Lola
În sfârşit am terminat temele! Matematica asta îmi omoară neuronii. M-am grăbit să-mi strâng cărţile şi caietele, le-am aruncat în dulap şi m-am întins în pat să mă odihnesc câteva minute. Însă acele minute s-au transformat în două ore, iar când m-am trezit era deja ora cinei. Cu ochii întredeschişi, m-am dus până la baie şi am dat cu puţină apă rece pe faţă. Obrazul drept era plin de urme roşii de la mâna mea care a stat sub el cât am dormit. Când am coborât în bucătărie mama aşeza masa. Mi-am tras un scaun şi m-am aşezat exact când mama mi-a pus farfuria în faţă şi m-a întrebat ce am păţit la faţă.
- Nimic, doar am dormit. Am căscat apoi am început să mă holbez la farfuria din faţa mea. Atât de albă, atât de goală, ca şi stomacul meu.
- Credeam că te-ai bătut cu cineva la şcoală.
Am încetat să mai caut pete pe farfuria din faţa mea şi m-am uitat la mama care se agita că întârzie tata şi se va răci mâncarea. I-aş fi spus că ştie foarte bine că nu a crescut o fată bătăuşă şi toate alea, dar îmi era lene să deschid gura, ca să nu mai zic de articulatul unei propoziţii coerente. Am continuat să o urmăresc cum aşează mâncarea în farfurii, apoi cum pune şerveţele. Mă simţeam cam vinovată că nu o ajutam, dar mă gândeam doar la patul din camera mea şi că după ce mănând, dacă mă lasă lenea s-o fac, ma voi duce să mă culc la loc. Când am văzut-o pe mama închizând uşa de la cuptor, mi-a venit în minte o secvenţă din visul de mai devreme, însă nu m-a ajutat să mi-l amintesc pe tot. Am încercat să-mi amintesc măcar o părticică din el, dar tot ce aveam era senzaţia că a fost un vis plin de acţiune şi poate ceva legat de o pădure, sau un depozit. Eram atât de concentrată că nici nu am observat că a venit tata şi că mâncarea era în faţa mea. Am luat furculiţa în mână şi am început să mănânc, deşi încă încercam să-mi amintesc visul, eram mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu.
- Lola eşti bine?
Mă uitam la tata şi vedeam cu i se mişcă buzele, dar nu reuşeam să-mi dau seama ce spune. Tot ce auzeam erau nişte cuvinte fără sens aşa că mi-am umplut gura cu mâncare şi am dat din cap sperând că e un răspuns bun la ceea ce m-a întrebat.
- Eşti sigură?
- De ce?
Se uita îngrijorat la mine, dar eu nu îmi dădeam seama ce m-a întrebat. Să fiu sigura? De ce să fiu sigură? Încetul cu încetul reveneam la realitate, iar cheful de a merge înapoi la somn a mai dispărut.
- Nu pari în apele tale şi vroiam să mă asigur că totul e bine.
Tata a continuat să mănânce, iar eu am răsuflat uşurată că m-a întrebat dacă sunt bine şi nu altceva la care aş fi regretat că am dat din cap.
- Sunt puţin somnoroasă, de la prea multe teme cred. Matematica asta e un chin.
Am continuat să vorbim despre cât de nefolositoare este matematica şi că ar trebui interzise atâtea formule la şcoală. Când am terminat de mâncat, mama a strâns farfuriile iar eu am rămas mirată că nu a vrut să o ajut deloc. Am căutat prin dulap ceva de ronţăit şi m-am dus în cameră să citesc noua carte care mi-am luat-o săptămâna trecută. Primele cinci pagini m-au plictisit atât de tare că m-a apucat iar somnul, dar după, a devenit mai interesantă şi nu am putut să o mai las din mână până pe la miezul nopţii când deja citisem jumătate din ea. Îmi tot spuneam că după ce termin capitolul curent închid cartea şi mă culc, dar mereu uitam de promisiune şi treceam la următorul. Îmi era atât de somn că mi se închideau ochii şi vedeam totul în ceaţă, dar spre mirarea mea înţelegeam ce scrie. Uneori trebuia să citesc o propoziţie de două ori ca să o înţeleg, creerul meu fiind pe jumătate adormit. Când în sfârşit am lăsat cartea pe noptieră, am stins veioza şi am încercat să adorm, dar am reuşit după mai bine de jumătate de oră deoarece îmi imaginam diferite continuări de unde am rămas.
M-am trezit înainte ca alarma să înceapă să sune şi să trezească toată casa…aproape toată. Cred. Uneori pare că sună aşa tare încât ar putea trezi tot cartierul.
Încerc să-mi găsesc telefonul de pe noptieră, cu ochii încă închişi, parcă lipiţi cu scoci. L-am găsit şi fac un efort să-mi deschid ochii. Doar cel drept a vrut să se deschidă, şi acela doar pe jumătate. Mă uit la ceas : 9:34…Stai! Cât?! Mi se deschid ochii cât cepele şi mă uit iar la ceas: 6:24. Vai Doamne! Era sa fac infarct. Mai am câteva minute.
