Palatul Ciobit devenise un loc al incertitudinii. După evenimentele stranii și groaznice, era imposibil să-ți dai seama dacă liniștea se așeza în sfârșit sau furtuna abia începuse. Dintre toți, Yves putea cel mai bine să presupună. Fiindcă, într-o dimineață, descoperi ceva peste măsură de interesant.
Tânărul era postat la fierăria regală. Un loc prăfuit și fierbinte, detestat de gardieni.
După îndelungă plictiseală și îndelungi griji, în depozit, el văzu ceva lucind. Fiind în fața fierăriei, nu ar fi însemnat mare lucru. Însă scânteia prea tare pentru a fi metal. Argint, mai degrabă, iar argintul și aurul nu erau păstrate în aceeași încăpere ca metalele. Ar fi fost o distragere bună să se ia de vreun ucenic neîndemânatic, așa că aruncă o privire.
Lângă butoaiele cu resturi de metal pentru topit, găsi câteva rotițe. Lucitoare, ascuțite, cu vârfuri care nu se potriveau la nicio armă sau mecanism de căruță, ușă, hamuri. Una era relativ dreptunghiulară și avea forma podului palmei lui Yves. Cealaltă era măruntă și vag sferică, aducând cu nodul unui deget.
O amintire îi fulgeră în minte— Thaissa, pe patul spitalului. Spunând că nu-l văzuse pe Băiețelul Timp de ceva zile. Nici el nu o făcuse, și nu erau multe lucruri din metal argintiu, cu trăsături umanoide la Palat. Judecând după praful gros de pe mecanisme, trecuseră multe zile și de când acestea fuseseră scăpate. Oare era posibil...?
Concluzia era atât de dramatică și neașteptată, încât îi veni să râdă.
Nici măcar nu crezuse că Băiețelul Timp putea să moară. El supraviețuise de-a lungul sângeroasei istorii a Semipământului. Băiețelul Timp însemna linia tronului, el oferea unui împărat puterea și conexiunea cu Semieterna. El alegea monarhii; încoronarea fără aprobarea sfătuitorului era imposibilă. Niciun asasinat nu l-a vizat pe Băiețelul Timp, căci indiferent cine era liderul, soarta tronului și a puterii depindea de el. Fără el, nu avea să mai existe vreodată un monarh.
Ce însemna moartea lui?
Dacă avea dreptate, Împărăteasa Iepure în sfârșit ucisese. Având în vedere cât de important era rolul lui, nu l-ar fi dezmembrat în tortură, deci moartea era singura opțiune. Doar ea ar fi putut scăpa cu crima asta. Yves bănuia că mituise fierarii să țină secretul unui transport de metal bizar și brusc. În orice alt caz, întreg Palatul ar fi urmărit criminalul. O nouă lovitură, la scurt timp după execuția lui Malvard. Ar fi fost ceva imens.
Persoana pe care o suspecta nu mai ieșise de zile întregi din camerele ei. Între gardieni și servitori, fusese raportat comportament straniu. Tulburare. Violență. Cu două zile în urmă, poruncise să nu mai existe nicio gardă în fața dormitoarelor. Servitoarele puteau intra numai când era ordonat.
Îndreptându-se alert spre camerele Împărătesei, Yves se adânci în presupuneri. Dar absolut nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce văzu acolo.
Împărăteasa era întinsă, leșinată într-o baltă de sânge. Ținea în brațe, într-un mod dezgustător de drăgăstos, cadavrul rece al unei servitoare. Stomacul femeii fusese ciopârțit în lovituri de pumnal. Arma lucea pe jos, subțire ca un zâmbet, lângă mâna Împărătesei. Intestinele, rupte și franjurite, fuseseră întinse în jur. Linii de pensulă. Era o expoziție anatomică mai mult decât altceva. O operă de artă urâtă.
Roșul mânjise robele albe ale servitoarei. Mânjise straiele dantelate ale conducătoarei; chipul ei, deasemenea. Cealaltă mână înconjura talia femeii de vârstă mijlocie de parcă erau vechi prietene. Capul gri și supt al moartei se sprijinea delicat de sânul Împărătesei. Ochii deschiși, goi se holbau în sus, spre Yves. Înaintea, lui se holbaseră ore în șir la tavanul frumos.
