Se învârtea în cerc în acea încăpere ce părea că o sufocă din ce în ce mai tare. Cum Dumnezeu să facă asta? Cum Dumnezeu îndrăznea să-i ceară acest lucru? Cerința lui Max o revoltă și mai tare. Îi venea să ia statuia din colțul biroului și s-o arunce direct în capul lui Maximilian. Era idiot sau ce naiba se întâmplă cu el?
— De unde a apărut ideea asta stupidă?
— Nu este stupidă, Ana, chiar deloc.
— Este cea mai stupidă cerință pe care ai putea să mi-o spui. Omule, cum naiba ai crede că aș putea să mă prefac iubita ta? Jur că în acest moment mai tentant este să-ți dau cu ceva în cap decât să intru în jocul tău.
Începe să-și maseze tâmplele, deoarece simțea că îi va exploda capul. Posibil să fie tensiunea de vine, însă o cuprinse o durere de nedescris.
— Și dacă îți spun că după această perioadă ești liberă? Dacă îți spun că imediat ce trec cele treizeci de zile te întorci înapoi în Londra și îți continui viața de unde ai lăsat-o? Și acum este mai tentant să-mi spargi capul?
Max se ridică în picioare și se apropie periculos de mult de Ana. Îi plăcea să vadă această latură a ei. Să vadă că a devenit o femeie ce nu se lasă în fața nimănui. Încă de când s-a pus în fața fratelui său ca să-l apere și-a dat seama că niciodată nu a fost în pericol cu el, poate și din cauza aceasta i-a cruțat viața. Pentru că nu, nu și-a ucis fratele în acea confruntare de acum câteva zile.
Să fi comis cea mai mare greșeală din istoria omenirii? Posibil, însă nu regretă deloc. Niciodată nu ar putea să își ucidă fratele cu sânge rece. Poate că n-au avut niciodată o relație apropiată, dar asta nu înseamnă că îl urăște. Nici pe departe. A fost idolul său până în momentul în care a atentat la cel mai important lucru din viața sa; Anastasia.
— Ce ai spus? Poți să repeți te rog?
Se întoarce brusc spre el și aproape că se ciocnesc unul de celălalt. Este surprinsă de ceea ce a auzit și nu-i vine să creadă. Oare ce joc murdar mai vrea să joace Maximilian? Oare ce joc murdar joacă deja acest bărbat atât de schimbat? Deoarece nu-l mai recunoaște nici dacă ar încerca să deschidă toate ușile pe care încearcă să le țină închise.
— Că la final vei fi liberă.
— Aham. Și care sunt condițiile acestui joc misogin?
— Misogin? Nu crezi că folosești niște cuvinte cam mari, Ana?
Femeia începe să râdă ușor. I se părea atât de copilăresc totul și totuși atât de periculos, încât nu știa ce să facă. Își dorea atât de mult să fie liberă din nou, însă nu credea că ar fi capabilă să joace ceva atât de murdar.
— Nu, chiar deloc. Am impresia că nu mă iubești așa cum spui, ba din contră, mă urăști din străfundul sufletului. Și că în loc să mă lași în pace, vrei să vezi cum sufăr. Îți place să vezi femeile suferind, Maximilian?
Își ridică bărbia ca și cum ar vrea să-i spună că nu-i merge cu ea și că n-o poate duce de nas atât de ușor. Max zâmbi ușor ca mai apoi s-o privească intens și năucitor.
— Singurul mod în care îmi doresc să te văd suferind, este în pat, sub mine.
Fără să-i dea vreo șansă la răspuns, o pinde de mijloc și o lipește de pieptul său. Imediat ce corpurile lor se ciocnesc, își bagă o mână în părul ei și o trage spre buzele lui fără nici un alt preaviz. Îl înnebunea femeia aceasta.
Simgura modalitate prin care ar putea s-o facă să vadă cât de mult o iubește ar fi să i-o tragă. Însă cunoscând-o pe Ana ar fi în stare să-i taie scula și nu voia să rămână fără ustensile.
O mușcă ușor de buze atunci când vede că nu vrea să cedeze și să participe la sărut. Profită de ocazie și imediat ce-și deschide gura să protesteze își lăsă limba liberă la expediție. Acest sărut nu avea nimic din cel de data trecută, ce era unul timd și pur.
Acum totul deveni carnal, mult prea carnal și pentru simțurile lui Max. Și-o dorea al naibii de mult și tot corpul lui țipa după mai mult. Dacă la început Ana a fost reticentă, acum participa cu aceeași înverșunare.
