Lola
Dimineaţă, când alarma a sunat, era mai întuneric ca deobicei în cameră şi abia îmi puteam ţine un ochi deschis să ajung la baie. A plouat toată noaptea, iar eu cu greu am adormit pe la miezul nopţii cu căştile în urechi şi muzica la maxim ca să acopere tunetele care se auzeau de afară. Vremea asta mă face să vreau să fiu bolnavă, ca să pot sta acasă şi să mai dorm câteva ore.
Din fericire mama mi-a făcut un cappucino, iar Nicole se simţea mult mai bine şi m-a dus ea cu maşina la şcoală, dar pe drum abia reuşeam să scot un cuvânt, iar ochii voiau să se închidă singuri, dar s-au deschis imediat când am ajuns în curtea liceului şi am văzut afişul cu balul de Hallowen.
- Balul de Hallowen! Am ţipat, apoi am coborât uşor vocea când mi-am dat seama că am acoperit şi muzica ce cânta la radio. Balul de Hallowen e vineri, iar eu nu am costum.
Mă uitam la Nicole care privea parcarea încruntată şi nu eram sigură că a auzit ce am spus. Dar am ţipat atât de tare încât aş fi putut s-o trezesc din somn, în cazul în care dormea. Am mai aşteptat un minut, până a parcat maşina şi a întors capul spre mine, zâmbind.
- Am eu un costum acasă care îmi e puţin mare, cred că pe tine ar veni mult mai bine. Poţi să treci astăzi după ore pe la mine şi îl modificăm, dacă e nevoie.
- Serios? Dar, sigur nu ai nevoie de el? Simţeam că obrajii îmi ard şi am lăsat privirea în jos, admirând frâna de mână.
- Tu vrei sau nu costumul ăla?
- Păi...ăă...
Continuam să mă holbez la frâna de mână de parcă nu mai văzusem una până acum. Vroiam, chiar vroiam un costum de Hallowen şi ştiam că era unul reuşit pentru că Nicole are gusturi bune, dar cum să îi spun în faţă că îl vreau? Mi se părea prea direct şi nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele ca să-i spun că vreau costumul, dar să nu sune a disperare, sau prea direct.
- Eu, ăă...vreau costumul, dar...doar dacă sigur nu ai nevoie de el. Adică...
- Of! Nu te mai prosti. Ţi-am spus că nu am ce face cu el pentru că nu-mi vine. Ţi-l dau cu cea mai mare plăcere şi abia aştept să văd cum îţi stă cu el.
Am ridicat privirea spre Nicole care îmi zâmbea, un zâmbet sincer şi prietenos. Am bolborosit un mulţumesc apoi ea m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că pot trece după ore pe la ea ca să probez rochia, pentru că din asta era format costumul: rochie şi mască. I-am mulţumit încă o dată, apoi mi-am luat geanta, m-am încheiat la geacă şi am ieşit din maşină, realitatea lovindu-mă ca un fulger. Nori negri de ploaie adunaţi deasupra noastră ne ameninţau cu o furtună ce părea că va dura cel puţin o săptămână. Dintr-o dată am început să mă simt iar obosită şi fără chef de viaţă, vroiam doar să merg acasă şi să mă arunc în patul meu cald şi să mă las în voia somnului.
Din fericire nu a plouat mai mult de câteva minute, iar când orele s-au terminat, cerul nu mai părea atât de furios, ci doar trist. Am trecut pe la Nicole, iar mama ei ne-a făcut câte o ciocolată caldă ca să ne mai alunge tristeţea. Casa familiei Lewis era una foarte primitoare şi călduroasă. Mobilierul părea vechi, dar decorat cu bun gust. În living canapeaua de un maro închis se asorta perfect cu pereţii bej şi covoraşul de aceeaşi culoare cu canapeaua de pe parchetul din lemn de cireş. Candelabrul cu cristale ce reflectau lumina aducea o notă de eleganţă , iar plasma aşezată în faţa canapelei, înconjurată de câteva rafturi pline de cărţi aducea ceva modern camerei. Am urcat nişte scări din lemn ce duceau la etaj, iar camera lui Nicole era a doua pe dreapta. Cum am intrat pe uşă, m-a cuprins un val de lumină ce m-a făcut să mă trezesc la viaţă. Peretele dinspre spatele casei şi jumătate dinspre casa vecină erau doar geamuri, cu o perdea de un verde spre galben. Patul era pe peretele paralel cu geamurile, iar o canapea micuţă era lângă geam. Biroul aşezat pe jumatea peretelui cu geamuri, iar pe cealaltă jumătate erau două dulapuri imense. Nu era o cameră foarte mare, dar părea mult mai spaţioasă decât era.
- De ce ai rămas aşa blocată? Chicoti ea. Hai intră! Îmi place foarte mult să fie lumină, lumină naturală în locul unde stau, iar tata a spus că îmi pot face camera cum vreau, şi aşa am făcut. Îţi place? Deobicei vara las câte două geamuri deschise ca să între aer curat şi miros de flori din grădină.