Yves se înfioră și își pierdu puțin simțul realității. Simțea că pășise într-un coșmar.
Deasupra lor, pe trepiedul de lemn, se odihnea noua pictură a Împărătesei. Yves atinse pânza. Încă umedă. Pictase chiar înainte să o ucidă pe servitoare. Sau la puțin timp după.
De data aceasta, exista o a doua persoană în pictură. Alături de bărbatul obișnuit, era un altul. Tânăr, subțire, aproape la fel de palid ca și cadavrul de pe podea. Părul și ochii îi erau negre. Fundalul era gol.
Se auzi tuse, apoi un oftat. Yves tresări.
Împărăteasa încerca să se miște sub trupul mort. Deschise ochii și inițial nu observă nimic diferit. Apoi simți umiditatea și năclăirea sângelui. Se holbă în jur. Și țipă.
— Ce s-a întâmplat aici?... întrebă Yves.
Împărăteasa icni din nou, auzindu-i vocea. Se ridică în capul oaselor atât de repede, încât spatele îi crâcni. Privirea de pe chipul ei era complet terorizată. Pieptul i se cutremura și încleșta atât de repede, încât s-ar fi zis că întregul ei trup intra în convulsii.
Când reuși să se miște, duse o mână subțire și zguduită la buze. Gura schimonosită i se murdări. Se făcu ghem în balta de sânge. Își îmbrățișă corpul de parcă voia să-și rupă pielea de pe oase. Își mușcă palma ca să își oprească dinții din clănțănit. Pe bărbie îi curgea sânge și salivă. Scotea niște sunete atât de oribile; parcă scâncete, parcă chicote de râs.
— Ce s-a întâmplat? repetă Yves. Nu îl înmuie starea liderei. Dacă teoria lui era corectă, făcuse lucruri și mai grave.
— N-am... N-am făcut eu asta, murmură ea, glasul fărâmat și sfredelit în gâtlej. Nu se poate să fi făcut eu asta.
— Vezi pe altcineva aici?
— Nu. Nu știu. Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc nimic.
Yves ar fi fost sceptic. Nu era prima oară când auzea scuza asta. Totuși, ceva îl făcea să creadă că era sinceră. Fiecare fibră în corpul ei era încordată. Era roșie la față și nu reușea să respire decât pe gură. Trebuie că ceva cutremurător o împinsese să ucidă. Yves nu mai văzuse pe cineva atât de îngrozit.
— Cum se poate să nu îți amintești?
— Nu mai știu. Nimic. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost că servitoarea intrase, și m-am enervat la un moment dat pe ea, pentru că era înceată... și el a fost aici.
Împărăteasa se înecă. Își acoperi brațele, strângându-le până i se albiră degetele. Zici că încerca să ascundă niște cicatrici. Dar pielea ei era neatinsă.
— A fost mai rău ca oricând până acum. A fost atât de crud. Îmi amintesc doar că mă durea. Și îmi era atât... de... frică.
Cuprins de impuls, Yves smulse pictura de pe trepied și îngenunche în fața ei.
— Omul ăsta? Arătă spre bărbatul care se afla pe fiecare perete. Bărbatul al cărui plan trebuia evitat.
— Da. Dar... nu știu cine e celălalt.
Yves se încruntă. Cum era posibil? Îl pictase atât de bine. Precis, complet.
— Nu l-ai mai văzut până acum?
— Niciodată.
Ori îl uitase de fiecare dată?
Yves își prinse capul în mâini, cuprins de exasperare și o teamă subțire, vicleană, crâcnindu-i între oase. Se așeză în fața femeii, îngreunat de întrebări. Ea era superioara lui, l-ar putea pedepsi pentru tot ce făcuse sau spusese, căci erau nepotrivite. Dar fusese redusă la nimic. Cine s-ar putea încrede în ea să conducă milioane?
— În regulă. Asta se încheie acum, declară Yves. Încerc de atât de mult timp să găsesc un sens acțiunilor tale. Trebuie să vorbești.
