Yanna căzu.
Căzu prin ocean, și apa o strivi, și algele îi făcură plămânii în noduri. Pielea i se topi de pe oase, sfrijită și alunecoasă. Pe chip i se lipiră nisipul și razele de soare. Orbi. Miros sărat. Amețeală. Întuneric. Gâtlej plin de sare. Gură rece și neclintită. Țipăt.
Trezire.
Peste tot, aur— flăcări o lingeau și se întindeau pe trupul ei ca mierea. De unde venea atâta lumină?
Se afla sub pământ, însă sala era caldă, luminoasă, primitoare. Confuză și amorțită, Yanna făcu câțiva pași și se lovi cu șoldul de colțul ascuțit a ceea ce părea să fie un raft. Își pierdu echilibrul și dădu să se prindă de marginea de lemn. În schimb, atinse altceva. Ceva moale. Cu textură familiară.
Icni. Degetele îi înghețară.
Sprijinit de raft era un chip uman, cojit perfect, încât ar fi putut fi o mască. Privea spre ea cu ochi goi, lucioși. Arăta... real. Pielea, netedă și curată. Buzele, zâmbind fix, înlemnit. Fața detașată se proptea de o tijă metalică.
— Nu pot să cred... auzi Yanna o voce în spatele ei. Auri coborâse, urmată de Dante. Și ei se udaseră leoarcă.
Sala era largă, plină de chipuri. Și nu numai; spinări decojite, piepturi desprinse, expuse în rânduri de rafturi. Arăta ca o bibliotecă, unde nu citeai scrisuri pe pagini, ci moartea de pe fiecare față păstrată cu grijă. Dulapurile se prăfuiseră. Lemnul îngălbenise. Rugina era groasă. Trecuseră ani.
Clepsidre fuseseră agățate în tapet. Atât de multe, că acopereau pereții într-o pictură uniformă, unduitoare. Fiecare era înfiptă într-un cui–pioneză. Yanna se apropie de una dintre ele. Mai avea puțin nisip de strecurat. Din mormanul adunat, de ițea ceva. Acrobata miji ochii și își dădu seama că înăuntrul clepsidrei fuseseră presărate câteva unghii. În altele, erau dinți. Sau ochi uscați, stafidiți.
Când și Auri si Dante pășiră în mijlocul expoziției, răsună un ticăit. Precis în acea secundă, fiecare clepsidră rămase fără nisip. Totul cursese și băltise în fundul strâmtorii de sticlă.
— Ce ciudat, spuse Auri. E un vechi muzeu al călătorilor; aici își lăsau unii trupurile și chipurile din vieți anterioare, sfârșite. Se numește Muzeu al Chipurilor. Dar călătorii nu mai există, cu câteva excepții. Toate locurile astea au ars.
Yanna traversă sala, urmată îndeaproape de Dante și Auri. Aceștia erau neobișnuit de tăcuți, detașați. Femeia oricum nu i-ar fi auzit.
Ea se mirase tot drumul că Păpușarul nu trimisese pe nimeni în urma ei, chiar dacă văzuse unde și cu cine era. Dar acum mintea ei tăcuse, tranchilizată. Când ajunsese în anticameră, vocea Păpușarului se calmase. În sfârșit, simțea pace.
Anticamera ducea spre holuri bifurcate. Dante strângea pumnii și încleșta dinții. Auri se holba doar în pământ. Yanna era fascinată.
Vrejuri de trandafiri agățători căptușeau pereții. Nu existau ferestre, dar era lumină, tainică și exuberantă. Tavanul și podeaua erau placate cu sticlă pictată în modele subtile, argintii și stacojii. Conturau vârtejuri dansante. Oceane și regi. Castele și cutremure. Aroma parfumată a aerului era înnebunitoare.
Yanna mirosi un trandafir. De aproape, petalele tresăltau ca și cum floarea avea puls. O rupse. Din tulpină curse sânge.
