CAPITOLUL 30
Nu tocmai răspunsul la care m-aş fi aşteptat. Cum adică a fost o greşeală? A fost o greşeală? Sunt confuz şi mai mult decât atât sunt uimit. Ce vrea să spună femeia asta?! Dar cine se crede încât îndrăzneşte să îmi spună aşa ceva?! Cum adică, nu sunt suficient de bun pentru ea, sau cum?
- Cred că eşti confuză. Spun plin de siguranţă.
- Nu chiar. Face o grimasă şi îşi lasă privirea în jos. Ştiu tot ce s-a întâmplat azi noapte Lucien şi sunt mai mult decât sigură că a fost o greşeală. Ne-am lăsat duşi de val într-un lucru pe care nu îl putem controla.
- De ce aş vrea să controlez aşa ceva?
Mă ridic de la birou sigur pe mine şi păşesc în direcţia ei, cu destinaţia spre buzele sale. O să îi demonstrez cât de mult se înşeală. Are la fel de multă nevoie de mine cât am şi eu de ea şi o vreau cu orice preţ. Văd o sclipire în ochii ei albaştrii şi înainte să îşi dea seama ce vreau să fac scoate doar un icnet. Mâinile mele se încojoară după talia sa şi o trag spre mine aproape lipindu-ne nasurile.
- Înainte să oferi informaţii eronate Shanon, asigură-te că eşti sigură pe ceea ce spui.
Mâinile sale se lipesc de pieptul meu şi mă aştept să facă vreo mişcare, să fiu refuzat sau împins, dar ea pur şi simplu mă priveşte cu gura întredeschisă. Ochii i se opresc asupra buzelor mele şi îi simt respiraţia caldă mângâindu-mi-le. O văd înghiţind în sec şi în cele din urmă scoate un oftat şi îşi lasă privirea în jos. Scutură din cap şi apoi îşi ridică iar privirea spre mine.
- Shan... chiar am putea să facem asta să meargă. Îmi lipesc mâna de obrazul său şi pun un sărut cast pe fruntea ei. Figura-i impasivă nu se schimbă decât atunci când uşa de la birou se deschide şi pe ea păşeşte o blondină plină de încredere şi zâmbitoare.
Ne îndepărtăm unul de altul de parcă am fi fost electrocutaţi şi îmi trec mâna frustrat prin păr în timp ce Shanon se uită la Vivien care a intrat în birou de parcă ar fi la ea acasă.
- Sper că n-am întrerupt ceva important spune ea, toată un zâmbet.
- Ce cauţi aici? Întreb ştiind că ar fi în zadar să o mai cert pentru intrarea inoportună.
- Am venit cu veşti mari Luce. Bună Shay, o salută ea pe şatenă oferindu-i un sărut pe obrajii roşii.
- Atunci eu vă las. Spune ea, întorcându-se cu faţa spre uşă.
- Nici gând, rămâi aici, încă n-am terminat. O averitizez nepăsându-mi de prezenţa enervantă a fiicei şefului, pardon, asociatului meu.
- Are dreptate, nu vă reţin mult, spune Vivien păstrându-şi zâmbetul pe buze, făcând pe neinteresata. Luaţi loc dragilor.
Aranjează două scaune în faţa biroului meu şi ne invită să luăm loc. Shanon nu face un pas şi eu sunt enervat până peste cap.
- Ce naiba de joc e ăsta Vivien? Şi ce faci acolo?
- Crede-mă Luce, ţi-ai dori să vezi asta.
Blonda se aşează cu nonşalanţă la biroul meu şi îşi scoate din geantă o bucată mică de... ceva. Îmi dau seama că e un stick USB când îl flutură în faţa ochilor noştrii şi îl bagă în unitatea centrală. Tastează câteva litere, ia mouse-ul în mână, accesează de câteva ori şi întoarce ecranul cu faţa spre noi. Îşi sprijină capul în palme şi îşi ridică sprâncenele.
- Apropiaţi-vă. Sunteţi doi vedeţi mai bine, ne porunceşte ea.
Fac un schimb de priviri cu Shay care se uită şi ea confuză la mine. Mă apropii de ea cu doi paşi mici şi îi strâng mâna dreaptă în a mea. O trag după mine şi ne aşezăm pe scaunele pe care Vivien ni le-a pus la dispoziţie.