În momentul în care mâna lui Max ajunge pe coapsa dezgolită a Anei, aceasta sare ca arsă și-l împinge de pe ea. Pentru o secundă i-a trecut prin minte să-l lovească pentru îndrăzneala lui, însă își reaminti chiar la timp că este la fel de vinovată precum el. Nu putea să-l lase s-o sărute!
— Să nu mai faci asta niciodată, te rog.
— De ce? De ce să nu te mai sărut?
— Pentru că nu mai ai dreptul ăsta!
Fără să-l mai lase să spună ceva, o luă la fugă spre camera pe care o ocupă în acea casă. În acest moment se simte precum cel mai mare rahat. Își jură în acea zi că îl va urî din toată inima ei și pentru restul vieții sale, dar văzând cum îi reacționează corpul la fiecare atingere a lui și cum îi rămân urme de foc acolo unde o atinge, nu știa cât se va putea ține de acel jurământ.
Imediat ce închide ușa în urma sa se lasă în genunchi și dă drumul lacrimilor. Nu a mai plâns astfel din ziua aceea distrugătoare, acum șase ani. Știa că nu avea cum să dea uitării un asemenea lucru, însă spera să nu mai doară atât de tare.
— Îmi cer iertare. Nu știu cum voi putea să-mi țin promisiunea atâta timp cât stau în această acasă, atât de aproape de el.
Cu șase ani în urmă, atunci când Maximilian a dispărut din viața Anei fără nici o urmă, aceasta a trebuit să ia o decizie radicală. Una din acele decizii ce îți schimbă viața pentru totdeauna. După câteva zile de la cina organizată în cinstea aniversarii de cuplu, Ana a aflat că este însărcinată.
Și-a jurat că Maximilian nu va afla niciodată despre acel copil, indiferent dacă avea să repară în viața ei sau nu. Atunci și-a jurat că va sta departe de acest bărbat indiferent de circumstanțe. Iar acum, soarta își bătea joc de ea în toate modalităților posibile. Este ținută închisă chiar de bărbatul pentru care, cândva, ar fi fost în stare să-și dea propria viață. Fiind atât de aproape de el, risca să-i fie greu să își ducă misiunea până la capăt și acel secret să se stingă odată cu moartea ei.
Maximilian nu știa cum să reacționeze la fuga Anastasiei. Nu înțelegea ce era în neregulă. A simțit și el cât de mult îl dorește, dar de ce a fugit așa? Imediat ce își reveni din starea de confuzie o luă la fugă după Ana. Trebuia să vorbească cu ea și asta cât mai repede posibil. Îi era atât de frică de el încât să fugă? De ce?
Când pune mâna pe clanță și vrea să deschidă ușa, o aude plângând de cealaltă parte a lemnului. Simte cum ceva îl strânge de suflet și pe cât de mult urăște acest sentiment, pe atât de mult îi place, deoarece este din ce în ce mai sigur că iubirea lui pentru cea care se ascunde de el, este acolo și se reaprinde din ce în ce mai tare.
O aude murmurând ceva fără să înțeleagă mare lucru. Drept vorbind, nici nu acordă mare atenție cuvintelor rostite, ceea ce-l interesa în acest moment era să nu mai plângă Anastasia.
— Ana, deschide. Trebuie să vorbim.
Bate ușor în lemn și îi vorbi cât de calm putu. Nu voia s-o sperie și mai tare. Trebuia să afle de ce anume îi era frică și era de preferat să afle de la ea și nu de pe urma rapoartelor cerute detectivilor.
— Pleacă, nu vreau să te văd!
— Ana, te rog...
— Lasă-mă singură! Nu înțelegi că nu vreau să te văd?
Când este pe punctul să-i spună că dacă nu deschide avea să-i spargă ușa, telefonul începu să-i sune în buzunar. Oftă ușor, înainte să-l ia în mână, se dă câțiva pași mai în spate și răspunde fără să se uite la apelant.
— Willingham!
— Șefu, avem o problemă cu livrarea ultimei comenzi.
Vocea bărbatului din spatele apelului tremura ușor. Știa că nu se va termina cu bine toată treaba această, însă trebuia să-și informeze șeful despre problemele întâlnite.
— Cum adică? Ce problemă?
— Lipsește din marfă.
Atât a trebuit să audă Max că îi închide telefonul în nas și înjură colorat. Asta îi mai lipsea acum, probleme la muncă. De parcă nu avea destule pe cap cu Ana, acum se adaugă și de la serviciu.
— Bine. De data aceasta am să te las, dar diseară o să vorbim! Îi vorbi din nou Anastasiei înainte să plece. Nu era o amenințare, era o promisiune.
Când lucrurile sunt confuze, cea mai bună metodă de a le clarifica este o conversație la rece. Și exact asta avea să obțină Maximilian.