Cu cât avansau, din depărtare răsuna muzică. Orgă bisericească și vioară.
Ajunseră în fața unui intrând de marmură sub forma unor aripi albe de pasăre. Se răsfrângeau din tavan, vârfurile penelor atingând podeaua. O frumusețe descurajantă. Ce fel de ochi privise pasărea și decisese că ea, care zbura atât de sus, putea fi poartă spre ceva îngropat?
Odată ce trecură pragul, muzica fu înlocuită cu zgomotul zdrobirii de metal.
Ceva nu era în regulă. Yanna se tensionă și ciuli urechile, chiar atunci când pereții fură împresurați de umbre. Tumultul furtunii îi fierbea în vene.
Gardienii dădură buzna în încăpere. Siluete înalte, ascuțite, îmbrăcate în metal subțire și strâmt. Fețe de oameni— Yanna nu știa de ce o surprinse— dar privirile nu erau deloc umane. Ochii lor luceau însetați, opaci, rotitori. Duceau săbii duble, rotitoare, ghiulele cu țepi cât degetul, sulițe cu vârfuri scânteind de venin. Unii aveau tatuaje negre urcându-le pe gât, întinzându-li-se pe chip, urâte ca niște cicatrici. Se mișcau feroce, precis. Îi înconjurară.
De fapt, o înconjurară. Pentru că atenția lor era concentrată pe Yanna. O izolară repede. Pe Dante și Auri îi evitară.
— Auri, dă-mi toporul, îi strigă Yanna fetei. Însă aceasta paralizase, copleșită de amintiri și groază. Dă-mi toporul, n-auzi?
Dante o trase pe călătoare în lături. Ea se împiedică, amorțită, și se lovi cu genunchii de podea.
Primul soldat se aruncă spre Yanna, arcuindu-se nepământean în aer. Ea se rostogoli, izbindu-se cu spatele de pământ. Un cui îi scrâșni în os. Icni, scuipând și târându-se înapoi în picioare. Abia evită o ghiulea ce se înfipse cu putere în pământ, creând o spărtură adâncă.
— Ce faceți? țipă femeia. Însă Dante și Auri nu reacționară, iar ea trebuia să stea în viață.
Yanna se agăță cu degetele între dalele de sticlă, rămânând în patru labe și cambrată ca o pisică. Nu avea încredere în ce s-ar întâmpla dacă încerca să se ridice. Îl luă prin surprindere pe următorul, apucându-i zdravăn coapsa și trântindu-l la podea.
Cutremur.
Yanna îi smulse sulița și o înălță, din genunchi, deasupra lui. Calculă lovitura fatală, între două plăci ale armurii strâmte și perfect aerodinamice. Inspiră. Sulița șuieră în aer.
Și încheietura îi fu prinsă într-o strânsoare de fier, tocmai când vârful era pe cale să atingă ținta.
Un alt gardian o apucase de la spate. O aruncă la pământ, pe burtă. Pieptul și stomacul îi bubuiau de durere, când lovi podeaua. Dar gardianul nu avu milă. O trânti în genunchi. Strânse până când mâinile i se albiră.
Gheață zgârie piele. Zale. Metal rece îi zornăi la încheieturi. Yanna era din nou înlănțuită.
O mână o apăsa puternic între omoplați. Rămase acolo, în liniște, încordată, cu chipul umbrit de părul murdar. Până când, deodată, se relaxă. Lăsă capul jos până și-l sprijini de podea. Umerii îi tremurau.
Începu să râdă. Muzica cea frumoasă se auzea din nou.
Când Yanna înălță din nou capul, sângele băltise pe podea dintre buzele ei. Ridică o privire extaziată spre Dante și Auri. Gura i se frânse într-un rânjet mai degrabă grimasă decât entuziasm. Și totuși, ce entuziasmată era!