Nu îi mai păsa de politețe. Haosul ăsta îl distrusese pe sfătuitorul tronului. Fărâme, literalmente. Fără el, întreaga Semieternă era expusă unui pericol nedefinit. Cine putea să știe ce avea să se întâmple cu însăși ființa pe a cărei spinare se aflau?
Împărăteasa nu voi să audă. Dădu viguros din cap, până ameți, mormăind în continuu. Nu. Nu, nu...
— Trebuie să îmi spui adevărul. Nu mai poți fugi de asta. Dacă nu răspunzi, voi... voi spune tuturor că l-ai ucis pe Băiețelul Timp. Că ai spulberat șansele la un nou împărat. Ai distrus linia tronului. Întregul regat te va detesta. Și, cu timpul, te vor distruge, dacă nu te distrugi tu însuți mai întâi.
Împărăteasa îl privi în ochi, cuprinsă de șoc crunt și rece ca gheața. Deci crezuse că scăpase. Că nimeni nu avea să o pedepsească, fiindcă ea juca între degete viețile tuturor. Dezgust zvâcni în pieptul gardianului.
Yves scotoci în tunica de sub armură și azvârli bucățile de metal în fața ei. Căzură, clincănind, în balta de sânge. Roșul mângâie dulce argintiul delicat. Împărăteasa le ridică în mâini. Imediat ce își dădu seama ce erau, începu să plângă. Și plânse, dragoste și suferință peste poate în ochii ei magnific de pierduți. Sărută mecanismele cu buze crăpate, mușcate.
Dură o vreme să se adune, dar era gata să vorbească. Înghiți în sec. Atinse cu degetele însângerate chipul binecunoscut de pe pictură. Lăsă o urmă roșie.
Yves se încordă, și primi în sfârșit ceea ce dorise.
— Numele lui e Luther.
Numai auzind aceasta, adrenalina îl cuprinse. Adevărul, oh, cât așteptase!
— Bine. Luther. Cine e? De unde îl cunoști? Și cum de nimeni din Palat nu l-a văzut niciodată, în afară de tine?
Cuvintele erau prea grele, se simțeau pe buzele ei asemeni celei mai amare și rușinoase trădări. Când le forță afară, vina i se prăbuși pe umeri și lacrimi îi curseră pe față.
— Ești familiar cu atribuțiile Băiețelului Timp? întrebă Împărăteasa. Yves aprobă.
— În fiecare an, de Ziua Morții Împărătesei, îmi oferă un cadou. De obicei cer nimicuri, mărunțișuri pe care le folosesc de câteva ori și apoi le uit.
Un zâmbet nostalgic răzbătu printre răsuflări ardente.
— La nouă ani, eram foarte singură în Palatul ăsta foarte mare, așa că i-am cerut un prieten. Și mi l-a oferit pe Luther. Nu știu cum sau de unde a apărut, dar era mereu cu mine, în fiecare clipă. A crescut alături de mine. Mi-a spus multe lucruri. Mi-a spus despre planul ăsta al lui, despre viitor, despre pașii de îndeplinire pentru a-l declanșa. Despre rolul meu în scopul lui măreț. De a fi Cain, ucigașul. Să distrug o persoană care a avut încredere în mine, numai pentru a duce spre distrugerea a multor altor lucruri.
Yves își ținu respirația. Într-un final, claritate. Răspunsul mult căutat. Nenumărate evenimente pe care nu le înțelesese de-a cursul anilor aveau acum frapant de mult sens.
— Și tot Luther m-a făcut să înnebunesc.
— Care e planul lui? puse Yves întrebarea de care se temea cel mai mult.
Îndoielile se preschimbară în groază.
— Nu îți pot spune asta, bâigui Împărăteasa.
— Nu ai de ales. Nu mai accept minciuni.
Își îngropă capul între genunchi, clătinându-se așa tare că era o minune că nu i s-au frânt oasele. Își înfipse mâinile în păr.
— Nu pot, șopti ea. Nu pot, nu pot, nu pot. Mă va distruge.
Chipul lui Yves se îmblânzi puțin. Încercă să fie răbdător, dacă nu în mod sincer, măcar pentru a nu o speria. Nu își putea permite să îi cauzeze un atac de panică. Habar nu avea să o calmeze, și era periculoasă așa. Mai ales pentru ea însăși.