S-a dus la unul din geamuri şi l-a deschis larg, apoi mi-a făcut semn cu mâna să merg acolo. Tot drumul până la geam m-am uitat prin cameră, avea rafturi cu cărţi, şi alte nimicuri care făceau camera să pară mai drăguţă. Am observat şi câteva ghivece cu flori aşezate pe birou, prin colţ sau pe rafturi.
- Asta e grădina mamei, ştiu că acum sunt toate florile uscate şi ofilite. Seamănă mai mult cu nişte buruieni, dar primăvara şi vara sunt tot felul de flori, iar grădina arată aşa frumos, colorată şi plină de viaţă. Deci, îţi place? M-a întrebat ea în timp ce închidea geamul.
- Dacă îmi place? O iubesc! Cred că asta e camera visurilor tuturor adolescentelor, am făcut un semn din mâini, cuprinzând întreaga cameră.
Nicole a început să râdă.
- Nu a tuturor adolescentelor, dar...poate o parte şi-ar dori aşa o cameră. Mi-a zâmbit, apoi s-a dus spre dulap să caute costumul în timp ce eu m-am aşezat pe canapeaua de la geam.
- Miroase foarte plăcut la tine. Am luat o pernuţă de pe canapea şi am strâns-o în braţe în timp ce mă uitam la Nicole care dădea deoparte umeraş după umeraş căutând costumul.
- Cred că de la flori. După un timp, te obişnuieşti cu mirosul. Dar nu suport să stau într-un loc unde miroase urât. Nu urât, sau...poate doar nu e aerisit.
Dacă o invit pe Nicole la mine acasă, sigur n-o să uit să deschid geamurile în toată casa şi apoi să aprind un beţişor parfumat sau ceva.
- Am găsit-o! A luat un umeraş pe care atârna un sac negru şi lung.
- Glumeşti, nu? Un costum dinăsta aş fi putut să-mi fac şi eu din sacii de gunoi. Am arătat spre umeraşul care îl ţinea în mână, iar ea s-a încruntat, privindu-mă de parcă atunci căzusem din cer fix în faţa ei.
- Oo! A început să chicotească. Nu ăsta e costumul, bleguţo. A dat sacul negru jos de pe umeraş şi a lăsat să se vadă o rochie lungă, albă şi cu două fâşii de material mov. Du-te şi schimbă-te, apoi îţi prind..aripioarele, a început să chicotească în timp ce mi-a dat rochia care era fină ca mătasea la atingere. Ştiu că nu seamană nici pe departe cu nişte aripi, dar aşa îmi place să le spun pentru că sunt mov şi movul, ma duce cu gândul într-un fel la cer. Du-te la baie, mi-a făcut semn cu mâna spre o uşă din capătul celălalt al încăperii pe care nu am observat-o până atunci. Eu între timp caut masca, trebuie să fie pe aici.. pe undeva. Aa... îţi împrumut pantofii mei argintii dacă vrei, se potrivesc perfect cu rochia.
Nicole s-a dus iar la dulap şi a început să scoată nişte cutii, iar eu m-am dus la baie să probez rochia. În baie mirosea a levănţică. Mi-am aşezat cu grijă rochia pe un dulăpior şi am privit-o câteva secunde. Când am luat-o pe mine îmi ajungea până în pământ, trebuia să o ridic puţin cu mâna ca să nu mătur cu ea pe jos. De la genunchi în jos devenea de la un mov şters, aproape alb, la un mov mai puternict. La umeri aveam un fel de bretele, cu o tăietură până deasupra cotului, apoi un fel de mâneci continuând din ce în ce mai largi până la degete. Decolteul era discret, iar sub piept avea un fel de curea subţire şi aurie. Am ieşit din baie şi m-am dus lângă Nicole care şi-a adunat câteva teancuri de cutii, ca nişte ziduri, în jurul ei şi continua să caute prin ele. A ridicat capul să mă privească şi a început să fluiere, iar eu îmi simţeam obrajii în flăcări.
- Este perfectă!
S-a ridicat şi a venit spre mine îndemnându-mă să fac o piruetă.
- Ei bine, aproape perfectă. Dar se rezolvă. O mai strângem puţin aici, o facem mai scurtă şi putem tăia puţin mânecile pe verticală ca să îţi fie mai uşor să îţi foloseşti mâinile fără să te încurci în ele. Şi masca, s-a întors către cutii uitându-se printre ele. Era pe aici, pe undeva.
S-a dus la dulap şi a luat o mască mov cu un fir argintiu, subţire, ca un contur la capete. Eu mă admiram în oglinda de la dulap şi îmi aranjam părul în diferite feluri: coc, doar puţin ridicat, lăsat liber pe spate, iar coc şi două şuviţe lăsate în faţă.
- Semăn cu o zeiţă, am spus mai mult pentru mine.