— Ăsta a fost planul vostru de la început, nu-i așa? Să mă duceți aici, numai ca să mă aruncați în ghearele lor?
Își lăsă capul pe umăr și chicoti, înroșită de la efort și durere, cu bărbia plină de sânge. Auri privi în lături, palidă. Asasinul se uita la ea așa ca în timpul luptei; fix, analitic. Cu interes, dar nu fascinație.
— Dante, tu ai făcut totul ca să fii liber, i se adresă ea. Dar ești slab. Ești atât de slab, încât ai făcut încă o înțelegere cu Luther, numai ca să te asiguri că scapi cu pielea curată și că eu nu-ți mai pot face nimic. Pur și simplu nu ai putut rezista.
El păși spre ea. Încet. Calm. Toți soldații, mai puțin cel care o ținea pe Yanna, pășiră înapoi. Îl cunoșteau pe Dante. Aveau încredere în el.
Asasinul se aplecă asupra ei. Un zâmbet mic i se ivi în colțul gurii.
— Oh, ai adora asta, nu? Ai adora să fii tu victima. Ai adora ca măcar una dintre nenorocirile care ți se întâmplă să nu fie complet vina ta. Dar te înșeli. Se lăsă pe vine și îi atinse obrazul. Te înșeli atât de mult.
Yanna se înfioră. O dezgusta faptul că o privea de sus. Ea era înlănțuită, iar el se eliberase. O oferise la schimb.
— Cum ai îndrăznit? mârâi ea, trup în flăcări, metal mușcându-i din carne. Te voi face să plătești. Ți-e teamă de locul ăsta. De Luther. Îți va fi teamă și de mine. Te voi învăța să-ți fie, când voi scăpa.
— Atunci rănește-mă, Yanna, o îndemnă el, cu veselie. Fă-o din nou. Vreau să o simt. Până și tu știi cât de departe suntem acum. Poți crede ce vrei, dar nu vei pleca niciodată de aici. Nu mă vei mai putea atinge în veci. Am învins.
Dante se ridică.
— Dacă crezi că ăsta e sfârșitul, faci o mare greșeală.
Bărbatul doar ridică din umeri.
— Nu e. Nu e sfârșitul meu. Cu siguranță nu e sfârșitul tău. E doar sfârșitul lumii.
Cu acestea se îndepărtă, urmat de Auri.
Yanna probabil nu are să înțeleagă vreodată ce se întâmplă în clipele următoare. Ecoul unor pași răsună din fundul sălii. Ceea ce fusese doar o mâncărime explodă în sufletul ei. O cuprinse amețeala. O cruntă gravitație o trase departe de pământ.
Din umbre se desprinse o siluetă înaltă. Lumina îl dezveli. Ochi de un verde intoxicant, gură zâmbind rece. Umeri drepți și lați, trup zvelt. Postura lui însemna putere. Însemna provocare.
Yanna se înălță, semeață.
— În sfârșit, surâse Luther binevoitor, întinzând mâinile în lături. Te aștept de atâta timp. Spune-mi, a făcut Dante o treabă bună câștigându-ți încrederea, livrându-te aici?
Nimic din privirea lui era surpriză. Nu îi era străină, deși el îi era străin.
— Sunt Yanna Zenith, spuse ea printre dinți însângerați. Am venit din partea Păpușarului.
Ochii ei luceau periculos dincolo de șuvițele răvășite. Luther oftă.
— Malakai? Oh, e chiar trist că nu își mai folosește numele real...
Femeia clipi des. Cine...?
Numele lui. Malakai. Suna greșit și nu i se potrivea deloc, deloc. Când Luther îi observă reacția, privirea curioasă i se ascuți. Satisfăcut. Ea se zburli— o făcuse intenționat, ca să îi coboare garda.
— Păcat. Avea un anume șarm, nu ți se pare?
Acrobata înghiți în sec, și îi luă câteva clipe să își dea seama că vorbea tot despre numele Păpușarului. Șah mat, Yanna Zenith. Câștigase lupta înainte ca ea să realizeze că e atacată.