Pun capul pe pernă, iar telefonul îl ţin în mâna dreaptă, lângă pernă. Închid ochii încercând să mai dorm câteva minute, dar după un minut în care m-am gândit la vrăbiuţe şi papagali, m-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că, de fapt, au trecut trei minute. Cum se face că dimineaţa, şi mai ales în zilele când trebuie să merg la şcoală, timpul trece cu viteza luminii, dar la ore, parcă stă în loc. Măcar mai am vreo zece minute. Închid iar ochii şi încerc să nu mă mai gândesc la şcoală. Vreau la baie…ba nu, pot să mă mai ţin zece minute.
Mă uit iar la ceas şi văd că au mai trecut două minute. Uf! Vreau la baie. Ba nu, mai rezist câteva minute. Mă întorc pe partea cealaltă şi mă chinui să-mi ţin ochii închişi. Acum nu mai vor să stea închişi. Ce-i în neregulă cu ochii mei? O să fac pe mine! Hai Lola că mai rezişti cinci minute! Ba nu! Nu mai rezist! Vreau la baie. Am aruncat pătura de pe mine, mi-am băgat picioarele în papucii pufoşi şi am început o cursă contra cronometru până la baie.
Chiar şi după duşul puţin rece nu mă puteam opri din căscat. Stăteam cu capul în dulapul cu haine şi căscam din cinci în cinci secunde de mi-au dat lacrimile. Nu-mi mai vine să-mi ridic capul de pe bluze, sunt aşa bune de pernă. Şi chiar dacă stau în picioare, tot aş putea să dorm, dar în sfârşit mi-am găsit cu ce să mă îmbrac, dar nu aş renunţa la halatul pufos pentru hainele astea reci şi nu atât de pufoase. Mi-am făcut curaj şi m-am trezit destul cât să mă îmbrac, tot ce mai aveam de făcut era să-mi găsesc geanta şi să cobor la masă. M-am uitat de două ori prin cameră după geantă fără să o văd, dar a treia oară a fost cu noroc, iar geanta era fix în faţa mea. Abia aştept să vină vacanţa. Sau să termin liceul odata. Nu o să mai calc în vreo şcoală nici la şedinţele cu părinţii ale copiilor mei. De aia vor avea tată, să facă şi el ceva în loc să se enerveze şi să-i critice pe idioţii ăia de la televizor care aleargă după o minge să dea cu şutul în ea ca să alerge şi mai mult.
- Lola! La masă! Am auzit-o pe mama ţipând din bucătărie.
- VIN! Am luat geanta de pe scaun, m-am mai uitat rapid prin cameră dacă am uitat ceva apoi am coborât la masă. Neaţa! M-am aşezat la masă şi mi-am agăţat geanta de spătarul scaunului în timp ce mama mi-a aşezat castronul cu lapte, lingura şi cerealele pe masă.
- Pofta buna! M-a sărutat pe frunte şi s-a aşezat şi ea la masă luând in mână o felie pe jumătate mâncată de pâine prăjită cu unt.
- Mersi! Telefonul a început să sune. Este un mesaj de la Nicole.
„Mergem mai devreme astăzi, că nu mi-am făcut tema la chimie şi pune patru daca nu o avem.”
Temă...la chimie?! Nu ştiam că am aşa ceva, şi am chimia prima oră. M-am ridicat de pe scaun, mi-am luat geanta cu mâna stângă, iar cu dreapta o sunam pe Nicole.
- Unde eşti?
- În faţa casei tale...
Am închis telefonul, am luat haina şi cheile şi am plecat spunându-le părinţilor că trebuie să plec când am trântit uşa de la intrare.
- Hai mai repede că nici eu nu mi-am făcut tema! Am trântit portiera şi am aruncat geanta pe bancheta din spate.
- Tu de ce te stresezi, că e abia prima ta oră cu ea. Practic nu ai temă.
- Ai dreptate! Am răsuflat uşurată. Şi n-am mâncat nici măcar o lingură de lapte cu cereale...
- Ia de aici! Mi-a aruncat un corn cu ciocolată. E tot ce am. Apoi a zâmbit, fiind în continuare atentă cum conduce.
- Mersi! L-am desfăcut şi am luat o gură din el. Şi, cum e profa de chimie?
- E de treabă, dacă îţi faci temele. În zilele bune îţi pune şi zece pe ele dacă sunt 90% corecte, dar dacă nu ai tema, ori te ascultă şi îţi pune patru pentru că nu ai cum să ştii, ori ţi-l pune fără să te mai asculte.
- Nu e chiar niciunul strălucit la chimie?
- Doar unul, maxim doi într-o clasă. Problema e că nu ştie să predea ca să înţelegem, ci vorbeşte doar ea cu tabla.
