si micuta padure intunecata erau invecinate cu un lac. Eu nu stiam sa inot, si in acest moment probabil asociati faptul ca eu nu stiu sa inot cu lacul. Da, bingo! Aveam de gand sa ma inec. Sa intru in apa adanca si cristalina a lacului fara sa mai ies vreodata la suprafata.
Dar mai intai, mai bine va povestesc cum s-a ajuns aici.
M-am nascut acum 17 ani intr-un orasel mic din Anglia, la o ora distanta de extrem de populata Londra. Parintii mei erau cunoscutii avocati Kate si Jonathan Moore. Mie mi-au oferit un nume care nu mi-ar putea displace mai mult, numele Dolores. Niciodata nu am inteles de ce am primit acest nume, care inseamna "mare tristete, o pieredere", dar care pentru mine suna mai mult ca un nume a unei protagoniste dintr-o telenovela spaniola proasta. Porecla mea este Dolli, toata lumea strigandu-ma astfel.
Parintii mei nu au avut inca din frageda mea copilarie timp de mine. Tot ce vedeau in fata ochiilor era munca, munca si iarasi munca, ca sa gasim o cale de scapare din situatia materiala precara in care ne aflam. Am fost crescuta de o dadaca numita Nina. Aceasta mi-a fost ca si o mama, ma ingrijea, ma sfatuia, ma iubea neconditionat. Sentimentul a fost reciproc, eu pretuind-o nespus de mult si ajungand chiar sa o strig : "Mama". Mi-o amintesc si astazi ca si cand ar fi fost ieri. Parul ei castaniu care cadea valuri deasupra umerilor firavi, ochii ei mari si de un gri iesit din comun, fata ei atat de angelica, glasul subtire si alintator, caldrua pe care o emana...ah, cat de mult imi lipseste draga mea Nina. De indata ce implinisem 7 ani, la o zi dupa aniversarea mea sarbatorita alaturi de colegi, aceasta a disparut brusc. Confruntandu-mi parintii, am aflat o veste care m-a cutremurat, imi amintesc si acum cuvintele lor:
-Nina a plecat din definitiv din Anglia. A realizat ca meseria de dadaca nu este profitabila, si ca ar putea face ceva mai avantajos. A gasit un post de secretara in Irlanda, daca imi amintesc corect.
Am ramas muta si simteam cu lacrimile se lupta sa-mi curga pe obrajii rosii.
-Dar de ce nu si-a luat ramas-bun? O voi mai vedea vreodata? Am intrebat, cu glasul tremurand.
-Nu, Dolli, ce importanta are? Era doar o dadaca, si acum esti oricum destul de mare sa-ti porti singura de grija, draga mea! m-a repezit mama.
-Doar o dadaca? m-am plans.
Nu ii mai ascultasem cuvintele si am fugit in camera mea plangand. Am suferit enorm pierzand-o pe cea pe care o consideram mama, si tot odata , cea mai buna prietena. Insa nimic nu se compara cu aflarea faptului ca ei nu i-a pasat nici un pic de mine, ca ea nu m-a iubit asa cum am iubit-o eu, totul a fost o minciuna, numai minciuni! Singura fiinta care credeam ca ma iubeste ma parasise. La ce era ea mai buna decat parintii mei atunci? Desi nu aveau timp de mine, macar ei nu m-au parasit!
Am suferit enorm atunci iar acest eveniment si-a pus amprenta pe mine si pe viitor. Mi-a fost mult mai greu sa am incredere in oameni, sau sa ma apropii de cineva.
Relatia cu parintii mei a continuat sa fie la fel de rece si pe parcursul gimnaziului. Pur si simplu trebuia sa fac totul pe cont propriu, sa ma descurc singura. Ei se asigurau doar ca am mancare si toate necesitatile. Insa dragostea si atentia nu era inclusa in pachetul lor cu "tot ce am nevoie". Si sincera sa fiu, ii intelegeam intr-un fel, voiau sa imi ofere un viitor mai bun. Dar lipsa lor constanta din viata mea m-a afectat enorm.