— Ei bine, ce mai aștepți, Yanna? Ridică-te.
Ea făcu întocmai, strângând din dinți ca să nu icnească. Căută o poziție în care să nu miște cuiul dislocat. Nu trebuia să își arate disconfortul.
— Permite-mi să mă prezint. Mă numesc Luther, și—
— Știu cine ești. I-ai ordonat lui Dante să-l ucidă pe Rha Vaelor, și apoi mi-ai ordonat mie să-l ucid pe el. Deci, nu ai milă. Iar după ce Dante a scăpat, l-ai făcut să îmi întoarcă favorul. Ne-ai pus să ne fugărim ca doi șoareci într-o cușcă. Prin asta, știu că ești inteligent. Dar știu și că habar n-ai ce faci.
O surpriză plăcută se așeză pe chipul bărbatului.
— Serios? Cum așa?
Zâmbetul calm al Yannei se întunecă.
— Te-ai complicat atât de mult, și degeaba. Ai fi putut pur și simplu să faci un schimb cu Păpușarul, și eu aș fi ajuns tot aici. Niciun intermediar. Dar nu ai fi putut să prezici ce-aș fi făcut în această situație. Ai adus în ascunzișul tău drăguț o persoană pe care nu o cunoști. Prin aceasta, ești un prost.
Vorbele ei nu l-au perturbat deloc. Calmul femeii se reflecta pe chipul lui. Fiecare mușchi era controlat. Antrenat la milimetru. O mască desăvârșită.
— Oh, asta e chiar minunat. Ești și mai interesantă decât credeam. Păcat, totuși, că te înșeli. Te cunosc mai bine decât oricine altcineva. Mai bine decât tu însuți te cunoști. Dar nu trebuie să-ți spun asta. Vei afla în curând că sunt atât de sincer...
Un gest subtil din încheietură, și gărzile o înconjurară din nou pe Yanna. Îndreptară armele către spinarea ei, forțând-o să stea dreaptă. Ea își înfipse dinții în buze când simți împunsătura durerii.
— Închideți-o!
— Poftim? strigă Yanna, lovind cu coatele către bărbații și femeile care o împresurau. Aceștia o imobilizară, până când fu în stare doar să pășească în urma lor.
— N-am fost clar?
— Nu sunt prizoniera ta. Ai spus... ai spus că îmi vei arăta ceva.
— Și o voi face. Dar va trebui să ai răbdare.
Yanna fu trasă în urma gărzilor. Din sala de așteptare, holul se bifurca în alte două coridoare. Unul era umbrit; ducea spre niște scări rotitoare care coborau jos, jos, mai jos...
Până când ajunseră la închisori. Rânduri extrem de lungi, încurcate ca un labirint, șerpuind în cripta subterană. Era imposibil de ghicit până unde se întindeau. Între fiecare două celule se ridica un perete. În față erau prevăzute cu bare dese, groase. Deținuții nu se vedeau între ei; nu puteai ști cine țipă la doi pași de tine. Însă fiecare dintre ei putea fi văzut.
Mirosul de vomă era puternic, înțepător. În fiecare celulă se afla o găleată mare de metal, țintuită cu un cui de podea astfel încât prizonierii să nu se rănească singuri.
Ei arătau ca niște oameni obișnuiți. Nu erau monștri, cum nici gărzile nu erau. Purtau cămăși albe, lungi până la genunchi. Orbitau fără de știre, în pătratele lor de podea rece, ori zăceau în paturi, abia mișcând. Se străduiau să adoarmă, ghemuiți, și descopereau că nu pot închide ochii— își adânceau mâinile în păr și se zbăteau. Unii numărau ca să se calmeze. Alții cântau. Alții spuneau nume. Alții murmurau neinteligibil, și alții înnebuneau.