- Ce vedeţi aici?
Îmi mut privirea de la frumuseţea nestăvilită a femeii din dreapta mea şi analizez ecranul. Sprâncenele mele se unesc cu o cută la mijloc şi îmi ridic privirea la spre blondă aşteptând câteva explicaţii.
- Se prea poate să fi pus mâna pe câteva informaţii din laptopul tatei. Am crezut de cuviinţă că e înţelept să ţi le arăt şi ţie.
- Nu se poate, spun incredul, privind schiţele şi planurile în timp ce Vivien mută imaginile cu viteză. N-am nevoie să stau să mă gândesc de două ori ca să îmi dau seama ce e de fapt.
- Ba se poate. Shay spune-i şi tu, doar l-ai auzit pe Daniel Rochester. Nu mai visa cu ochii deschişi Lucien, îţi pun în faţă proiectul pe care tatăl meu şi nebunul ăla avid după bani îl au în plan de ceva timp. Şi nu pare deloc a fi un mall.
- Richard...
- Poftim?
- Richard Edinson mi-a spus şi el acelaşi lucru. Am crezut că, nu ştiu, credeam că e vreo glumă proastă.
- La ce te referi?
- Tatăl tău i-a cerut un împrumut de 20 de milioane de dolari.
- Ce-a făcut?! Ţipă Vivien sărind de pe scaun ca arsă. O Doamne asta e rău. Asta e foarte foarte rău.
Se plimbă de colo-colo şi îşi freacă fruntea cu două degete.
- Trebuie să ne gândim la ceva. Cât mai repede.
- Ştiu asta, răspund. Dar nu am ce să fac. Au dat drumul lucrărilor. Toate apartamentele au fost vândute.
- Dar fabrica aia nenorocită de ciment o să distrugă oraşul!
- Mall-ul meu! mă plâng debusolat.
- Dă-l dracului de mall! Ţipă Vivien. Îţi dai seama câtă poluare va produce construcţia aia enormă? Uite, nu ştiu ce vom face, dar sunteţi ultima mea speranţă şi sunteţi singurii care ştiu asta. Ajutaţi-mă să opresc lucrările şi vă jur că vă rămân pe veci recunoscătoare.
Vivien e atât de nebună, ca taică-so, încât ar face orice ca să îşi salveze natura. Nu pot să cred că sunt oameni care fac atâtea sacrificii pentru ea. Mare chestie plantăm doi copaci şi gata. Ceea ce mă enervează pe mine e că am fost tras în ţeapă. Trebuia să mă aştept la faptul că nu mă vor lăsa să îmi văd de treabă, când ştiam din prima că intru în gura lupului. Newman a vrut un singur lucru de la mine, influenţa tatălui meu. Am fost conştient de asta încă de când am deschis firma şi am semnat contractul cu cea a lui. Eu am fost întotdeauna cel în plus.
- Ce ai în gând?
Îmi ridic privirea şi îmi intersectez privirea cu cea limpede şi curată a lui Shanon. Are nişte ochi ca cerul şi mă sfredeleşte până în cele mai adânci gânduri. De câte ori se uită la mine am impresia că totul în jur se dezintegrează şi tot ce văd e... ea. Aş vrea să îi spun că mă gândeam la cât e de frumoasă, la cum îmi tremură mâinile când o văd în preajma mea, la cum aroma buzelor ei mă duce pe culmile disperării şi că singurul lucru pe care l-aş vrea ar fi s-o am cuibărită în braţele mele pentru tot restul vieţii fără ca nimeni să intervină între noi. Mă gândeam să îi spun şi că apreciez cât de puternică e şi cum şi-a cârmuit viaţa ca un adevărat marinar prins singur pe o mare învolburată. Mă gândesc să îi spun atât de multe, dar nu sunt sigur că e ceea ce vrea să audă. Şi nici măcar nu am certitudinea că voi putea să recunosc toate astea cu voce tare.
- Mă ajutaţi?!
- Normal că o s-o facem, răspunde Shanon înainte ca eu să pot să deschid gura.
Îmi dau ochii peste cap şi mă uit plictisit la Vivien mutându-mi apoi privirea pe Shanon şi de la ea la un punct între cele două.