Credea amenințarea ei. La naiba, o credea absolut.
Asta schimba radical rolul lui Yaves în toată această situație. Sub nicio circumstanță, Împărăteasa Iepure nu putea să moară, ori Semieterna cădea în haos. Doar el știa cât de grave erau circumstanțele, deci pe umerii lui cădea responsabilitatea să mențină echilibrul.
Se aplecă asupra femeii și îi strânse umărul, într-o încercare inutilă de a o relaxa.
— Îl vezi des în ultimul timp? Pe Luther?
— Mă bântuie, șopti ea, ștearsă. Tot timpul. Mă face să înnebunesc, să mă doară dorința de a ucide. El m-a făcut așa, ca să nu pot nega partea asta din mine. De fiecare dată când e aici, mă rănește și în același timp se poartă ca vechiul meu prieten. De fiecare dată când nu e aici, sunt doar stare să-l aștept.
— În regulă... murmură Yves. În regulă.
Se strădui să formuleze următoarea întrebare fără să o compromită pe ea.
— Îți dai seama în ce situație ești, nu-i așa? Băiețelul Timp a murit. Linia moștenitoare a tronului a fost distrusă. Ce se va întâmpla acum?
Împărăteasa tuși, ori chicoti. Amuzant cât de mici erau grijile lui.
— Chiar crezi că mai contează? Oricum nu avea să existe vreun succesor. Sfârșitul e aproape, Yves. Ne-a prins pe toți din urmă.
***
Yves se opri din mers într-un hol izolat, gol, și studie pictura Împărătesei. Nici pe bărbatul brunet acesta nu-l văzuse până atunci la Curte, iar dacă ar fi fost încă o ființă creată de Băiețelul Timp, Împărăteasa i-ar fi spus.
Poate că persoana nu exista. Era greu să inventezi un chip și să îl redai cu atâta precizie, dar se aștepta la orice de la Împărăteasă.
— Ei, Björn! răsună un strigăt din capătul coridorului.
Thaissa. Stomacul lui Yves se strânse de panică. Își încleștă maxilarul și se ridică, împingând la spate pictura.
— Ciudat că nu te-am văzut în ultimele zile. Te-am speriat, sau cum?
Un rânjet i se ivi din colțul gurii. Nu voia să admită, dar avea dreptate. Îl speriase. Nu ea însăși, ci sinceritatea, posibilitatea unei apropieri. Până și asta îl speria— lipsa de politețe din salutul ei însemna că se simțea confortabilă.
— Am fost... ocupat, spuse el sec, strângând între degete marginea pânzei colorate.
— Ce ai la spate?
— Oh, nu e...
Ea profită de neatenția lui și îi smulse pictura. Yves se întinse degeaba să o recupereze; cotul Thaissei îl izbi în stomac.
— ...nimic, scrâșni el din dinți. Speră că fata nu avea să observe pata de sânge de pe chipul pictat.
Panica se învolbură în pieptul lui. Thaissa... o doamnă a Împărătesei. Una dintre persoanele cele mai apropiate proaspetei ucigașe necontrolate, care putea scăpa cu orice. Deodată avea nevoie să se sprijine de ceva.
— Asta-i a Împărătesei?
— Ăh, da. Mi-a cerut să... o duc în galerii.
Procesând imaginea, ceva ascuns și neîmblânzit ieși la suprafață pe chipul tinerei. Mâinile îi tremurară.
— Ăsta e Păpușarul, spuse ea. Lângă bărbatul pe care îl desenează mereu.
— Păpușarul? Cine e?
— E... e complicat, ezită Thaissa, apoi se îndreptă. Împărăteasa nu a cerut niciodată să îi fie dusă o pictură in galerie, iar asta nici nu e terminată. Ce faci cu ea?
— Îți voi spune. Îți voi spune tot, bine? Doar spune-mi cine e Păpușarul.
Fata tăcu câteva clipe, cântărind ceva în mintea ei. Furie neînțeleasă îi fulgeră pe chip, înainte să inspire adânc.