- Da! Chiar cu o zeiţă din mitologia grecă, a venit Nicole lângă mine luându-mă prin surprindere. Dar nu ştiu cu care din ele, nu prea mă pasionează ci doar mi-a plăcut mult rochia. Şi nu cred că mai ai nevoie de aripioare, e prea încărcată după, iar chestiile alea chiar sunt grele.
Mi-a dat masca, iar eu am pus-o puţin pe faţă, ţinând-o cu mâna fără să o mai prind cu elasticul. Aveam în faţa mea o altă Lola, una mai misterioasă, dar care emană putere şi siguranţă în acelaşi timp. Mă priveam şi aveam tot mai multă încredere în mine. Abia aşteptam balul, să uimesc pe toată lumea şi să-i fac să se întrebe cine sunt. Mă imaginam intrând în sala de sport, special amenajată pentru acea seară şi toate măştile să se îndrepte spre mine. Băieţii să mă invite la dans, iar unul din ei să fie Nathan care îşi doreşte din toată inima să afle cine e zeiţa ce se ascunde în spatele acelei măşti.
- I-am găsit! A ţipat Nicole din dulap trezindu-mă din vis.
Mi-am luat masca de la ochi şi m-am dus spre Nicole care avea atârnaţi de degete o pereche de pantofi cu toc, aurii.
- Uau, Nicole! Sunt minunaţi.
Cu ezitare, i-am luat din pâna ei şi i-am pus în picioare. Eram mai înaltă decât ea şi mă simţeam ca o prinţesă. Am făcut câţiva paşi prin cameră, apoi m-a dus iar la oglindă.
- Cum sunt? A venit spre mine, privind la picioarele mele ascunse sub rochia care nu mai era atât de lungă încât să măture pe jos.
- Minunaţi! Am ridicat puţin rochia să îi văd mai bine în reflexia din oglindă.
- Da, ştiu. Ai mai spus. Vroiam să ştiu cum îţi vin. Te strâng cumva?
M-am rezemat de pe u picior pe altul, apoi am mai făcut o piruetă.
- Deloc. Îmi vin foarte bine. Se pare că purtăm acelaşi număr la papuci.
- Vai, ce bine! Mă temeam că o să-ţi fie mici. Acum, hai să vedem ce facem cu rochia. O mai scurtăm, sau e bine aşa?
Mi-au luat câteva minute să mă hotărăsc, dar am căzut de acord că nu trebuie mai scurtă. Apoi Nicole a luat câteva ace, aţă şi un foarfec şi mi-a spus să nu mă mişc. După două ore şi treizeci de minute în care s-a răcit şi ciocolata caldă de care am uitat, rochia era gata. Eram iar în faţa oglinzii admirând amândouă rochia.
- Nicole, te pricepi atât de bine la cusut şi toate chestiile astea încât aş fi crezut că ai făcut chiar tu rochia, dacă nu aş simţi eticheta la spate.
Am vrut să sune ca un compliment, dar lui Nicole i-a dispărut imediat zâmbetul de pe buze.
- Vai, eticheta! Am uitat de ea. A luat foarfecul de pe birou şi a venit în spatele meu ca să taie eticheta.
- Ăă...ştii că o dădeam şi singură jos şi nu mergeam cu ea la bal, nu?
- Poate, dar acum suntem sigure că nu o mai ai. Mi-a zâmbit şi m-a pus să mai fac o piruetă.
- Dar tu? Ce costum o să porţi la bal?
- Nu a ajuns încă, dar cred că mâine trebuie să o primesc. Oricum, seamănă puţin cu a ta, doar că nu are mov deloc. Şi e mai...of! o să vezi.
Mama lui Nicole a întrat în cameră şi când m-a văzut îmbrăcată cu rochia aceea a uitat ce vroia să spună şi m-a pus să fac vreo trei piruete în timp ce mă admira. La a treia piruetă am ameţit şi a trebuit să mă ţin de Nicole, nu cred că am mai făcut atâtea piruete într-o zi nici când am terminat şcoala generală. După cinci minute doamna Lewis şi-a amintit că vroia să mă roage să rămân la cină, iar Nicole a fost foarte fericită când am acceptat. M-a ajutat să strâng rochia şi mi-a pus-o pe umeraş, acoperind-o iar cu sacul negru.
În timpul cinei, l-am cunoscut şi pe domnul Lewis care, deşi la prima vedere nu pare prea amuzant, a spus glume aproape tot timpul. Eu şi Nicole am râs atât de tare la una din glumele lui că ne-au dat lacrimile şi aproape ne-am înecat cu mâncarea. Chiar şi la plecare mi-a fost greu să îmi iau la revedere de la părinţii lui Nicole din cauză că râdeam amândouă de rămăsesem fără aer.
- Nu cred că dorm.
Stăteam în maşina lui Nicole care era parcată în faţa casei mele şi priveam cum toate luminile erau stinse.
- Vrei să vin cu tine? M-a întrebat ea.
- Te rog!