Am trecut prin gimnaziu facandu-mi putini prieteni, dar care erau adevarati. Aveam impresia ca primesc dragoste prieteneasca de la ei, iar din partea mea orice tip de dragoste era bine-venita, tanjeam efectiv dupa ea, dupa putina atentie.
Odata cu inceperea liceului insa, am dat insa peste o alta problema. "Look-ul". Pana in clasa a 9a, nu ma preocupase felul in care aratam, felul in care imi statea parul, felul in care ma imbracam. Insa odata intrata in acest univers nou, mi-am dat seama ca nu fac parte din el. Eram diferita, mereu am preocupase invatatura, notele mari. Credeam ca cunostiintele superioare ma vor face fericita, insa ma inselasem...nu eram. Parul meu blond deschis, lasat sa creasca de voia lui, hainele comode si seci pe care le purtam, iar kilogramele pe care le pusesem in ultimii ani pe mine nu ma faceau foarte atractiva. Sa nu mai zic de ochelari si aparatul de dinti. Pff, oare nu ma uitasem niciodata pana atunci in oglinda?
Majoritatea fetelor din clasa mea aveau prieten, iar eu nu am avut inca contact cu o persoana din sexul opus in viata mea. Acest lucru ma deranja, deoarece tanjean intr-un fel dupa asta. In scurt timp, au inceput si rautatile la adresa mea, care, desi nu as fi recunoscut niciodata, ma intristau, ma faceau sa ma simt si mai putin acceptata de catre cineva. Insa m-am hotarat sa le arat ce sunt in stare, si atunci cand imi pun ceva in minte, nimeni nu ma poate face sa ma razgandesc. Voiam sa ma schimb, insa in fond nu pentru mine, ci pentru a-i impresiona pe restul, crezand ca frumusetea si integrarea ma vor face fericita....
Am inceput sa fac efort fizic de cate ori puteam. M-am tuns, mi-am aranjat parul blond, o nuanta care imi avantaja culoarea ochiilor, de un albastru al marii. Am inceput sa iau cursuri de machiaj, si sa ma machiez ca si o profesionista, sa ascund cosurile specifice varstei. Am inceput sa ma interesez de moda, citind reviste peste reviste, uitandu-ma la emisiuni cu transformari miraculoase a unor "paria" ale societaii, cum eram eu privita la scoala. Mi-am achizitionat niste haine la moda, deoarece, din fericire, banii erau un lucru de care nu mai duceam lipsa, desi i-as fi schimbat oricand cu putina afectiune parinteasca.
Pana in clasa a 11a, clasa care astazi am terminat-o, am ajuns de nerecunoscut. A fost o schimbare mareata. Slaba, cu parul drept, si lung, cu fata mereu machiata armonios, imbracata dupa ultimul trend. Asa am ajuns sa fiu. Intr-adevar, cei din jurul meu si-au schimbat atitudinea fata de mine, dintr-o data devenisem fata pe care toti baietii o curtau, pe care fetele o invidiau si voiau sa fie ca si ea. Dar m-a facut asta fericita? Nu. Nu eram fericita, fiindca asta nu eram eu. Inauntru, eram tot vechea Dolli, simteam inca ca acel ceva lipseste.
Urmatorul pas a fost sa incerc sa-mi fac niste prieteni noi. Ma gandeam ca niste cunostiinte noi vor umple acel gol resimtit de mine. Mi-am abandonat vechii prieteni din gimnaziu, pentru grupul de copii "populari" de la noi din scoala. Ah, de as fi stiut atunci cat am gresit...
M-am imprietenit repede cu una dintre fetele populare ale scolii, care nu demult ma batjocorea. Se numea Allison . Toata lumea o admira si respecta, fapt care imi conferea un sentiment de importanta si siguranta cand eram in jurul ei. Eram onorata sa fiu "prietena " cu ea. Desigur, aveam sa ma insel amarnic.
Dupa nu multa vreme, a aparut el.
Capitanul echipei de fotbal a scolii. Jarred era tipul acela de baiat din filmele americane, blond cu ochi caprui, care facea toate fetele din liceu sa suspine. Nu si pe mine, indiferenta mea facandu-l sa ma vrea. Nu peste multa vreme, m-am lasat prada vorbelor sale dulci, amagitoare, si am devenit prietena sa. Desi Allison sustinea ca se bucura pentru mine, parca simteam ca ceva nu era in regula.