— Păpușarul e liderul Bisericii Reci. Un fel de circ cu ființe pe care le creează și antrenează. Tata mergea des la spectacole. Era dependent, nemernicul ăla egoist. Aș vrea să pot uita fața Păpușarului. Clătină din cap, înăsprindu-se.
— În fine. Ce faci cu pictura? Și de ce e... mânjită de sânge?
La naiba. Gardianul păli; câte șocuri putea duce într-o zi? Orice minciună formulase devenise inutilă.
— Yves, a pățit ceva Împărăteasa?
— Nu pot să vorbesc despre asta, spuse Yves, dând să se întoarcă. Nu exista întrebarea dacă informațiile erau sau nu confidențiale.
Thaissa îl apucă de mânecă. Se mișca iute. Rănile erau pesemne mai aproape de vindecare.
— Nu te las în pace până nu îmi spui, declară ea. Sunt doamna ei, așa că orice pericol o vizează pe ea, mă vizează și pe mine. Vrei să fiu naibii o lipitoare sau ceva? Pentru că accept provocarea.
Parțial, avea dreptate. Cum de Luther nu avusese vreodată contact cu doamnele? Unde se ascunsese, și cum de ele nu suspectaseră nimic atâția ani? Trebuia să-și dea seama că adevărul era grav, nebunesc, și nu doar una dintre excentricitățile tipice monarhilor.
Pentru ea, nu era serioasă situația. Ochii îi sclipeau amuzați. Te distrezi, așa-i?
— Acum înțeleg de ce te prefaci tot timpul la Curte. Pentru că tu cea adevărată e enervantă ca dracu'.
— Aș putea zice același lucru despre tine. Acum fii băiat bun și spune-mi niște secrete de stat.
— Nu pot, repetă el, ridică el tonul.
— De ce nu? Dacă e așa rău, te las în pace și uit că am auzit. Uit și de tine, dacă vrei. Doamne, ce dramatic... Zici că îi ești complice la vreo crimă. Thaissa izbucni în râs.
Era mai bine dacă îl lăsa în pace. De fapt, era mai bine dacă Yves o speria îndeajuns încât să nu mai pășească în Palat cât va trăi. Dar cum era imposibil, Yves luă decizia pe care logica ar contrazice-o. Thaissa trebuia să știe cu ce avea de-a face. Cine era femeia cu care se plimba zilnic, alături de care mânca, cosea, citea și dansa. Nu trebuia să știe totul, desigur. Nu trebuia să știe părțile lipsite de sens, părțile tulburătoare. Nu trebuia să știe că exista un plan, o ordine exactă a pașilor până la trezirea unei amenințări fără formă și fără nume.
Însă împărăteasa ucisese o servitoare. Iar servitoarele nu erau cu mult diferite de doamne, care însă o acompaniau pretutindeni. Dacă femeia înnebunise și nu își mai putea controla instinctul de a omorî, Thaissa trebuia să știe că e nevoie să se apere.
— E vorba despre Băiețelul Timp.
— Ha, ți-am zis!
Yves privi în jur, de-a lungul holului gol. Privi spre pereți, de parcă aveau urechi să audă; privi spre ferestre și se temu de ce se afla dincolo. Se aplecă să îi șoptească.
— Uite, cred că Împărăteasa l-a ucis pe Băiețelul Timp.
Thaissa expiră printre dinți. Gardianul nu declarase cert, ca să nu o sperie. Dar nici nu era vorba de frică aici. Fata nu arătase nicicând mai fascinată.
— Să-mi bag...
— Nu numai pe el. Când am întâlnit-o azi, tocmai își ucisese una dintre servitoare. Cred că ambele dăți a făcut-o pentru că cineva i-a ordonat. Adică el. Luther. Aparent, bărbatul ăsta are legătură cu acest Păpușar.
Thaissa era stupefiată, privirea sărindu-i ascuțit spre chipul pictat pe care Yves îl indica.
— Care-i dovada? murmură.
— Ea a recunoscut în fața mea, spuse Yves, dând în sfârșit cărțile pe față. Când am găsit cadavrul servitoarei. Thaissa, trebuie să ai grijă. Trebuie să te ții cât de departe de ea poți, și să te aperi, ai înțeles?