Am coborât din maşină şi ne-am dus la intrare. Uşa era încuiată aşa că mi-a luat cam un minut până mi-am găsit cheile care erau aruncate în fundul genţii. Am descuiat uşa şi am intrat în casă urmată de Nicole care ţinea în braţe rochia şi pantofii. Drumul până la întrerupător nu a fost niciodată atât de lung şi în orice moment mă aşteptam să apară un hoţ, sau un zombie, sau un vampir ori altceva şi să mă atace. Dar din fericire nu m-a atacat nimeni, am aprins becurile şi m-am dus direct în bucătărie unde era un bilet pe frigider. M-am dus spre el încă aşteptând să mă atace ceva şi apoi l-am luat în mână şi l-am citit în gând, apoi cu voce tare.
- „Scumpo, suntem plecaţi până târziu. Nu ne aştepta. Mama şi tata” . Nu pot să cred că îmi fac una ca asta! Am mototolit bileţelul şi l-am aruncat la gunoi, iar un tunet ce anunţa venirea ploii m-a făcut să tresar.
- Vrei să rămân cu tine până vin părinţii tăi?
Pentru câteva secunde am uitat că Nicole era cu mine. M-am întors către ea şi aproape că îmi venea să plâng, dar reuşeam să mă abţin.
- Nu ştiu când vin. Nu vrei să rămâi toată noapea? Iţi dau eu nişte haine, iar dimineaţă trecem pe la tine să îţi iei cărţi şi ce mai ai nevoie.
- Bine. Doar să o sun pe mama să o anunţ.
Un val de fericire mi-a umplut sufletul. Nu mă mai simţeam singură şi nu mă mai temeam că va apărea vreun ucigaş de după colţ şi mă va sufoca. Ne-am uitat la televizor, dar eram amândouă prea obosite şi la ora zece jumătate am adormit.
În noaptea aceea a început să plouă cu tunete şi fulgere, iar ploaia a ţinut câteva zile, cu mici pauze de maxim o oră. Dar vineri dimineaţa s-a oprit, iar soarele încerca să îşi facă loc printre norii care erau prea mulţi. Nimeni nu mai avea chef de ore pentru că toţi ne gândeam la bal. În timpul prânzului numai despre asta s-a vorbit, iar când o aşteptam pe Nicole în parcare, Anna a venit la mine şi mi-a amintit de bal.
- Nu uita ce mi-ai promis, mi-a spus ea.
Oh, Doamne! Sărutul. Am uitat complet. Dar de ce vrea Anna să fac asta? Atunci eram prea stresată să mai gândesc limpede, dar acuma ştiu sigur că nu vreau să fac asta.
- M-am răzgândit. Adică...sunt mai darnică astăzi şi îl las pe Devonian doar pentru tine. Eu am alte gusturi. I-am zâmbit, iar ea mi l-a întors cu unul malefic.
- Cum ar fi Nathan? Mă privea atent, iar eu îmi simţeam obrajii în flăcări. Să nu crezi că nu mi-am dat seama cum salivezi după el. Dar nu cred că ai vreo şansă, el e doar prietenos însă nu s-ar gândi niciodată la ceva mai mult cu una ca tine. Nu mai visa atât de sus că s-ar putea să rămâi doar cu visele...
- Dar pe tine de ce te interesează visele mele? Şi de unde ştii tu dacă visele mele se vor indeplini sau nu. Eşti vreo vrăjitoare malefică sau ce?
A ridicat o sprânceană şi mă privea cu un zâmbet superior. Tot curajul care l-am avut când i-am spus acele cuvinte s-a risipit imediat, parcă luat de vânt.
- Poate că sunt. Vrei să îţi arăt o vrajă? Bună Nicole!
M-am întors imediat şi am văzut-o pe Nicole care venea spre noi căutând cheile prin geantă.
- Bună Anna! Scuze de întârziere Lola. Mergem?
A scos cheile din geantă şi s-a dus spre maşină. Anna a trecut pe lângă mine făcându-mi cu ochiul apoi s-a dus la maşina ei, iar eu am rămas acolo ţinându-mă de perete pentru că îmi simţeam picioarele ca din gelatină şi aveam un nod în gât. După câteva secunde mi-am regăsit echilibrul şi m-am urcat în maşina lui Nicole fără să scot un cuvânt tot drumul. Când am ajuns acasă, Nicole mi-a spus ceva înainte să închid portiera din care nu am înţeles decât că mă sună ea. Atunci aştept să mă sune. Am întrat în casă trântind uşa şi am urcat direct în camera mea unde m-am închis în baie şi am făcut un duş lung de o oră pentru că îmi era prea lene să mai ies de acolo unde era cald şi... ud. După ce am învins lenea şi am ieşit din duş m-am dus să mănânc ceva, nemaisuportând stomacul ce protesta că am uitat de el. Mama m-a întrebat dacă am păţit ceva, iar eu a trebuit să o mint spunându-i că m-am împiedicat şi am căzut într-o baltă doar ca să nu îmi pună o mie de întrebări la care nu aveam starea necesară să-i răspund. Am mâncat şi m-am întors în dormitor începând să mă aranjez pentru bal.