Relatia mea cu Jarredes sau prietenia cu Allison, nu au inlocuit acel sentiment de gol. Incercam sa ma pacalesc singura ca sunt fericita, dar defapt nu eram. Auzisem despre barfele lui Allison la adresa mea si despre flirturile lui Jarred cu majoretele scolii, insa am preferat sa fiu oarba si surda, am preferat sa nu cred, de frica ca acest lucru ar duce la distrugerea mea completa.
Jarred a incercat sa se comporte cat de bine a putut cu mine, ma plimba de mana prin oras, ma scotea sa luam cina, incerca sa petreaca cat mai mult timp cu mine, insa nu ma iubea, era doar atras de mine. Nici eu nu il iubeam, credeam doar ca il iubesc, asa cum am conclus astazi. Intre noi nu era nimic mai mult decat atractie, si aveam o presimtire proasta la adresa lui. Credeam ca sunt doar paranoica, dar evenimentele acestei zile mi-au demonstrat, precum urmeaza sa vedeti, contrariul.
In aceasta zi calduroasa de vara, a avut loc premierea in cadrul liceului meu. Bineinteles ca urma sa iau locul intai, iar dupa premiere aveam in plan o petrecere la plaja cu prietenii mei. La ora 10 dimineata masina lui Allison a parcat in fata liceului. Am coborat impreuna din ea, si am simtit o multime de ochi atintiti asupra noastra. Ma straduisem sa arat impecabil azi. Aveam o rochita alba, de panza, stramta sus si larga in partea de jos pe mine. In picioare aveam platformele mele preferate, de culoare piersicii. Parul ondulat imi pica peste umerii goi si ochelarii de soare completau tinuta. Allison arata grozav in rochita ei neagra, stramta, si pantofii cu toc argintii. Impreuna, ne-am dus sa-l intampinam pe Jarred care ne astepta in fata intrarii.
-Jarreeeeeed, am strigat fericita, sarindu-i in brate,
-Cred ca stau de vreo jumatate de ora sa va astept, dar pentru aceasta reactie a meritat fiecare secunda, rase Jarred.
-Haideti sa mergem, nu vrem sa pierdem moementul in care micutul nostru geniu isi ia diploma, ne intrerupse Allison, facandu-mi cu ochiul.
Ne-am dus in marea curta a scolii ocupandu-ne locurile. Eu stateam intre Allison si Jarred.
Premierea a inceput cu discursul plictisitor al domnului director Johnes, acelasi ca si in fiecare an. Era imposibil sa nu casti de cateva ori pe parcursul sau. Aproape ca adormisem in scaun pana cand numele meu a fost strigat in difuzor:
- Premiul intai al clasei a 11-a ii revine lui Dolores Moore! Rostise ragusit directorul.
M-am ridicat adormita si m-am grabit pe micuta scena, in aplauzele celor prezenti. Parintii mei nu venisera, fapt ce nu ma mira, nu aveau ei timp pentru asemenea fleacuri, vorba lor. Am acceptat zambitoare diploma si cartile cadou pentru locul 1. Oh super, de parca nu aveam ce sa fac vara aceasta, decat sa citesc pentru scoala. Planuiam vara asta de mult, si eram sigura ca va fi una memorabila, alaturi de persoanele dragi! Cat de mult greseam....
Cand am coborat de pe scena, am fost mirata sa vad ca locurile pe care le ocupasem cu Allison si Jarred erau libere. Unde puteau sa fie? Erau aici acum cateva momente.
-Ally m-a pus sa-ti transmit ca a mers sa-si ia poseta din masina, si ca Jarred s-a dus sa vorbeasca cu niste prieteni, mi-a spus Betty, o prietena de-a lui Allison, ca si cand mi-ar fi citit gandurile.