Din fericire pentru mine, profesoara de chimie m-a crezut când i-am spus că la fosta şcoală nu prea făceam chimia pentru că profesorul nu prea venea pe la ore. Chiar a spus că nu va fi nicio problemă dacă nu îmi voi face temele semestrul ăsta pentru că nu înţeleg. Simţeam privirile pline de invidie ale colegilor aţintite pe mine, dar îmi place profesoara asta.
În pauză, ne-am întâlnit cu Anna, care era toată un zâmbet, Ruby şi Carla. Anna ne-a îmbrăţilat pe toate, chiar şi pe mine ceea ce era cam ciudat.
- Pe cine ai omorât Anna? Am întrebat-o când era lângă mine.
- Pe Morgan!
- Serios?
- Nu, dar după ora asta nu o mai vedem.
Ştiu că nu mi s-a părut o idee prea bună la început să ne mutăm, dar liceul ăsta e super. Mi-am făcut deja prieteni, profesorii sunt destul de buni, iar orele trec ca prin vis. Pot spune că am cea mai frumoasă viaţă şi vreau să mă bucur de ea.
- Anna, suntem mândre de tine că ai fost aşa cuminte la ora cu Morgan.
O felicita Carla imitând accentul profesoarei. M-am aşezat la masa lor urmată de Nicole, aşezând tăvile cu mâncare pe masă.
- Petrecerea de Hallowen e vineri, 31. A scos un afiş din geantă. Nu s-a hotărât dacă facem sau nu ore în ziua aceea, dar sunt sigură că nu.
Anna a luat afişul în mână, apoi s-a uitat la Nicole zâmbind.
- Şi, toate astea le ştii de la iubitul tău? S-a uitat iar la afiş.
- Nu...
- Ai iubit? Am lăsat sanvişul să cadă pe tavă şi mă uitam la Nicole în aşteptarea unui răspuns.
- Nu e iubitul meu! A spus printre dinţi fixând-o pe Anna cu privirea.
- El nu e iubitul tău, dar tu eşti iubita lui! Nicole, chiar nu-ţi dai seama?
- E doar un bun prieten!
- Tu vezi buni prieteni în toţi!
- El chiar e prieten!
- Chiar crezi că de asta umblă ca un căţel după tine?
- El..
- Se vede că e amorezat până-n gât de tine, toată lumea pare să observe asta mai puţin tu!
Aşa vorbesc ele de fiecare dată de Ruby şi Carla nu le opresc, sau chiar se ceartă şi le e frică să intervină? Ne uitam toate trei când la Anna, când la Nicole, iar eu recunosc că vreau să aflu cine e băiatul. Bine că în cantină era şi aşa destulă gălăgie şi nimeni nu pare să observe ce se întâmplă la masa noastră.
- Când te-a scăpat de detenţie pentru că tu mai aveai puţin şi începeai să plângi.
- Nu plângeam şi aveam programare la dentist. Ştii că mă durea măseaua.
- Gândeşte-te câte a făcut pentru tine şi în câte belele era să intre pentru asta. De ce crezi că riscă atâtea? Doar pentru că e un bun prieten? Trezeşte-te! E îndrăgostit de tine, iar tu încă nu-ţi dai seama.
- Anna are dreptate, Nicole. A intervenit Carla, calmă. Mă mir şi eu că nu ţi-ai dat seama de asta, după câte a făcut săracul băiat pentru tine.
- Asta e evident, îi place de tine, vorbea Ruby cu paharul ei de suc. Dar ţie îţi place de el? A ricicat privirea către Nicole.
- Nu chiar, eu nu îl văd decât ca pe un prieten.
- Atunci dă-i speranţe până terminăm liceul ca să te mai poţi folosi de el. Anna s-a mai calmat şi a început iar să mănânce din sanviş. Apoi îi spui o poveste tragică dar credibilă şi îi propui să îşi găsească pe alta.
- Nu pot face asta. Nu pot să profit de bunătatea lui.
- Până acum ai putut.
- Nu e acelaşi lucru! Încerca Nicole să se convingă, dar toate ştiam că, într-un fel, l-a folosit. Nici nu ştiam că îi place de mine! Acum nu-i mai pot cere nimic când ştiu chestia asta.
- Bine, nu-i mai cere nimic...a mormăit Anna cu jumătate de gură.
Mă uitam la Nicole care era în dreapta mea şi se juca cu un şerveţel. Anna, care stătea în stânga mea, mi-a dat cu cotul în coaste şi m-am întors către ea supărată.
- Îl cheamă Adam şi e în acelaşi an cu noi. Până acum câteva luni umbla după mine, dar i-am spus că nu va fi nimic între noi şi a fost distrus. Îmi povestea Anna cu voce joasă ca să aud doar eu. Apoi s-a îndrăgostit de Nicole, dar cum Nicole nu îşi dă seama niciodată când un băiat o place, a crezut că face totul pentru că e un bun prieten. Mai pe scurt: l-a folosit.