- O să plăteşti pentru asta. Nu ştiu care din ele vor lua în considerare ameninţarea, dar ştiu cine va plăti cu vârf şi îndesat până acum.
Cele două rânjesc sugeştiv şi se iau în braţe una pe alta. Trebuia să mă fi gândit că au plănuit asta împreună. Cele două se despart şi Vivien îşi ia geanta şi stick-ul în mare grabă.
- Mulţumesc. Chiar o să rămân datoare.
- N-ai pentru ce Viv, îmi ridic o sprânceană şi rânjesc pervers.
- Nici nu te gândi la aia Deveraux. Îşi dă părul pe spate cu o mână şi mă trezesc luat într-o îmbrăţişare strânsă.
Luaţi-o de pe mine!
Shanon zâmbeşte în barbă şi Vivien scoate nişte sunete ca un copil mic. Încerc să o împing cât mai subtil dar ea nu se desprinde de mine.
- Suficent.
- Gata, spune ea depărtându-se şi un zâmbet îi acaparează toată faţa. Gândiţi-vă cât mai repede la orice ar putea să ne ajute.
Dau din cap afirmativ şi o las să treacă pe lângă noi ca un vârtej. Shanon îşi adună mâinile în jurulul torsului şi merge cu paşi mici spre ieşire.
- Nu aşa de repede domnişoară Grey.
Aud un „fir-ar" şi încep să zâmbesc ca un idiot.
- Domnule Deveraux... spune ea întorcându-se cu faţa spre mine în timp ce işi roade intenţionat buza de jos.
- Nu am terminat discuţia pe care o începusem.
- Am spus deja tot ce era de spus.
- Nu, o contrazic. Tu ai spus ce ai spus crezând că o să mă îndepărtezi de tine -un, doi. Dar sunt destul de persuasiv domnişoară, crede-mă că n-o să rămână nimic aşa.
- Aşa va rămâne, spune şi ştiu că zidurile ei de siguranţă se prăbuşesc unul câte unul.
- O, ba eu nu cred, mă apropii de ea cu mâinile în buzunare părând neinteresat. Ştii de ce?
Îşi ridică sprâncenele curioasă şi îşi muşcă buza din nou.
- De asta. Îi ating buzele cu degetul arătător şi rânjesc. Nu te poţi abţine deloc să te opreşti din a a face asta când sunt lângă tine. Şi de asta, spun îndepărtându-i mâinile înconjurate în jurul trupului. Eşti prea încordată Shay, eşti prea temătoare, eşti prea rezervată. Îi dau cu grijă părul după ureche şi îmi trec degetele peste maxilarul ei. Nu ai face asta dacă nu ai ştii că ceva s-ar putea întâmpla în orice secundă.
- Cum... cum poţi spune aşa ceva? Nu mă feresc de tine. Se dă un pas în spate şi zâmbesc înfundat.
- Dacă spui că îţi aminteşti aşa de bine ce am făcut aseară atunci sigur îţi aminteşti şi când tu mi-ai cerut să facem dragoste.
O văd înroşindu-se până în vârful urechilor.
- Eram beată! Se apără ea.
Proastă mişcare.
- Ai văzut tu vreodată un om beat care să mintă?
- Nu dar eu... ştii, mai bine te aştept în maşină. Se întoarce pe călcâie şi iese fără să îmi mai dea drept la replică.
- Of, Shanon...
- Domnule? spune secretara mea Sara la nici cinci secunde după ce se închide uşa în urma lui Shanon.
- Ce se întâmplă?
- Newman a convocat o şedinţă de urgenţă. Verific ceasul de pe perete care îmi spune că e patru fără cinci. Ar fi trebuit să fiu plecat deja, dar dau din cap afirmativ.