Dar cei care erau în stare să se miște lucid scrijeleau cu unghiile în pereți imagini primitive, lipsite de sens. Perete după perete, pline de simboluri tremurate, pătate de sânge, de transpirație. Desene de jumătate de centimetru, și desene care se întindeau pe metri întregi. O întreagă galerie. Oamenii aceștia erau goliți, și totuși, toți vedeau ceva.
Gardienii o împinseră pe Yanna într-o celulă vacantă, vizavi dar la o mare distanță de scări. Coridorul o lua la dreapta. Încă un șir de celule. Apoi la stânga. Mai multe celule.
Yanna urmări dreaptă gardienii până când dispărură. Apoi se ghemui în ungherul cel mai întunecat al celulei, curbându-și spatele până găsi o poziție potrivită. Strânse din dinți. Niciodată până atunci nu regretase marcajele Bisericii. Dar aici Drusilla nu o putea ajuta cu remedii speciale.
Era doar ea și pericolul de a pierde controlul propriului trup.
Cineva urlă puțin la dreapta. Își sprijini capul de peretele de piatră. Și observă imaginile din perete. Clipi des, fără respirație.
Deasupra băncii era conturat un om cu mâinile întinse. Până la mijloc, era devorat de flăcări. Mai sus, imaginea a ceea ce părea să fie o podea frântă, despicată în două de un cutremur. Apoi, o singură linie dreaptă traversată de o alta, perpendiculară, în jumătatea posterioară— o cruce a Marii Arcane. Pentru un oarecare motiv, semnele o captivară. Se trezi din reverie abia când observă pașii răsunând din ce în ce mai aproape.
Dante și Auri ajunseră în fața celulei. Ar trebui să fi plecat... dacă Luther se ținuse de cuvânt.
— Vă alăturați și voi, sau cum?
— Chiar deloc, veni răspunsul prompt al lui Dante. Suntem liberi. Luther ne-a permis să ne luăm la revedere.
— Credeam că deja ați făcut asta. A fost înduioșător, Dante, te asigur. Chiar nu e nevoie de un bis.
— De fapt, pentru Auri am venit.
Călătoarea își desprinse cu greu privirea de prizonieri. O fixă asupra Yannei— îngropată în umbre, înfrigurată, și, cel mai important, captivă. Satisfacția înflori în ochii fetei. Era terifiată. Dar, cerule, era fericită. În sfârșit.
— Da. Am vrut să te văd pentru ultima oară. Am vrut ca ultima imagine a ta pe care o am e primind ceea ce meriți.
Tăcere.
Yanna își acoperi gura cu mâna. Se auzi un scrâșnet. O răsuflare aspră. Își mușcase propria palmă. Scotea niște sunete chinuite, stăvilite, cu ochii umezi, cu sânge curgând de-a lungul încheieturii. Conștientiza totul.
— Nu pot să cred. Nu pot să cred că am lăsat în urmă tot ce aveam, doar ca voi să mă lăsați în urmă, să ajung aici...
O picătură roșie căzu pe podeaua de piatră. Încă una.
Roșu era și ceea ce vedea călătoarea. Peste tot. Furie— șuierându-i în vene, uragan. Nici măcar acum, femeia nu recunoștea că pierduse. După tot ce îi făcuse lui Auri, fără o secundă de remușcare. După uciderea celor mai dragi persoane ale ei. După înșelăciuni și nepăsare. Nimic nu se schimbase.
Călătoarea își dori, atunci, ca Dante să-i fi scos ochii când avusese ocazia. Aparent, putea dori căderea Yannei doar dacă mâinile îi rămâneau curate. Era slabă. Dar tot avea să trăiască mai mult.
— Glumești nu-i așa? strigă Auri. Se sufoca, fu atât de greu să tușească cuvintele. Dar ce naiba, le spuse oricum.