- Nu se poate spune că l-a folosit, nici măcar nu şi-a dat seama.
- Da, dar tot l-a folosit. Chiar şi ca prieten.
- Asta probabil se trage de la tine.
- Poate. A zâmbit.
- Sigur! Chiar mă întreb de ce mi-ai povestit toate astea, parcă nu mă plăceai.
A ridicat o sprânceană apoi a luat o altă gură din sanvişul ei.
- Dacă tot vrei să fii prietenă cu...noi, ar trebui să ştii mai multe despre fiecare. Aşa ştiu că fac prietenii, îşi spun secrete, povestesc despre viaţa lor. Aşa ajung să, de fapt, să fie prieteni.
- Chiar vreţi asta?
- Eu nu. Nicole da. De aceea o să ştii mai multe despre ea decât despre mine.
- Despre tine ştiu exact ce trebuie.
- Ba nu ştii mai nimic despre mine! Acum lasă-mă să-mi termin mâncarea pentru că acuşi se termină pauza.
- Dar tu ai început conversaţia.
Am văzut o urmă de zâmbet pe chipul ei înainte să-şi întoarcă capul. M-am uitat la Nicole care nu mâncase mai nimic şi continua să se joace cu şerveţelul din mâna dreaptă şi să plimbe pandantivul lănţişorului de la gât cu mâna stângă.
- Nu trebuie să-ţi faci griji, i-am spus, iar ea s-a întors cu faţa la mine. Sunt sigură că îşi va găsi altă fată de care să se îndrăgostească şi pe tine te va privi doar ca o prietenă.
- Crezi? Mă privea plină de speranţă, iar eu eram sigură că am dreptate.
- Vrei vedea că aşa va fi, a spus Anna luând feliile de caşcaval de pe pâine şi băgându-le în gură. Şi nu te mai juca cu lanţul ăla că ai să-l rupi. L-ai dat vreodată jos de la gât? Pare de pe timpul străbunicii.
- De fapt, chiar e de la străbunica, i l-a dat bunicii care l-a dat mamei care mi l-a dat mie când eram mică. Este foarte important, ştii asta.
- Da, cum să uit.
Ne-am terminat mâncarea în linişte apoi ne-am dus la ore. Nicole a mai uitat de Adam şi a revenit cu mintea pe Pământ. În drum spre casă am dat muzica la maxim în maşină şi am început să cântăm. Nu înţeleg cum o persoană atât de bună poate fi prietenă cu Anna, dar poate de asta mi-a spus că nu ştiu nimic despre ea. Poate ascunde ceva, poate le-a spălat creerul celorlalte fete. Sau poate are dreptate, nu o cunosc şi gata. Dar aş vrea să o cunosc, să-i aflu secretul...
- La ce te gândeşti?
- Ăă? Toate gândurile mele s-au risipit şi mi-am dat seama că am ajuns în faţa casei mele iar Nicole se uită la mine. Nimic, doar ...nu-mi vine să cred că e prima mea săptămână aici şi deja am o prietenă.
- Patru.
- Serios? Trei aş mai crede, dar patru? Anna face parte din acest „patru”?
- Da prostuţo, normal că face. Doar ai stat lângă ea la masa de prânz.
- Asta înseamnă ceva? Credeam că aşa ne-am nimerit.
- Păi da, dar aţi vorbit şi chiar cred că v-aţi putea înţelege foarte bine, dacă aţi lăsa-o mai moale cu sarcasmul.
- Ce sarcasm? Era chiar adevărul.
A zâmbit.
- Ce neghioabă sunt, te ţin aici degeaba. Nu vrei să intri? Mama şi tata iar sunt plecaţi, nu le văd maşina.
- Nu eşti neghioabă! Am început să râdem. Îmi place să stau de vorbă cu tine pentru că mă înţelegi.
- Dacă tot îţi place să stăm de vorbă, iar mie nu-mi place să fiu singură cuc acasă, hai la mine. Vedem ce găsim de mâncare, dacă mi-a lăsat mama ceva, sau comandăm nişte mâncare chinezească, mi-e poftă.
- Bine, dar ai grijă să nu-ţi rămână caracatiţa în gât.
- Ce caracatiţă? Eu vreau doar orezul acela cu legume şi sos.
- Şi eu la fel. Sau poate nişte pui cu orez? Mi-a făcut cu ochiul.
- Şi nişte „urechi de lemn”? i-am zâmbit, iar Nicole a dat aprobator din cap.
- Citeşti gânduri? M-a întrebat Nicole, chicotind.
- Poate. I-am dat o privire de „sunt periculoasa” şi am început amândouă să râdem.