Expir învins când uşa de la birou se închide şi eu rămân acolo singur. Plec spre sala de şedinţă încărcat de gânduri idioate. Nu mă voi putea concentra nici într-o sută de ani stând aşa cu mintea purtându-mă în continuu la femeia care mi-a furat minţile. Newman Ross intră în sală zâmbitor şi anunţă consiliul de reuşita sa de a vinde toate apartamentele. Scoate în evidenţă efortul tuturor şi mai ales însuşindu-şi ideea mea de a construi mall-ul meu. Rămân cu gura deschisă când văd că o duce în continuu cu planul său diabolic şi minciuna asta sfruntată în faţa tuturor şi rămân şocat câtă eleganţă şi nonşalanţă e pe chipul lui când spune neadevăruri. Consiliul pare impresionat, lumea aplaudă, îl felicită şi zâmbeşte cu gura până la urechi. Eu rămân cu un gust amar privindu-i pe toţi aceşti bieţi idioţi căzându-i în capcană şi abia aştept să îi dau lovitura de graţie. Sunt mai pornit ca niciodată împotriva lui, fără să mă gândesc la consecinţe. Vivien probabil va fi iertată şi cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să fiu dat afară, deci nimic ieşit chiar atât din comun. Sunt pregătit să îmi duc planul de răzbunare, pentru că am fost luat de prost, până în pânzele albe.
Intru în maşină tăcut şi las radioul pe un post cu muzică clasică. Am nevoie să îmi limpezesc mintea. Singurul zgomot ce se aude este respiraţia lui Shanon, dar sunt atât de nervos de acţiunile lui Newman încât uit pentru câteva momente de prezenţa ei.
- Îmi pare rău pentru... ce s-a întâmplat în birou. Deschide ea subiectul.
- Nu s-a întâmplat nimic. Am vrut s-o liniştesc, dar a sunat de parcă aş fi certat-o.
Îşi înghite cuvintele, iar eu expir zgomotos. Nu ne mai adresăm niciun cuvânt până nu ajungem acasă, de fapt nici măcar atunci, căci plec direct în camera mea. În timp ce mă întind în cada de baie lăsând apa să îşi facă efectul calmant sunt lovit de o revelaţie precum Arhimede când a descoperit un oarecare pricipiu, doar că eu nu mă ridic şi nu urlu prin casă „evrika" ci mă rezum la a sări din cadă, a pune un prosop pe mine şi a da un telefon. De fapt cred că totuşi încep să îmi găsesc şi eu un principiu. Pun câteva haine pe mine la repezeală, după ce mă usuc cu prosopul şi cobor la parter în mare grabă. Am grijă să nu mă vadă nimeni cât timp ies din casă şi fug prin curte ca un nebun cu zâmbetul până la urechi, sărind direct în taxi.
*
- Shanon? Încerc să îmi fac vocea să tremure cât mai mult posibil. Telefonul sper să mă ajute cât de cât căci dacă aş avea-o în faţă m-ar bufni râsul.
- Lucien? Întreabă ea puţin confuză. Ce e? Ce s-a întâmplat?
- Shanon... ceva groaznic, nu mai... nu mai vreau să trăiesc.
- Poftim?! Lucien unde eşti? Ce s-a întâmplat?
- Sunt pe acoperişul...
- CE?!
- Sunt pe acoperişul hotelului Ramada în centru, nu ştiu dacă...
- Rămâi acolo, vin imediat, nu încerca să faci nimic prostesc.
- Pune ceva frumos pe tine, adaug după ce aud bipăitul telefonului şi sunt sigur că apelul s-a încheiat.
Îmi trec mâinile prin păr şi rânjesc malefic. Îmi verific constant ceasul ca să fiu sigur că Shanon ajunge la timp. Văd maşina parcând tare strâmb în faţă şi pe Shay dându-se jos ca un uragan şi împrăştiind totul în jurul ei. Sunt un mic geniu. Încerc să mi-o imaginez încercând să îi explice personalului hotelului că un nebun vrea să se arunce de pe acoperiş, dar am rezolvat deja problema asta. Liftul se deschide câteva zeci de secunde mai târziu şi Shanon iese gâfâind, ţinându-şi mâinile pe genunchi şi încercând să îşi calmeze bătăile nebune ale inimii.
- Luci... Lucien! Strigă ea cu vocea pe jumătate stinsă.
- Sunt aici. Îi fac un semn cu mâna spre masa aşezată mai în margine şi zâmbesc vinovat. Figura ei se întunecă şi se repune urgent pe picioare.
- Eşti nebun, conchide ea.
- Sunt, admit fără reţinere. Sunt nebun după tine.
Mă apropii de ea cu paşi mărunţi scoţând de la spate trandafirul roşu, de a cărui spini am strâns fără ezitare până acum din cauza emoţiilor şi i-l întind. Ochii i se măresc şi se dă un pas în spate clătinându-şi capul.