— Mi-ai luat viața. Tu și Luther, amândoi. Nici măcar nu am apucat să îmi plâng părinții. Ai idee, ai vreo singură idee în capul ăla ipocrit și arogant cum a fost să fiu în preajma ta atâtea zile? Cum a fost să știu că dormi lângă mine, că respiri lângă mine?
Yanna se sprijini de peretele scrijelit.
— Nu, șopti ea. Bănuiesc că nu am.
Tuși sufocat. Își strânse mâinile în jurul gurii, să înăbușe sunetele. Tuși din nou, până când nu se mai putu abține și Auri își dădu seama că de fapt doar hohotea de râs. Fata se apucă cu mâinile de bare și se aplecă spre ea.
— Sunteți la fel. Amândoi ați putut trimite oameni nevinovați, familii, copii la moarte fără să vă pese o clipă. Vă meritați unul pe celălalt.
Clocotind de furie, se îndepărtă, pumnii tremurându-i. Dante se pregăti să o urmeze, dar ezită. Îi zâmbi Yannei peste umăr, cu toată inima.
— Asta a fost celula mea, să știi.
Dispăru. În mijlocul râsetului, pe obrazul artistei curse o lacrimă.
***
După multe ore de așteptare, Luther apăru în capătul holului. Corpul Yannei se electriză, și ea se ridică în picioare.
Putea să prevadă ce avea să se întâmple. Dar ce venea după? Variabila o entuziasma. La Biserica Rece, trăia după reguli învățate. Nimic nu era sigur, dar nimic nu era cu adevărat neașteptat. Aici, în schimb... Nu știa dacă exista un lanț trofic. Nu știa dacă avea să încerce să scape.
Luther o privea fix, neclintit, ca un prădător. Pășea lent. În urma lui venea o singură gardă, cu capul plecat și părul lung, roșcat ițindu-se de sub casca de metal. Femeia împingea un căruț pe care sclipea argint. Numeroase ustensile și arme curate erau întinse de-a lungul unei foi de mătase.
Yanna ghicise. Avea s-o tortureze. Iar astfel, ea avea să-l descopere. Unul dintre cele mai bune moduri de a înțelege cum funcționează mintea cuiva e să te uiți la reacția lor în fața durerii. Propria durere, sau cea cauzată altora.
Cei mai mulți erau înfricoșați. Evitau afecțiunile fizice, se ascundeau. Așa era Auri Trivale, și spunea destule despre instinctele ei și cât de puțin călătoarea le asculta. E ușor să manipulezi un om care n-are încredere în propria minte și nici măcar nu realizează asta.
Alții o primeau cu plăcere. O așteptau, o manifestare a propriilor gânduri și emoții internalizate. Voiau adrenalina. Acesta era Păpușarul.
Și mai erau oamenii care priveau tortura cu neutralitate. O cunoșteau ca pe o necesitate, dar știau că sunt alte moduri mult mai de efect pentru a cauza durere, păstrând în același timp prizonierul într-o stare funcțională. Știau și că tortura e uneori mai mult o provocare a minții decât a fizicului. Creierul uman adesea se pune prin mai multă suferință decât e nevoie, prin teamă și evitare. Amplifică totul. Creierul uman, de asemenea, se pricepe de minune la a inventa plăceri. De acolo reieșea succesul Păpușarului.
Luther, tu cine ești?
Bărbatul deschise poarta din bare de metal. Intră.
— Ne întâlnim din nou, zâmbi el șarmant.
Păși în spatele ei; Yanna aproape că îi simțea respirația la baza gâtului. Se înfioră și lăsă capul pe umăr. Zornăit de lanțuri.
— Cred că știi de ce sunt aici.
Femeia simți metal pe încheieturi. Sângele îi cântă în vene.
— Ai venit să facem cunoștință—
Cuvintele i se răsfrânseră pe buze când fu trasă înapoi și trântită pe banca de piatră. Cele două lanțuri fuseseră prinse în zalele fixate pe pereți, la nivelul băncii. Era forțată să stea așezată și avea puțin loc să-și miște mâinile.