Tot entuziasmul care l-am avut în acea săptămâmă s-a spulberat în doar câteva secunde. Mă simţeam atât de deprimată şi fără chef să dau ochii cu cei din liceu încât aproape am sunat-o pe Nicole să îi spun că sunt bolnavă şi că nu pot să mai merg, dar am închis imediat după ce am apăsat butonul de apelare.
Ceasul arăta ora opt, ora la care începe balul, dar Nicole a spus că e mai bine dacă întârziem puţin aşa că eu abia mă machiam. Pe la opt şi douăzeci eram gata şi am sunat-o pe Nicole. Încă mai am timp să îi spun că îmi este rău, mă gândeam în timp ce îmi plimbam unghia dată cu ojă mov pe tasta telefonului. Dar am sunat şi când mi-a răspuns nu am mai avut curaj să amân, dar nu mai aveam curaj nici să merg. Pur şi simplu mă lăsam în voia sorţii.
- Lola! Scuze, dar eu o să mai întârzii. Părul meu e un dezastru şi nici măcar nu m-am machiat. Mai poţi aştepta sau te duci înainte? Am auzit o pocnitură şi o înjurătură pe fundal.
- Mă duc înainte, îl rog pe tata să mă conducă el cu maşina. Singurul motiv care mă mai ajuta să nu-mi tremure picioarele era faptul că Nicole va fi lângă mine când voi intra în sala de sport, iar acum simt cum mă cuprinde panica.
- Te-ai supărat? Pari supărată. Te rog iartă-mă!
- Nu sunt supărată. Dar mi-am dat seama cât de tristă, poate chiar plictisită pare vocea mea şi am încercat să o schimb. Stai liniştită, sunt bine. Te las să te pregăteşti.
- Bine. Ne vedem la bal, ştiu cum să te găsesc. Chiar dacă nu o vedeam, ştiam că mi-a făcut cu ochiul.
Nu mai aveam nicio şansă de scăpare. Nicole vrea să ne întâlnim acolo, iar eu nu o pot minţi. Am coborât în living, fiind admirată de părinţii cei mândri de mine, apoi l-am rugat pe tata să mă ducă cu maşina iar el era atât de grăbit şi încântat, încât a uitat cheile şi era să meargă în pijamale. Tot drumul spre liceu am fost tăcută, doar mă priveam din când în când în oglindă să văd cum arăt. Aveam părul prins în coc şi două şuviţe ondulate erau lăsate libere. Machiajul era discret, dar care îmi punea în valoare ochii.
Când am ajuns în curtea liceului, tata a oprit maşina apoi s-a întors cu faţa la mine zâmbind.
- Nu îmi vine să cred ce ai crescut. Eşti atât de frumoasă în rochia asta încât o să înebuneşti pe toată lumea, începând cu mine. Avea lacrimi în ochi şi aproape m-a făcut şi pe mine să plâng. Dar gata, hai du-te! Distracţie plăcută!
M-am mai uitat încă o dată în oglindă în timp ce îmi puneam masca pe faţă, apoi încurajată de vorbele tatei am ieşit din maşină şi am intrat în sala de sport care era complet schimbată. Pânze te păianjen, scheleţi şi fantome erau puse prin colţuri, iar de tavan atârnau vrăjitoare pe măturile lor. Era plin de elevi deghizaţi în tot felul de costume, de la vampiri şi vrăjitoare, la prinţi şi zâne. Mi-am îndreptat spatele şi am pornit direct la masa unde era un castron mare cu punch şi câteva feluri de prăjituri şi brioşe cu păianjeni şi gândaci din jeleu pe ele. Am întins mâna să-mi iau un pahar, dar un Zorro cu masca strâmbă şi pălăria prea mică mi-a dat-o deoparte.
- Doriţi punch, domniţă? Avea o voce amuzantă, ca de copil şi era cu cel puţin cinci centimetri mai scund decât mine.
- Chiar asta aveam de gând să fac. Dar nu ştiam că Zorro citeşte şi gândurile. Nu m-am putut abţine. Mă simţeam frumoasă, puternică, dominată. Aceasta este seara mea, mi-am spus.
Zorro nu părea câtuşi de puţin jenat de comentariu meu. Ba chiar l-a luat ca pe un compliment şi după ce mi-a dat un pahar de punch m-a invitat şi la dans.
- Poate mai târziu, i-am spus. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva aici şi nu vreau să aştepte. I-am zâmbit, iar el a plecat. Îmi părea rău că l-am refuzat, dar nu vroiam să fiu văzută de cineva dansând cu un baiat mai mic decât mine. Trebuie să găsesc pe cineva mai potrivit pentru mine. Trebuie să-l găsesc pe Nathan!