Am coborât din maşină şi am intrat în casă. După cum mă aşteptam, mama a uitat iar să-mi lase de mâncare şi mi-a pus nişte bani pe masa din bucătărie, pentru pizza,dar fără numărul la care să comand. Unde tot pleacă mama şi tata? Ei chiar cred că pot trăi numai cu pizza? Îmi place, dar nu zilnic. O să devin obeză. Dar din fericire nu am avut nevoie de numărul de la pizza pentru că Nicole a comandat mâncare chinezească.
Am stat cu Nicole şi ne-am făcut temele până seara când au venit mama şi tata. A rămas şi la cină, spunând din cinci în cinci minute cât de delicioasă e mâncarea mamei. Ar fi şi mai delicioasă dacă mi-ar face şi când vin de la şcoală ceva, nu-mi ajunge sanvişul anemic de la şcoală. Pe toată durata cinei, mama s-a lăudat cu ce reţete ştie să gătească, terminând cu torturile ei colorate şi prăjiturile în diferite forme.
- Că tot veni vorba, ce tort vrei de ziua ta Lola?
Era să mă înec cu mâncarea când am realizat că săptămâna viitoare e ziua mea. Cum am putut să uit o zi atât de importantă?
- Când e ziua ta? M-a întrebat Nicole, bâţâind furculiţa în mâna dreaptă.
- Săptămâna viitoare, vorbeam eu cu farfuria.
- De ce nu mi-ai spus până acuma? Trebuie să organizăm o petrecere de ziua ta la care vom invita jumătate din liceu ca să te cunoască lumea mai bine.
- Ce? Nu! Nu vreau o mega petrecere cu necunoscuţi la care trebuie să stau cu un pahar în mână şi să mă plimb de colo-colo făcând cunoştinţă cu fiecare, ca apoi să îl strig pe Josh Kevin şi pe Kevin Blake.
- De fapt, pe Kevin îl cheamă şi Blake.
- Ştii ce vreau să spun!
Astfel, m-am rugat de Nicole când ne vedeam sau când vorbeam la telefon să nu cumva să îmi facă vreo petrecere surpriză. Asta până luni dimineaţa, când a venit să mă ia cu maşina. În maşina ei era şi Carla care a uitat să facă plinul maşinii ei. Atunci a aflat şi ea de ziua mea şi a trebuit să-i spun şi ei că nu vreau petrecere surpriză sau vreun alt fel de petrecere unde se adună multe persoane care nu le cunosc. Apoi la masa de prânz, Anna a venit cu ideea genială care m-a lăsat fără grai.
- Mergem vineri seara cu cortul la lac şi stăm toată noaptea. Astfel îţi sărbătorim şi ziua de naştere şi ne şi distrăm, fără necunoscuţi. Exact cum vrei tu.
- E o idee genială Lola! Mă holbam la Ruby care era foarte entuziasmată de idee. Facem un foc de tabără şi luăm bunătăţi făcute de mama ta, Nicole ne-a spus că găteşte mâncare delicioasă.
- Mda...
- De data asta nu poţi refuza. Nu e petrecere cu jumătate de liceu invitată, vremea va fi plăcută şi ne vom distra.
- Pe acei necunoscuţi îi vei cunoaşte oricum la petrecerea de Hallowen. A intervenit Anna plictisită. Deci aşa rămâne, vineri mergem cu cortul, mai bine vă grăbiţi, pauza s-a terminat. S-a ridicat de la masă luând şi tava cu ea.
Zilele au trecut incredibil de repede, ca atunci când te distrezi şi parcă timpul trece cu viteza luminii. Nu aş fi crezut că mă voi simţi atât de bine prin preajma unei prietene ca Anna, care, încă nu ştiu dacă îmi e prietenă. Dar, dacă până acum nu m-a omorât înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Vineri dimineaţa, tot drumul spre şcoală am vorbit cu Nicole şi Carla despre ce bine ne vom distra seara. Toată săptămâna Carla a mers cu noi în maşină şi am reuşit să ne cunoaştem mult mai bine.
Parcarea din curtea liceului era mai plină ca niciodată. Am coborât din maşină şi mi-am luat geanta, trântind apoi portiera.
- Uite-l pe Nathan! Mi-au luat câteva secunde până am realizat ce mi-a spus Nicole, apoi am întors capul la nouăzeci de grade. Nu l-am văzut săptămâna asta deloc pe la şcoală.
- Nici eu. Poate a fost bolnav, a continuat Carla.
Mă holbam la el fără să îmi dau seama cât de penibil arătam. Dar, arată mai bine ca niciodată, de fapt, mai bine ca săptămâna trecută când am ieşit în oraş. Nu că ar putea să arate şi rau, dar astăzi parcă este un înger căzut din cer. Cu părul lui ciufulit şi ochii aceia albaştrii, care se uitau... la mine! Probabil m-am holbat prea mult la el şi acuma par o ciudată, dar nu văd pe nimeni uitându-se urât la mine. Nicole îşi căuta telefonul prin geantă, după două minute, când a început să-i sune, şi-a dat seama că era în buzunarul de la geacă.