M-am intors la ea si i-am zambit recunoscatoare. Nu aveam de ce sa intru la banuieli. Ma hotarasem sa merg la baie sa vad in ce stare imi era parul si machiajul. Am trecut prin gramada de colegi din curtea scolii, si intrand in scoala, am traversat holul cel incapator ca sa ajung la baia de fete. Am intrat inauntru si m-am indreptat spre oglinda. In timp ce ma priveam in ea, se auzeau zgomote din WC-ul din spatele meu. Dupa sunetele de placere, se pare ca cineva se distra de minune. M-am gandit ca nu e treaba mea, insa brusc, ceva imi atrase atentia in reflexia oglinzii. Pantofii aceia argintii, cunoscuti, erau singura parte vizibila din persoana de dupa usa. I-as fi recunoscut oriunde. Dumnezeule, cea din baie era Allison! Si mai era cu o persoana, un tip! Curiozitatea a pus stapanire pe mine si m-am aporpiat de wc. Adidasii aceia imi erau de asemenea cunoscuti. Doar nu...dumnezeule.....erau a lui Jarred! Jarred era in baie cu Allison, facandu-si de cap! Nu se poate, incercam eu sa ma conving. Sigur e o greseala! Ca sa ma conving , mi-am urcat picioarele pe chiuveta de langa, ca sa pot trage cu ochiul la persoanele din spatele usii. Iar brusc, cele mai negre cosmaruri ale mele se adeverisera....Allison se saruta cu pasiune cu James. Am simtit o stare de greata punand stapanirea pe ca rezultat al scenei din fata mea.
Spre suprinderea mea insa, nu ma simteam deloc ranita. Poate fiindca in fond, relatia mea cu niciunul dintre ei nu a fost una reala?
-Va distrati? I-am intreabt eu cu dezgust.
Acestia au tresarit si s-au uitat panicati in toate colturile, pana cand m-au vazut sus, sprijinita pe usa.
-Dolli, iubito, nu e ceea ce crezi, a strigat Jarred panicat.
-Ah da? Nu e ceea ce cred? Nu prea sunt multe de crezut atunci cand sunteti intr-o baie sarutandu-va, am comentat eu.
-Dolli, putem sa-ti explicam , a spus Allison cu vocea ei pitigaiata.
-Nu, nu puteti sa-mi explicati nimic, nu vreau sa va mai vad! Am izbucnit eu, sarind de pe chiuveta si fugind din baie.
Nimeni nu m-a urmarit. Am fugit afara din scoala, spre singurul loc unde stiam ca voi putea avea linsite, cimitirul.
Si asa am stat de la pranz pana seara pe aceasta bancuta din cimitir. Eram infometat si imi era frig. Ma intrebam daca parintii mei s-au obosit sa observe ca lipseam, sau daca Allison si Jarred ma cautau. Oricum nu-mi mai pasa. Aveam sa mor incurand. Nu voi fii vreodata fericita, niciodata. Stiu ca e gresit sa te sinucizi la asa o varsta frageda , dar era singura cale pe care mi-o imaginam pentru a astupa golul insuportabil din mine. Ceva lipsea, lipsise mereu din viata mea. Era o povara sufleteasca inexplicabila. Iar intamplarile la care am fost martora mai devreme au fost doar declansatorul, trezirea la realitate.
Si cu asta, m-am ridicat de pe banca pe care am stat toata ziua si mi-am croit drum prin intuneric la lacul care oglindea atat de clar lumina lunii. Odata ajunsa acolo, mi-am dat platformele jos. Macar sa mor comod. Mi-am bagat varfurile degetelor de la picior in apa. Ah, era rece ca gheata, dar acest mic aspect nu-mi va opri planul. Am intrat in apa rece pana la piept.
Se pare ca asta a fost...
M-am scufundat in apa lacului, lasandu-ma purtata in adancuri. Cu cat creierul meu striga din ce in ce mai tare dupa oxigen, cu atat eram mai impacata. Mai putin, si gata, gata cu viata. Nu stiu cat timp am stat asa, pana cand treptat, totul incepea sa se faca negru in jurul meu.
Ca in vis, am simtit doua brate puternice prinzandu-mi umarul, ca apoi sa se incolaceasca in jurul taliei mele. Aceasta o fi imbratiseara mortii, am gandit in delir.
Totul s-a facut negru.