Luther ridică ceva din compartimentul căruțului. Pesemne înăuntru se afla un platou încins, căci apucase o bară groasă de metal, lucind oranj, atât de fierbinte încât aerul în jurul ei tremura. Se așeză lângă Yanna.
— Întinde palma. Un parteneriat de succes începe cu o dare de mână.
Yanna zâmbi jucăuș și deschise palmele. Vârful înflăcărat desenă un arc în aer. Și îi atinse pielea. Ea își încolăci degetele în jurul metalului încins. Zâmbetul nu îi păli o secundă. Abia dacă clipea. Arsura o mânca până la os. Pielea ei se devora singură, sfârâind. Se făcea ceară. Sângele îi gâlgâia cald și din ce în ce mai încrezător pe braț. Exista ceva mai fascinant și înfricoșător decât să simți cum te descompui?
Expresia bărbatului era complet goală. Yanna continuă să îl privească în ochi. De această dată, tortura era mai mult un joc de șah. Trebuia să blufeze, să ascundă ce simțea până când nu mai putea.
Luther adânci metalul în rana fumegândă. Amețeala o cuprinse și corpul îi fermentă, urlând. Fruntea îi ardea febril. Buzele i se schimonosiră.
— Ești un idiot dacă m-ai adus aici numai ca să mă faci să cedez, șopti ea, cu vocea tremurând, nu de frică, ci de amuzament. Nu am cedat niciodată până acum. Ce te face să crezi că tu vei fi cauza?
— Te înșeli. Nu vreau să te fac să cedezi. Ci doar să-ți arăt de ce ești în stare.
Glasul lui Luther era atât de blând, dar o privea detașat, cu atenție vagă. Pe Yanna nu o deranja să fie analizată subtil. Până la urmă, și ea făcea același lucru. Doi oameni purtând măști impenetrabile, fiecare căutând crăpăturile.
Bara fierbinte fu strecurată afară din mâna ei. Din căruț, el ridică altceva— biciul. Douăsprezece capete, ascuțite ca niște colți.
— Stai dreaptă.
Yanna ezită pentru prima oară, înghițind în sec.
— Te rog, stai dreaptă, repetă Luther.
Nu avea de ales. Să își schimbe poziția spatelui ar fi expus-o la mai mult pericol. Oare Luther observase că până atunci stătuse țeapănă într-o poziție de confort? Strânse pumnii și se îndreptă. O împunsătură îi zgârie spinarea. Îi luă toată voința să nu se cutremure. Mușchii i se întinseseră la maxim, arzând, înțepați de mii de gheare.
Luther era neschimbat, neatins. Descoperirea slăbiciunii adversarului nu îi oferise satisfacere. Fără milă, fără sete.
Înălță mânerul.
Yanna respiră calm. Se relaxă.
Biciul șfichiui în aer.
Durerea explodă în trupul ei. Stacojiul o împânzi, o acoperi într-o îmbrățișare fierbinte, drăgăstoasă, lipită de piele. Lovi din nou și din nou. Respirațiile deveniră crunte; Yanna se zbătu pentru fiecare gură de aer. Erau atât de prețioase.
Continuă până când zâmbetul ei tremură, până când ochii i se umeziră. Apoi dincolo, până când Yanna se zvârcoli. Sângele îi curgea pe bărbie de la cât își mușcase buzele și limba. Dar nu putea să urle. Urletul însemna frică și ea nu voia frică, ci doar depășire de limite. Așa că lăsă totul să scape de sub control. Înec, haos, halucinație. Mușchii îi cedară. Atârna agățată în cătușe ca o exponată-n pioneze.
Stomacul, pieptul și umerii îi erau franjurite. Capul îi alunecă molatec de-a lungul peretelui scrijelit. Lumea îi dansa în fața ochilor. Întunericul sărea s-o prindă.