Vreau să-l mai privesc încă o dată pe Nathan pentru ca ziua mea să fie perfectă. Mi-am întors capul şi l-am văzut că se îndreaptă spre mine. Sau poate nu vine la mine, deşi se uită fix în ochii mei, iar eu nu ştiu ce să fac ca să nu vorbesc cu el.
- Bună Lola!
Vai, ce să fac? Ce să fac?! Cred că mai am două variante: să stau şi să mă bâlbâi când mă întreabă ce fac şi poate cu puţin noroc o să leşin şi termin mai repede totul, sau să mă fac ca nu l-am auzit şi o zbughesc de aici cât mai pot.
Am făcut doi paşi spre liceu, iar la al treilea am simţit o mână pe umărul stâng şi am rămas cu un picior suspendat în aer. Am coborât piciorul să-mi pot ţine mai bine echilibrul, m-am întors pe călcâie şi l-am văzut pe el.
- Nathan! B-bună!
Cu picioarele moi ca din jeleu mă chinuiam din răsputeri să nu cad. Deodată afară era cu patruzeci de grade mai cald şi simţeam că iau foc. Încercam sa mă concentrez dar simţeam cum mă desprind încet de lume şi nu mai pot gândi limpede.
- Ce faci?
Am revenit puţin la realitate, dar mi-am dat seama cât de aproape eram de el. Ochii mei erau în dreptul buzelor lui atât de sexy .
- Ăă… mă dau un pas înapoi şi încercam să par liniştită şi că tremur din cauza frigului, nu de emotie. Dar frigul era ultima mea problemă, când simţeam că a căzut soarele peste mine.
B-bine…ăă…tu? Te-am…ăă….nu te-am văzut săptămâna asta deloc.
Numai sigură pe mine nu sunt. Măcar am fermoarul descheiat la geacă, altfel mă topeam mai ceva ca untul în soare.
- Eu sunt bine. Am avut doar o problemă de familie, nu e mare lucru.
Ah ce buze sexy! Atât de bune de sărutat şi se mişcă… Oh stai! Nu se mai mişcă! Ce a spus? Of! Iar vorbeşte lumea cu mine, iar eu nu sunt în stare să-mi dau seama ce mi se spune. O iau razna! Şi acum mă mai şi priveşte de parcă aş avea zece capete. Cât m-am holbat la buzele lui mişcându-se? Ce o fi spus?
- Eu…trebuie să plec. O să…întarzii. Pa!
A deschis gura să mai spună ceva, dar nu a mai apucat, rămânând cu ea căscată pentru că eu deja intram în liceu. Am căutat-o pe Nicole pe hol şi am găsit-o la trei dulapuri de al meu. M-am dus la ea dându-mi jos haina pentru că mă simţeam ca în saună.
- Nicole Lewis! De ce ai plecat fără să anunţi?!
- Ţi-am spus că plec! Exact după ce l-am salutat pe Nathan. Când venea spre tine. Nu ai auzit?
Oh! Dar normal că nu am auzit. Eram ocupată să mă panichez şi să încerc să găsesc o cale de scăpare când Nathan venea spre mine şi ştiam că o să mă fac de râs!
- Scuze! Cred că nu am auzit din cauza gălăgiei de afară. Am spus-o atât de convinsă că era gălăgie afară de parcă ar fi explodat bombe lângă maşina ei mai devreme.
Toată ziua l-am visat pe Nathan cum îşi mişcă buzele la un centimetru de ochii mei. La toate orele eram total paralelă cu ce se întâmplă în jurul meu că nici nu ştiu despre ce vorbeau toţi. Era să iau o notă mică când m-a întrebat profesorul de geografie despre climă, dar am fost salvată de clopoţel, la propriu.
După ore, stăteam împreună cu Carla şi Ruby, lângă maşina Annei, jucându-mă cu cheile în timp ce le aşteptăm pe Anna şi Nicole să putem pleca la supermakert să facem câteva cumpărături pentru seara aceea, după care să mergem la mine să luăm mâncarea făcută special de mama pentru noaptea cu corturile.
- Gata! Scuze de întârziere! Sunteţi sigure că aţi luat tot? Saci de dormit, haine, periuţe de dinţi, cărţi de…
- Daaa Anna! A întrerupt-o Ruby, am luat tot! Ne-ai pus aceleaşi întrebări toată ziua! Hai să mergem odata până nu se face doişpe noaptea şi îi cântăm la mulţi ani Lolei aici în curtea liceului. Cred că ăsta e visul oricărei adolescente.
- Ce mai zbiară sarcasmul în noi. Anna şi-a dat ochii peste cap, apoi s-a dus să deschidă portiera maşinii. Haideţi să mergem.
Am intrat în maşina lui Nicole împreună cu Carla, iar Ruby în maşina Annei şi am plecat. După ce au parcat la supermarket, m-am uitat atentă în geantă după lista de cumpărături şi după portofel, de teamă să nu le uit, cum fac deobicei.
