Era a doua oară când Auri se strecură afară din Biserica Rece alături de Yanna. Situația i se părea ridicolă, dar și înfricoșătoare. De data aceasta, nu își permise să privească către pereți, uși, umbre. Nu se lăsă distrasă și nu oferi Bisericii șansa de a o speria. Rămase cu ochii pironiți în pământ, ori analizând-o pe Yanna. Pentru prima oară, femeia părea cu adevărat tensionată. Privea în jur, paranoică, ca și cum se aștepta să fie urmărită, să pășească într-o capcană.
Însă lumina dimineții se înălță, ele părăsiră Templul și traversară curtea, iar capcana nu se ivi. Parcă forța neagră și teribilă care stăpânea locul era distrasă și uitase să supravegheze coridoarele.
Se găsiră în fața spărturii din zid, și Auri se cutremură involuntar. Iarba încă era stropită cu sânge uscat. Sângele ei uscat.
— Tu prima, spuse fata, făcând semn către toporul de la cingătoarea Yannei. Și lasă arma aici.
— De ce?
— De unde știu că nu mă vei aștepta de partea cealaltă, gata să mă ciopârțești în bucăți?
Yanna râse; scopul ei fusese de la început să o sperie pe Auri, până când tânăra ajungea să analizeze totul mult prea în detaliu.
— N-aș avea nevoie de topor ca să te ciopârțesc, dar fie, admise acrobata, zvârlind toporul în iarbă.
Auri o privi scrutător. Observă felul în care materialul hainelor se umfla în jurul taliei, denotând că ceva era ascuns între straturile de negru, cenușiu și piele.
— Toate armele, Yanna.
Artista pufni și ridică marginea bluzei, de unde se întrevăzură trei mânere de pumnal. Le aruncă în lături.
— Am spus toate armele.
După o sabie scurtă ascunsă de-a lungul gambei, o spadă lungă și curbată atașată în curele de spate și câteva stele de argint dibuite de prin buzunare, Auri încă nu era mulțumită.
O fixă pe Yanna cu o privire dezaprobatoare.
— Oh, fie... mormăi femeia și, într-o ultimă încercare, scoase din mânecă un ciob de metal ascuțit, vag pătat cu sânge. I-l flutură sarcastic lui Auri prin fața ochilor, și-l lăsă jos.
Fără să mai spună nimic, se strecură prin gaură, lăsând-o pe călătoare să se descurce singură cu desaga grea și armele. Desigur că nu aveau să plece neînarmate, așadar Auri se strădui să le găsească loc și să se târască prin spărtură fără să se sfârtece singură din greșeală. Yanna împachetase haine de schimb, îi oferise și lui Auri un rând (cu multe curele numai bune pentru arme), reușise să obțină apă, dar nu și mâncare.
Curând, călătoarea ajunse de partea cealaltă. Soarele îi inundă privirea. Reușise. După mai multă durere decât își imaginase că avea vreodată să simtă, lovind-o ca o furtună în numai câteva zile, era în sfârșit liberă.
Oftând, privi către femeia care își aștepta înapoi săbiile, pumnalele și preaiubitul topor, cu nerăbdare în ochi. Ei bine, era aproape liberă.
— Oh, nu, în niciun caz, răsuflă greoi Auri. Nu te las să le ții decât dacă suntem în pericol.
Anticipă reacția Yannei. Aceasta, însă, nu se îngrijoră. Era perfect capabilă să se apere de una singură, și știa că avea să își recapete armele, căci Auri n-ar fi supraviețuit două minute în luptă.
— Uiți că nu sunt prizoniera ta, și nu îmi doresc să mă aflu aici cu tine, spuse acrobata. Aș putea pleca oricând.
— Și totuși, nu o vei face. Căci e mult mai important să afli ce s-a întâmplat cu Dante Malvard.
Auri se ridică și se împletici pe picioare. Numai cărând atâta metal, se simțea mult mai grea. Cu siguranță că totul era amplificat de lipsa ei de forță, dar nu-și abținu un sâsâit de frustrare.
— Ai nevoie de ajutor? întrebă Yanna, zâmbind veselă. Să știi că mi-ar face mare plăcere să țin la mine măcar unul sau două cuțite.
— Nici să nu te gândești!
Ieșiră pe străzile Cumpenei Zorilor. Oamenii începeau să se trezească, să își deretice gospodăriile, să plece către piață ori către izvoare și fântâni, cu găleți butucănoase la subraț. Era o imagine pe care Yanna o văzuse de zeci de ori. Era acasă. Încă de la Elevare, nu mai privise Cumpăna în acest fel. Oare distanța avea să îi slăbească conexiunea cu Păpușarul, sau doar să o facă și mai acută, și mai dureroasă? Oare tocmai atunci, când ea avea să se înconjoare de secrete și minciuni, avea Păpușarul să decidă să preia de tot frâiele trupului ei?
Scutură din cap. Nu putea să lase nici nostalgia, și nici grijile să o cuprindă. Nu acum.
— Ți-aș sugera prietenește să îmi spui încotro ne îndreptăm— exact în ce loc l-ai întâlnit pe Dante Malvard.
Auri se pregăti să răspundă, revoltată. Prietenește? Cine se credea?
— Sau, desigur, ai putea să nu îmi spui, continuă Yanna, prefăcându-se că nu o observa pe fata fumegând de mânie. Dar, având în vedere că tu nu ai crescut pe partea asta a Munților Coloanei, e foarte probabil că ne vom rătăci.
— Ce... De unde știi că nu sunt de aici? se bâlbâi Auri.