Revăzu ringul de acrobații, cum făcea mereu când durerea devenea insuportabilă. Revăzu trapezul; simți bara de lemn, cu fiecare așchie. Simți și adâncul cerului, unde sângele se preschimbă-n aripi. Dorul îi pulsă în piept, crescând mai puternic decât suferința. Nimic nu era mai aproape de zbor ca distrugerea. Se lăsă sfâșiată, și asta îi fu căderea. Iar căderea era doar plutire scrisă invers.
Inconștiența o chema. Ea își dădu drumul. Urlă. Urlă din toți rărunchii, din plămânii întinși ca niște coarde.
Iar lumea se zgudui. Aerul zbârnâi; tună sub picioarele ei. Yanna înlemni.
Apoi urmă ruptura. Câteva secunde care au schimbat permanent cursul istoriei.
Pământul de sub picioarele ei pur și simplu se frânse în două. Podeaua de sparse ca un val ce izbește malul. Cioburi zburară peste tot în lături, îi zgâriară chipul, ricoșară în pereți. Yanna se târî în capul oaselor. Capul o durea atât de tare. Amețise. În urechi auzea un țiuit infernal.
Sfâșierea era atât de adâncă, încât nu-i vedea fundul. Yanna își aminti de Raptor. Atunci nu voise să o creadă, dar nu mai avea de ales.
Yanna crease ruptura.
Luther spusese că voia s-o cunoască prin reacțiile ei la tortură. Avea sens acum— de ce începuse de la o intensitate mică, și apoi urcase și urcase. Nu voia să știe cât rezista. Voia să declanșeze... asta. Avea sens, și totuși nu avea deloc. De unde știuse Luther? De ce nu fusese Yanna conștientă?
Îi ascunsese Păpușarul ceva atât de mare?
Tavanul se roti deasupra ei, și negrul îi pâlpâi în fața ochilor. Ultimul lucru pe care-l văzu fu Luther. Strălucea de-a dreptul, fascinat și victorios. Inexplicabil, mândru.
— Tu ai făcut asta! strigă el, prinzându-i capul greoi în palmă. Ești miraculoasă, Yanna Zenith. Miraculoasă.
Leșină.
***
Când deschise ochii, Yanna era înconjurată de lucruri moi. Inițial, văzu neclar. Îi luă ceva timp să se trezească. Era mai amorțită ca oricând. Se șterse la ochi și ridică privirea spre tavan. Un tavan înalt, roz-auriu discret, decorat cu bucle și flori.
Primul ei instinct fu să creadă că visa. Se ridică în capul oaselor.
Un pat mare, cu saltele moi, mătăsuri și satin. O cameră simplă, în nuanțe de bej și roz deschis și aur șters. Un candelabru subțire, împodobit doar cu lumânări și câteva cristale delicate. O masă de lemn lustruit, scaune, un dulap larg. Se holbă minute întregi, hipnotizată.
Rănile aproape i se vindecaseră. Abia mai rămăseseră urme. Era incredibil.
Îi luă chiar și mai multe minute să înțeleagă de ce se simțea așa de diferit. Bâjbâi la spate cu o mână ezitantă, până când dădu peste...
Cicatrici. Cuiele dispăruseră. Rămăseseră în urmă doar dâmburi în pielea ei. Panicată, sări în picioare— nu paralizase. Încercă să găsească o explicație, dar nu putea gândi decât au fost acolo. Acum nu mai sunt. O pierzanie înfricoșător de adâncă o înghiți.
Să-i fi oferit Luther toate acestea? Ce putea să aibă de câștigat?
Păpușarul trebuie să fi știut, nu? Ascunsese această armă, o deghizase sub forma Yannei. Până atunci, nu înțelesese de ce devenise cea mai iubită dintre creații. Iar asta... Oh, asta dărâma tot ceea ce crezuse vreodată.