- Uite Shay eu... eu n-am fost niciodată bun la asta... am spus-o de-o sută de ori, dar niciodată n-a fost la fel ca asta. Vedeam trandafirul tremurându-mi în mâini şi speram să fie din cauza frigului căci la naiba eram pe un acoperiş la 50 de metri de pământ în prima săptămână din ianuarie la o temperatură de nici 5 grade celsius. Nu aveam cum să nu mor de frig, dar aici cu ea, totul părea să devină mult mai... suportabil. Cu excepţia organului care ameninţa să îmi sfărâme cutia toracică.
- Eu m-am ataşat mult de tine, adică de voi, mă corectez rapid încercând să nu mai fiu emotiv ca o pipiţă, şi ştiu că sunt o dezamăgire şi ştiu cât am greşit, dar eu sunt gata să fac o schimbare şi vreau să fac ca lucrurile să meargă bine între noi. Nu vreau să mai grăbesc nimic şi dacă vrei aş fi foarte foarte fericit să... nu îmi găseam cuvintele, m-am uitat în jos la papuci şi mi-am adus aminte... primeşti acest trandafir!
Sprâncenele ei s-au unit şi ochii i s-au îngustat.
- M-ai chemat aici pe o vreme ca asta doar ca să îmi dai un trandafir?
Ah... ăsta nu era tocmai răspunsul la care mă aşteptam.
- Şi... şi la cină, arăt în spate cu degetul spre masa special pregătită pentru noi.
Îmi strâng buzele într-o linie fermă şi o îndemn să ia trandafirul. Îl ia şi-l duce la nas lipindu-şi-l de el.
- Ai fi putut să îmi spui asta înainte să mă faci să alerg ca o nebună douăzeci de etaje.
- Ai venit cu liftul, spun incredul.
- Nu întinde coarda domnule, mă tachinează ea. Le-am alergat.
Dau drumul unui zâmbet şi ea începe să râdă. Este un sentiment tare... nu ştiu, parcă îmi topeşte inima când o văd râzând. Îi fac semn şi porneşte înaintea mea în timp ce strânge mai tare haina în jurul ei. Nu ne aşezăm încă la masă pentru că după câte se pare Shay vrea să privească apusul. Mă aşez în dreapta ei şi ne zâmbim fără să spunem nimic. Mă simt ciudat, dar ea nu pare să resimtă sentimentul straniu ce se aşterne între noi. Oare nu i-a plăcut floarea?
- E cam frig aici nu? întreb eu afundându-mi mâinile în buzunare.
- Mie mi se pare OK. Îşi admiră trandafirul şi apoi îşi ridică privirea spre cer. Apusul îţi taie respiraţia, dar frumuseţea ei nu se compară cu nimic. Parcă sunt o muscă şi ea e lipiciul căci nu mă pot dezlipi de figura ei.
Îmi strâng buzele dezamăgit că n-a înţeles mesajul. Dar melancolia îmi dispare când buzele ei îmi ating obrazul şi cred că mă înroşesc pentru că faţa mea arde. Şi acum nu mai e de la frig.
- Ştii, când am spus că nu mai pot să trăiesc, n-ai stat să asculţi tot. Nu mai pot... fără tine, încerc să clarific situaţia.
Îmi muşc obrazul pe interior încercând să alung gândul care îmi spune că am greşit deschizându-mă în faţa ei.
- Ştiam asta mototolule. Spune şi mă capturează într-o îmbrăţişare. Ăsta e cel mai drăguţ lucru pe care l-a făcut cineva pentru mine. Mulţumesc Lucien, şopteşte ea cu faţa îngropată în pieptul meu.
Prin minte îmi trec acum imaginile cu cele câteva zeci de femei care au făcut cunoştinţă cu patul meu, dar se estompează rapid. Niciodată n-a fost o situaţie ca acum, niciodată nu m-a bucurat mai mult o îmbrăţişare ca astăzi. Nu mai tânjesc după un sărut, dar tânjesc după atenţia ei. Cred că am învăţat un lucru de când am cunoscut-o pe Shanon. Pot fi o sută de persoane lângă tine, dacă nu o ai pe cea care te interesează eşti singur.