- Ne trebuie apă, suc, chipsuri, popcorn, alune… am început să citesc de pe listă în timp ce ne împrăştiam printre raioane luând fiecare câte ceva. Într-un sfert de oră ne-am strâns toate în jurul căruciorului să verificăm dacă am luat tot de pe listă.
- ...seminţe si alune sunt! Gata, astea sunt toate. Să mergem!
Ne-am dus la casă şi în timp ce eu şi Anna puneam cumpărăturile pe bandă, casiera le scana iar Ruby si Carla le puneau în sacoşe, Nicole se tot holba la ceva.
– Uaaau! Ce frumoasă e! Aşa colorată. Ce este în ea? A ţipat holbându-se în continuare la raft.
Anna a luat repede bonul de la casieră lăsând restul şi apucând o sacoşă din mâna Carlei, apoi grăbindu-ne spre parcare
- Mişcă! Haai, mai repede! Ne împingea de la spate.
Am terminat de pus sacoşele în maşina Annei la timp, pentru că ieşea şi Nicole din supermarket.
- De ce aţi plecat şi m-aţi lăsat singură acolo? A ţipat la noi, supărată..
- Nicole... vezi tu… încercam eu să-i explic cât mai frumos posibil.
- Nu se zbiară într-un supermarket plin de oameni „UAAU ce cutie frumoasă! Ce e înăuntru?” când vezi o cutie cu prezervative oricat de colorată ar fi!!! Tună Anna lăsând-o pe Nicole cu gura deschisă şi făcându-se ca o roşie la faţă.
- Erau... Vai Doamne! Chiar erau… hai să plecăm mai repede de aici! Nu mai vin în viaţa mea să fac cumparaturi aici! A intrat în maşină, acoperindu-şi capul şi faţa cu eşarfa şi se uita în toate părţile să nu o vadă cineva.
Până acasă, Carla a condus maşina lui Nicole, care era prea ruşinată să-şi mai dea jos eşarfa de pe faţă. După ce am umplut portbagajul Annei cu mâncare, am trecut pe la Nicole să-şi lase maşina ca să mergem doar cu cea a Annei.
- Nicole! Nu ştiam că stai aşa aproape de mine!
Mi-am dat seama că de fapt nici nu am ştiut unde stă, până acum. Aproape de casa mea este o străduţă, la dreapta, iar a treia casă este a ei. Are o grădină foarte frumoasă, cu multe flori şi plante care le-am văzut doar prin cărţi.
- Anna, nu vom reuşi să facem un foc de tabără pe vântul ăsta!
Nicole aprindea chibrite peste chibrite încercând să dea foc la lemnele frumos aranjate de lândă cort, în timp ce noi aşezam câteva pături pe care să ne aşezăm în jurul lui.
- Pur şi simplu nu vrea, iar vântul ăsta daca s-ar opri...
- Of! Dă-mi mie chibritele că îl aprind eu! I le-a luat din mână şi s-a dus lângă foc, aprinzând unul.
- Anna, fără o foaie, un ziar, sau altceva nu vom…
Dar înainte ca Ruby să-şi termine propoziţia, Anna dus băţul de chibrit aprins şi l-a pus sub lemne, iar acestea au luat foc imediat - …cum mama măsii ai reuşit să îl aprinzi aşa repede? Nici dacă erau udate cu benzină nu luau aşa repede foc!
- Talent de cercetaşă, a ridicat Anna din umeri.
- Da, sigur! Tu cercetaşă când or zbura porcii! Am început toate să chicotim. Nicole, rugăciunile ţi-au fost ascultate, nu mai bate vântul.
Nicole a început să ţopăie de bucurie în timp ce noi ne prăpădeam de râs
- Nicole lasă dansul ploii că nu vreau să plec acasă aşa devreme! Am strigat abia abţinându-mă din râs.
A mai făcut o tumbă, apoi a venit lângă foc unde stăteam toate încercând să ne încălzim. Mă simţeam ca în filme, când toţi se adună în jurul focului să spună poveşti sau să cânte şi să mănânce nalbe. Dar nalbele noastre nu au ieşit atât de perfecte ca în filme: băţul Annei a luat foc cu tot cu nalbă pentru că, după cum a spus Carla, l-a ţinut prea aproape de foc, dar Anna nu vrea să recunoască; Nicole a ţinut nalba prea mult şi a rămas fără ea, iar eu am scăpat băţul în foc când a venit un căţel lângă mine şi am crezut că era un lup. Apoi Ruby şi carla au încercat să ia în acelaşi timp punga cu nalbe care s-a rupt şi au căzut o mare parte din ele în foc, iar restul pe jos. Căţelul a venit printre noi şi a început să le mănânce pe cele căzute pe jos.
- Vezi că îi pârleşti coada! Ţipa Ruby la Anna care încerca să alunge câinele cu un băţ.