Încruntând sprâncenele, Thaissa aprobă. Însă statura ei era distantă, gânditoare. Cum de nu se pierduse cu firea? se întrebă gardianul.
— Biserica Rece a organizat execuția lui Malvard, își aminti ea reclamele și afișele citite. Poate că Împărăteasa lucrează cu Păpușarul, și a închis investigația fiindcă voia ca Păpușarul să-l prindă.
Nu era posibil, căci Împărăteasa nu-și amintea să-l fi întâlnit pe Păpușar. Asta dacă spusese adevărul.
— Sunt doar speculații. Hai s-o luăm încet. La Biserică, ai întâlnit sau ai auzit vreodată de Luther? Posibil, în tangență cu Păpușarul?
— E prima oară când aud numele.
— Dar ce știi despre Păpușar? Cum ți s-a părut?
Thaissa închise ochii, vizualizând momentele când îl întâlnise. Niciodată nu văzuse ceva clar în Biserică. O halucinație îmbătătoare, un vis rotitor. Latura dezgustătoare a minții ei înțelegea adicția, dar nu o ierta.
Păpușarul fusese mereu înconjurat de culori și scântei și sânge. Mereu un personaj nou. Și totuși nu se prefăcea atât de bine. Mereu era, fundamental, exact la fel.
— Înfricoșător, admise ea, înfiorată. Și magnific. Genul care nu ar avea o problemă planificând un spectacol, sau o crimă, sau împingând pe cineva la nebunie... Tatăl meu, chiar și când înnebunise, cerea să meargă mai mult, mai des la Biserică. Poate că toate astea sunt legate.
Yves își aminti discuția cu tatăl fetei, delirul lui. Cu tot ce începea să prindă sens și toate noile întrebări, acel fapt încă nu se potrivea nicăieri. Ce legătură avusese bătrânul Montespier cu Împărăteasa? Și ce anume era gol, acolo jos? Tatăl Thaissei se îmbolnăvise și începuse să înnebunească cândva pe parcursul anilor în slujba Palatului, și adesea când primea o pauză mergea la Biserică. Dar care era sursa adevărată a terorii ce l-a răpus?
— Vrei să spui că toate astea au legătură cu tatăl tău? întrebă Yves. Biserica, Luther, Păpușarul, Împărăteasa, totul?
Expresia Thaissei era răscolită de conflict, iar încrederea îi pierise. Indiferent ce spunea, se vedea că nu era pregătită de asta. Nu o putea implica în investigație. Nu după tot ce suferise; deși se prefăcea de minune, nu trecuse peste. Un risc atât de mare ar fi făcut-o să cedeze.
Pumnii fetei tremurau, albi, dar își îndreptă umerii.
— Nu știu. Dar poți paria că vreau să aflu.
Vocea i se frângea. Ochii îi erau umezi. Nu arătase nicicând mai puternică.
***
Pădurea Coastelor era calmă și luminoasă. Linia de front a paradisului. Și totuși, cel mai periculos loc cunoscut de Yanna. Acolo simțise că era atât de departe de Păpușar, și totuși exact unde își dorea el să fie. Era chiar ironic—îl capturase pe asasin și plecase în grabă, numai ca să se întoarcă alături de el. Prima dată, avusese avantajul că Dante colabora cu Luther, prin urmare amenințările codrului se țineau departe.
Dar acum? Dacă Dante era considerat mort, mai însemna ceva prezența lui? Ori stăpânul avea să îi descopere imediat?
Nimic nu se simți mai greoi decât primul pas în acel pericol. Artista nu cunoscuse adevărata teroare a Pădurii. O zi întreagă merse, așteptând ca pădurea să riposteze. Iar lupta nu veni.
În a doua zi în pădure, după ce se treziră, Dante spuse că erau aproape. Că avea în sfârșit să le dezvăluie ascunzișul lui Luther. Purta un zâmbet de magician, lucind a dorință și poznă. Yannei îi țipa a capcană.
Pe măsură ce se avântau adânc, Pădurea o împresura pe femeie cu fiori și mângâieri. O chema. Continuă să mergi. Uită de tot. Oare Dante se simțea mereu așa? Auri măcar își dădea seama? Era euforia nerăbdătoare și explozivă de când o revelație îți stă pe vârful limbii. Pentru prima oară, simțea semnătura lui Luther, ca o trezire. Înțelegea fascinația celor din jurul lui. Înțelegea de ce se aplecau cuvântului său.