M-am plimbat prin mulţime în căutarea lui Nathan, dar nu l-am văzut. Sau poate era scheletul pe lângă care am trecut şi nici nu m-a băgat în seamă. Sau celălalt Zorro, cu masca pusă bine şi o pălărie specială pentru capul lui. Dar dacă erau el, m-ar fi salutat. Ba nu Lola! Cum să te salute dacă nu te recunoaşte? Mă certam cu mine însămi în timp ce mă apropiam de intrarea în sala de sport. Mă gândeam că poate nu a ajuns încă şi sigur o să îl recunosc când vine, dar nu a fost aşa. Când am ajuns lângă intrare, şi-au făcut apariţia patru fete, toate îmbrăcate cu rochii aproape ca a mea. Rochii de zeiţe greceşti şi cu măşti pe feţe. Cea din frunte avea o rochie de un roşu aprins, cu bretea doar pe un umăr şi lungă până deasupra genunchiului în partea stângă şi până la genunchi în partea dreaptă. Avea două curele mici, argintii sub piept şi o pereche de sandale argintii având curelele lungi până deasupra gleznei. La mâini avea brăţări groase, argintii şi în părul creţ , prins în coadă cu câteva şuviţe rebele lăsate pe afară, avea o diademă argintie. Masca roşie îi ascundea faţa, dar îi făcea ochii şi mai irezistibili şi periculoşi. Fata din dreapta celei în roşu era îmbrăcată într-o rochie albă, peste jumătatea dreaptă fiind o bucată de material maro ce se întindea spre spate şi se termina atârnată de mâna stângă. Doi bănuţi aurii erau prinşi de bretelele rochiei şi avea o centură aurie sub piept şi două brăţări de acelaşi model al curelei pe braţe. Părul îi curgea ca o cascadă pe spate, lăsând cerceii aurii şi mari să se amestece cu câteva şuviţe.
În partea sin stânga a zeiţei în roşu se afla o fată blondă cu părul ondulat şi prins cu două clămiţe în părţi. Avea o rochie albă, lungă până în pământ cu o dungă şi un model auriu la capăt. O curea aurie sub piept, iar bretelele de aceeaşi culoare, iar auriul de pe rochie, brăţările şi masca îi scotea bronzul în evidenţă. Lângă ea era o fată mult mai blondă şi puţin mai înaltă ca ea, dar niciuna nu o întrecea pe zeiţa în roşu. Aceasta purta o rochie lungă, alb-maronie ce se termina în albastru tot mai intens. Avea mânecile lungi, mai lungi ca rochia mea, dar cu o tăietură cum mi-a făcut mie Nicole ca să nu mă încurc în ele. Avea două ornamente, ca două floricele la bretele, iar părul prins în coc cu o coroană aurie în jurul acestuia, iar masca era albastră cu auriu.
Fata în roşu m-a văzut, iar dacă privirile ar ucide, a ei cu siguranţă mă făcea dispărută de tot de pe faţa Pământului. M-am panicat şi m-am ascuns prin mulţime, apoi m-am dus ca o săgeată spre toaletă unde mai erau doar două fete, una îmbrăcată ca o zână, iar cealaltă purta un costum nereuşit de vrăjitoare. După ce şi-au terminat de pudrat nasurile au plecat, iar eu răsuflam uşurată că eram singură. M-am dus în faţa oglinzii şi privindu-mi reflexia încercam să prind curaj, arătam bine, eram frumoasă, dar nu mă puteam bucura de asta. Apoi cineva a venit în spatele meu, i-am văzut masca roşie reflectată în oglindă şi m-am întors imediat. Era mai înaltă cu câţiva centimetri decât mine şi mă fixa cu ochii ei negri şi misterioşi ca noaptea.
- Bună scumpo! Te distrezi? Se îndrepta cu paşi domoli spre mine, iar în acea clipă mi-am dat seama de unde ştiu acea privire, iar vocea mi-o putea confirma.
- Anna!
S-a oprit din mers, surprinsă poate că i-am ghicit numele. Dar apoi şi-a dezvelit dinţii de un alb strălucitor într-un zâmbet şi a mai făcut câţiva paşi până a ajuns aproape de mine.
- Aş recunoaşte oriunde chiţăitul ăsta!
A întins mâna către faţa mea, iar eu am închis ochii simţind cum îmi dă jos masca. Când i-am deschis, n-o mai aveam pe faţă şi mă simţeam tot mai neprotejată.
- Lola! Mă bucur să te văd! Încă zâmbea, acel zâmbet care mă face să fug unde văd cu ochii. Îmi place cum te-ai îmbrăcat! S-a plimbat de jur-împrejurul meu, uitându-se la rochia mea, apoi m-a prins de mână şi îi simţeam unghiile băgate tot mai tare în carne. Dacă nu faci imediat ceva să scapi de rochia asta, îţi promit că te ajut eu să îţi faci un costum nou din ea!
Mi-a dat drumu cu o îmbrâncitură care m-a lipit de perete. Continua să se plimbe prin baie, învârtind masca mea pe deget. Mă uitam la ea vrând să o iau la fugă, dar apoi am auzot paşi şi fata îmbrăcată în rochia albă cu auriu a apărut în dreptul uşii şi mi-a zâmbit când m-a văzut.