- Aşa îi trebuie dacă mă atacă.
- Nu te atacă. Vrea să se joace!
- Nu-mi pasă, e jegos şi plin de purici! Să plece de aici.
- Nu fi rea cu animalele, Anna! Am intervenit eu.
- Şi ce-ai vrea? Să mergem pline de purici acasă? Aşa, pleacă! Adio, puricosule!
Câinele s-a dus printre copaci şi nu l-am mai văzut.
- Mă simţeam mai în siguranţă cu el aici!
- Oh! Da. Mai devreme te-ai speriat de el şi acuma a devenit protectorul tău.
- Da! Chiar asta este, protectorul meu!
- Să te simţi în siguranţă, pentru că s-a dus să alunge bufniţele de la marginea pădurii.
S-a zis şi cu Anna ca prietenă a mea, ea nu o să îmi fie în veci prietenă. E prea plină de ea şi încrezută. Cine se crede? Nu e vreo prinţesă ca să fiu sclava ei.
- Fetelor! Terminaţi cu cearta!
- Nu ne certăm! Am ţipat amândouă la Carla care a rămas încremenită, iar mie îmi venea să râd şi cred că şi Annei îi venea să râdă de această coincidenţă.
Carla a scos telefonul din buzunar şi a început să zbiere şi mai tare la noi.
- Linişte! Mai sunt cinci, patru, trei, doi, unu... Mulţi ani trăiască!
- Mulţi ani trăiască! Au început toare să cânte, iar eu am început să mă simt puţin ciudat stând pe pătură şi uitându-mă la ele cum îmi cântă. La mulţi ani! Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! La mulţi ani! Şi cine să trăiască? Şi cine să trăiască? Mulţi ani, mulţi ani! Lola să trăiască!
Au aplaudat, apoi Ruby a scos două lumânări din geantă, una în formă de unu, iar cealaltă în formă de şapte care le-a aprins de la focul de lângă noi şi le-a pus pe o farfurie cu o prăjitură pe ea, care a adus-o Nicole.
- Pune-ţi o dorinţă şi suflă în lumânări. Şi repede sau ţi-o ia vântul înainte.
Să-mi pun o dorinţă, nu ştiu ce dorinţă. Prost moment pentru dorinţe am nimerit. Nu îmi vine niciuna în minte. După un minut mi-a venit o dorinţă în minte, una destul de stupidă, dar am suflat în lumânări. Au bătut iar din palme, iar Anna a venit cu o pungă mare de cadouri în mână.
- La mulţi ani! M-a luat în braţe şi m-a pupat pe ambii oraji, apoi mi-a dat punga de cadouri. E din partea noastră, sperăm să-ţi placă.
- Mulţumesc!
Le-am îmbrăţişat pe toate, apoi încă o dată pe Anna. Cât timp ele scoteau mâncarea din maşină, eu m-am aşezat pe pătură şi mă uitam în punga de cadouri. Acolo aveam un tricou alb pe care scrie „Close your eyes and think of...”, un set de lanţ şi cercei cu inimioare, două cărţi şi o striclă de şampanie.
- O desfac eu pentru tine! Mi-a luat Anna luâdu-mi sticla de şampanie din mână şi a început să o agite, dar Ruby a oprit-o.
- O să verşi toată şampania pe noi!
- Asta era şi ideea! A desfăcut sticla cu un POC! Să înceapă petrecerea!!
Nicole venea cu pahare de unică folosinţă ca să pună şampanie în ele, dar Anna nu i le-a luat şi şi-a lipit botul de sticlă.
- Dacă nu e o petrecere ca la carte, nu are nici reguli. Bem direct din stică. A mai dat o dată sticla peste cap, apoi mi-a dat-o mie. Hai nu-ţi fie frică. Să nu-mi spui că n-ai mai băut şampanie până acum.
- Ba da! I-am luat sticla din mână şi am luat câteva guri.
- Aşa te vreau sărbătorit-o! S-a dus spre maşină unde a început să caute ceva în portbagaj.
Le-am ajutat pe restul să aşeze mâncarea pe pătură, apoi ne-am strâns toate în jurul ei, Anna venind cu altă sticlă de şampanie în mână.
- Doar nu credeai că aia e singura, nu? Am venit să ne distrăm.
Nu am mai luat nici farfurii, nici furculiţe sau cuţite. Luam mâncarea cu mâna direct de pe platourile pe care le-a aşezat mama. Când aproape ne-am săturat şi aproape am terminat şi a doua sticlă de şampanie, fetele au început iar să-mi cânte mulţi ani trăiască. Ne ţineam de mâini şi ne bălăngăneam în stânga şi în dreapta, cântând la nimereală foarte fals şi încurcând versurile, apoi începeam toate să râdem până ne dădeau lacrimile.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
La mulţi ani tuturor! Un an cât mai bun, frumos, plin de inspiraţie şi de poveşti cât mai frumoase.