— Știu ce simți, îi șopti Dante. O vei regreta. Atunci când te vei trezi.
Ea clipi des, strângând din buze. Când ajunsese el în dreptul ei?
Lăsă capul pe spate. Se uită la copaci. Tremurau așa frumos deasupra ei!... De ce ar avea nevoie de cuvintele lui Dante, când Pădurea o îmbrățișa ca o mamă?
Abia își dădu seama când ajunseră în vârful abrupt al unui deal, dând spre o câmpie largă, parcă săpată în pământ de gheare imense. Iarbă uscată, răscolită de vânt. Ceață grea. Copaci rari și schilozi. Și, printre acestea, pietre de mormânt. Cruci— cioturi întinzându-se spre apus.
— Aici e, șopti Dante. Privea valea cu adorație și ură deopotrivă. Copleșit. Cuprins de amintiri. De fantome. De toate lucrurile necunoscute. Yanna chicoti pentru sine.
Coborâră dealul. Cimitirul se deschidea larg și urât ca o rană sângerândă. Crucile erau o oaste. Majoritatea nu aveau nume scrise. Cele existente erau în limbi de neînțeles.
Săltând, râzând, Yanna o luă înaintea lui Dante și a lui Auri. Pământul îi ofta umed sub picioare. În spate, ceața îi îmbrățișa ca o iubită. Mortul viu și fata care murise de mii de ori. Ei vor deveni chestii ale trecutului. După ce avea să găsească adevărul (sau ceva mult mai teribil), femeia putea să se întoarcă la Păpușar. Și el o chema. Îi spunea că plecase prea departe. Voia s-o ia în brațe, să-i vindece rănile. S-o învețe să zboare; nu asta făcea el mereu?
Artista se împiedică. Piciorul îi lovi o piatră ascuțită. Încruntându-se, se aplecă. În întuneric, dibui marginea unei lespezi de mormânt.
În fața ei se înălța o cruce— singura care stătea dreaptă și mândră. Arăta nouă, lustruită, pentru un oaspete important și mult așteptat. Pe lemn era scris un nume. Yanna Zenith. Elegant, cum te-ai aștepta să fie o invitație la propria înmormântare.
Femeia strânse din pumni. Fiorii o cuprinseră. Se întoarse către cei doi. Auri, confuză. Dante, știutor. Le rânji leneș. Se îndrăgosti încă puțin de frica care i se strecura în oase ca un șarpe înveninat.
Yanna se puse pe săpat, cu mâinile goale. Dante și Auri ajutară. Ei nu aveau morminte; pesemne, acrobata era oaspetele de onoare.
Dură o vreme până să atingă coșciugul. Ore în șir. Erau murdari, mușchii le ardeau și noaptea sclipea deasupra.
Era simplu. Din lemn. Fără ornamente, doar noroiul, viermii și praful. Yanna simți pur extaz. Tremurând de frig și emoție, ridică capacul sicriului. Și întâlni propriul chip. O oglindă tulbure. Apă.
Înăuntrul mormântului era doar apă.
Căzu în genunchi și se aplecă asupra reflexiei boltei infinite, putrezinde. Ce era sus era și jos. Lumea se întorsese la propria-i origine. Yanna își înfipse unghiile în pământ și strânse cu nesaț firele de iarbă.
Îmi va fi dor.
Nu se recunoscu în oglindă. O ființă brutală și bântuită, aproape golită. Pierduse totul, dar era pe cale să mai câștige o luptă. Trăia din resturi. Nu trăia deloc, căci nu era reală. Încă o minciună. Încă o minciună. Încă una. Își dori să o poată ierta pe fata din reflexie. Dar speră ca lumea să nu o ierte.
Privi cerul încă o dată— wow, l-am mai văzut vreodată așa? Privi spre Dante și Auri. Le zâmbi sincer. Le ură mult succes, când va veni rândul lor.
(Oare o vor prinde din urmă?... )
Inspiră adânc.
Și se scufundă.