- Lola! Aici erai, te-am căutat peste tot.
Eu şi Anna o priveam nedumerite, apoi fata a venit mai aproape de mine continuând să zâmbească.
- Parcă îţi vine şi mai bine rochia acuma, dar...Anna, ce caută masca ei în mâna ta? Atunci mi-am dat seama că era Nicole, iar Anna o cerceta cu privirea când aceasta i-a cerut masca mea.
- Tu i-ai dat rochia aia? A întrebat-o Anna pe Nicole cu o voce rece, distantă.
- Normal. Nu avea costum, iar mie oricum nu îmi venea prea bine şi nici nu mă prinde bine culoarea mov. Acum dă-i masca şi hai să mergem că pierdem toată distracţia.
- Nu îi dau nicio mască. Ar face bine să se ducă şi să-şi schimbe rochia, dacă vrea să mai poată purta vreodată una.
- Dar Anna, ce-ai păţit?
- Cum adică ce-am păţit? Doar noi trebuia să purtăm rochiile astea. Doar noi trebuia să fim zeiţe, nu şi o altă ştearsă şi invizibilă ca...Lola. mi-a spus numele de parcă i-ar provoca greaţă, apoi mi-a aruncat masca în chiuvetă şi s-a întors cu spatele. Dar dacă vouă vă place mai mult de ea, rămâneţi invizibile alături de ea. Eu am plecat. Cu ultimele cuvinte, a ieşit din baie lăsându-ne pe mine şi Nicole să ne uităm la uşă. În câteva secunde au apărut şi celelalte două zeiţe, cea cu maro era Ruby, iar cea cu albastru Carla .
- Ce-a păţit Anna? A întrebat Ruby uitându-se la noi, apoi la masca din chiuvetă. A trecut pe lângă noi ca un uragan.
- O, bună Lola! M-a salutat Carla zâmbind. Nu ştiam că şi tu eşti zeiţă ca noi.
- Tocmai din cauza asta s-a supărat Anna, i-a răspuns Nicole lui Ruby. Pentru că şi Lola e îmbrăcată ca noi.
Toate s-au încruntat privindu-mi masca din chiuvetă, iar eu mă simţeam atât de rău încât îmi doream să se despice pământul în două şi să mă înghită cu totul.
- Uitaţi, îmi pare rău că v-am strica seara. Toate feţele s-au întors către mine. Eu mai bine...mai bine aş pleca acasă.
Am dat să ies din baie, dar Ruby m-a prins de mână şi m-a făcut să mă întorc cu faţa spre ele.
- Nu trebuie să îţi ceri scuze. Aşa e Anna, mai complicată şi răsfăţată, dar o sa te accepte, o să vezi. Mi-a zâmbit. Are nevoie de puţin timp să te cunoască mai bine, şi chiar dacă ea nu te vrea, noi vrem să fii prietena noastră. Eşti o prietenă foarte bună şi, o să ţi se pară ciudat, dar eşti ca Anna. Ştiu că ai face orice pentru cei apropiaţi, pentru că eşti o persoană bună.
Cuvintele ei m-au făcut să zâmbesc, dar asemănarea cu Anna m-a pus pe gânduri. Nu cred că o să semăn vreodată cu ea, nu cred că Anna va fi vreodată o persoană bună care ar face orice pentru cei apropiaţi.
- Acum hai să o căutăm pe Anna şi să lămurim situaţia. Mi-a spus Nicole împingându-mă de la spate să ies din baie, lăsând masca în chiuvetă. Am ajuns lângă intrare, iar Ruby a vrut să iasă afară, însă Nicole a oprit-o. Stai, unde te duci?
- Am văzut-o pe Anna că a ieşit când ne duceam spre baie.
Ne-am dus toate afară, iar vântul rece ne-a făcut să ne prindem braţele cu mâinile şi să ne tremure şi dinţii în gură. Am coborât scările şi atunci l-am auzit pe Nathan strigându-ne. A venit lângă noi, era îmbrăcat cu o pereche de blugi albaştri, un tricou alb şi un sacou negru pe deasupra, fără vreo mască sau pălărie sau orice ar duce la un costum de Hallowen.
- Ce faceţi afară îmbrăcate aşa? Ne-a întrebat el privindu-ne cum ne clonţăneau dinţii în gură de frig.
- O căutăm pe Anna, i-a răspus Carla şi ne-am îndepărtat de el, dar a venit după noi.
- Unde e Anna? A păţit ceva? Era îngrijorat, poate chiar ţinea la ea şi nu vroia s-o arate prea des. Cred că Anna are dreptate, o să rămân doar cu visele.
- Iar a apucat-o ţăcăneala de vă face să vă duceţi după ea aşa dezbrăcate?
I-am aruncat o privire usturătoare lui Nathan, pentru că nu eram chiar „dezbrăcate”, iar el şi-a cerut scuze tot din priviri. Am ieşit din curtea liceului şi ne îndreptam spre drumul care duce spre casa Annei.
- E supărată că şi Lola are rochie ca noi, rochie de zeiţă. L-a lămurit Carla pe Nathan, iar acesta se uita la mine studiindu-mă din cap până în picioare în timp ce mă străduiam să privesc în altă parte, cu obrajii roşii ca rochia Annei.
Am continuat să mergem în tăcere, simţind ochii lui Nathan pe mine, până am auzit un ţipăt pe o străduţă îngustă la câţiva metri de noi. Am alergat intr-acolo şi am văzut-o pe Anna care se zbătea să scape de un bărbat, cel mai probabil beat, care o strângea de încheietură. Alergam către cei doi când deodată moşul a sărit ca ars de lângă Anna, dându-i drumu la încheietură, aproape aruncându-i braţul pe trotuarul celălalt şi înjurând.
- Afurisit-o! M-ai ars! A scuipat în dreptul ei, fără să o nimerească, apoi a luat-o la fugă printre case înjurând până s-a făcut nevăzut.
Ne-am dus lângă Anna, iar Nathan a prins-o delicat de mână întrebând-o dacă este bine. Dar Anna tremura de frig şi de teamă în timp ce îşi privea mâinile. Nathan a vrut să o strângă în braţe, dar Anna l-a împins spunându-i să o lase în pace.
- Nu te las în pace. Nu acum. I-a spus acesta, iar noi ne uitam la el de parcă vorbea în chineză. Uită-te la mine, i-a prins bărbia delicată în palme. Nu trebuie să fii speriată, ceea ce ai făcut a fost real.
Doar Anna părea să fi înţeles ce a vrut să spună Nathan, iar eu, Carla, Ruby şi Nicole continuam să ne holbăm la el tot mai confuze şi în aşteptarea unei explicaţii. Apoi Anna a spus cu voce sugrumată că l-a ars cu mâinile ei pe acel „nene”, iar eu aş fi început să râd dacă nu mi-ar fi clănţănit dinţii parcă vrând să se spargă între ei. Nathan a luat-o în braţe pe Anna, de data aceasta fără să fie respins, şi s-a întors către noi.
- Aţi auzit bine, Anna chiar l-a ars pe acel om cu mâinile. Dacă vreţi să ştiţi cum şi de ce, veniţi cu mine.
A întins mâna către mine, care eram în dreptul lui, iar eu după lungi clipe de ezitare i-am luat-o. Am întors capul către Nicole care era lângă mine, iar aceasta m-a prins de mână, apoi Carla luându-i mâna ei şi Ruby pe a Carlei. Nathan mi-a dat drumu la mână, punând-o pe după umerii mei şi am pornit iar spre strada principală. Am uitat uşor de frig şi de teamă. Nu ştiu de ce, dar simţeam o oarbă încredere în Nathan, chiar dacă nu îl ştiam de mult timp. Toate gândurile îmi erau amorţite, totul părea ca un vis. Acum eram pe strada principală, apoi pe un drum înfundat, iar când Natnah ne-a dat drumul, mie şi Annei am simţit iar frigul şi întrebările începeau să-mi invadeze mintea. Unde mergeam de fapt, dacă drumul era înfundat? O să topească Anna cu mâinile ei gardul, sau o să sufle o dată şi provoacă o tornadă care îl ia pe sus? Sunt sigură că toate aveam o mulţime de întrebări, dar niciuna nu avea curaj să spargă tăcerea. Şi totuşi, cineva trebuia să o facă când Nathan s-a oprit în dreptul unui canal şi i-a dat deoparte capacul.
- Ce tot faci acolo? Şi când ai de gând să-mi axplici ce se întâmplă? A început Anna să turuie, vocea auzindu-se foarte clară în liniştea nopţii. Nu doar că mă ţii în frigul ăsta ca să fac pneunonie, dar mă mai şi aduci pe un drum uitat de lume ca să ce? Să-mi arăţi un canal? Şi-a încrucişat mâinile la piept şi îl privea cu superioritate.
- Calmează-te, bine? A venit spre noi bătând palmele să arunce praful de pe mâini. Vreţi să aflaţi sau nu ce se întâmplă?
- Da! Am răspuns toate la unison, mai mult pentru că ne-am pierdut răbdarea decât din curiozitate.
- Atunci intraţi aici şi...aveţi încredere în mine. Ne-a arătat cu mâna stângă gaura de canal de parcă ar fi fost poarta spre Rai.
- Ai înebunit? A ţipat Anna.
- Cum să intrăm acolo? S-a alăturat Ruby.
- Nathan, ai băut ceva? L-am întrebat îngrijorată, iar acesta a dat din cap.
- Nu am băut nimic, m-a prins de mână şi iar am simţit cum mă cuprinde căldura. Ai încredere în mine.
M-a condus către canal, apoi s-a uitat în ochii mei. Părea să le spună că dacă am încredere în el, să intru acolo, şi aşa am şi făcut. Am păşit direct în canal şi m-am lăsat înghiţită de acesta.