— Din manierele tale. Nu eviți să privești străinii. Pesemne că dincolo de Coloană nu există tradiția însemnării. Aici, dacă ești atins intenționat de un necunoscut într-un loc public, înseamnă că ești privit, urmărit. Cineva te are în vizor. Tu ești mult prea relaxată în spații deschise.
Rahat. Habar nu avusese de treaba asta. Acum că se gândea, câteva lucruri începeau să prindă sens.
—... Poate că pur și simplu mă bucur să văd din nou soarele, mormăi călătoarea înciudată.
— Mă înșel?
Ce-ar fi câștigat din negare? Rușinată, recunoscu:
— Nu știu numele zonei în care l-am întâlnit pe Malvard. Dar am văzut că întreaga așezare era înghesuită, pe vârful unui deal masiv, înconjurată de niște ziduri de piatră gălbuie, prăfuită. Era un fel de festival în ziua aceea, o sărbătoare tradițională. Cred că a fost acum vreo săptămână. E cam la două zile de mers cu trăsura de aici.
Yannei nu îi luă mult să pună piesele laolaltă.
— Granya-Tagovantor, decise ea.
Orașul fusese numit după cele două râuri care se intersectau chiar la baza dealului pe care fusese înălțat. Pământul era instabil și moale și ducea la multe alunecări de teren. Un loc nefericit pentru întemeierea unei așezări.
— E un oraș-cetate, aproape de munți. Acum câteva zile a fost Festivalul Anual al Granyei. Cu siguranță acesta e.
Auri își dădu ochii peste cap până și doar la faptul că Yanna își dăduse seama. O călca pe nervi să o vadă descurcându-se de una singură. Criminalii trebuiau să simtă doar remușcare și neputință. Nu meritau nimic altceva.
Odată cu gândul acesta, o avalanșă de amintiri îi inundă iar mintea. I se puse un nod în gât, sufocând orice alte întrebări ar mai fi avut despre călătoria lor. O lovi din nou realizarea că călătorea cu ucigașa părinților ei.
Îi vedea din nou. Era din nou în brațele lor. Și apoi aceștia erau în brațele ei, inerți și umezi. Fantasmele o împresurară și o îmbrățișară de umeri cu mâini reci și colțuroase. Imaginea nu se ștergea. Nu voia să plece. Mintea ei se apuca cu ghearele de momentele alea nenorocite, nu voia să dea drumul ororii, șocului, epuizării. Cânta la nesfârșit momentele cele mai dureroase, fiindcă ele confirmau o teamă viscerală și ascunsă că nimic nu se poate încheia cu bine. Nici măcar viața ei scurtă și fericită.
Deodată ameți. Îi veni să vomite. Se sprijini de un copac și se aplecă, dar nu fu în stare să-și golească stomacul. Simțea că ceva negru și tumultuos se închegase acolo; o toxină, o neliniște și o singurătate fără margini. Tuși și se îndreptă, înainte ca Yanna să îi observe clipa de slăbiciune.
— Nu putem să luăm o trăsură? întrebă fata, blestemând slăbiciunea propriului glas.
— Nu. Vizitiii mă cunosc. Să zicem că e o anumită istorie la mijloc, una care s-ar putea sau s-ar putea să nu implice amenințările cu arme din partea... mea. În plus, Păpușarul are ochi în majoritatea satelor și orașelor. Nimeni nu îi vede, dar ei sunt acolo.
— Și tu ești unul dintre ochii lui?
— Bănuiesc că vom afla.
Lui Auri îi luă ceva timp să își revină. Îi era teamă; îi era teamă de propriul creier cum nu îi fusese nicicând până atunci. Se forță să se gândească la Dante, la Luther, la Yanna, la orice, numai ca să evite golul. Golul era cel mai înfricoșător, căci atunci îi revedea pe ei și revedea toate gândurile pe care încerca să le înece.
Nu era obișnuită cu asta. Cu frica de tăcere. Cu ura față de propria minte și propriile acțiuni. În cea mai mare parte a vieții ei, simțise o cantitate incorect de mică de durere, în comparație cu majoritatea cunoscuților ei. Era rândul ei acum? Avea ceva de recuperat. Dar sensul ăsta găsit o calmă puțin.
Observă cu coada ochiului că acrobata o privea insistent, ca și cum ar fi încercat să deducă ceva.
— Ce? sâsâi Auri.
— Ai de gând să-mi spui cum l-ai întâlnit tocmai tu pe Dante Malvard?
— Nu.
— Ei bine, va trebui. Am întrebat doar de politețe. Nu ai de ales.
Politețe. Auri pufni acru.
— Chiar ai de gând să mă interoghezi acum?
— Doar nu voiai s-o fac când abia te treziseși. Nici naiba nu te mai convingea să vii cu mine. În plus, aici nimeni nu te poate auzi țipând, chicoti Yanna pentru sine. Întinse mâinile către câmpia largă și pustie dinspre ieșirea din Cumpăna Zorilor.
— Nu m-ai tortura aici. E deja destul de greu să merg atâta și cu rănile bandajate.
— Chiar îți imaginezi că ești atât de greu de cărat? Fii serioasă, ești ca o panseluță.
Îmbufnată, fata îi dădu un pumn în lateral. Yanna îi dădu și ea unul. Auri se clătină pe picioare și icni. Aproape că nu avu puterea să se stabilizeze la loc.
Ura că trebuia să fie sinceră. Ura că trebuia să facă conversație, și vorbea mai mult din silă. Știuse că ideea ei avea să necesite sacrificii. Primul era să se prefacă că o suporta, să fie civilă, să coopereze. O durea fizic. Nu voia decât un loc în care să poată plânge, singură și liniștită. Nu voia decât o pauză.
Dar aceasta era lumea reală. În comparație, întreaga ei viață fusese nimic altceva decât pauză.
— În regulă, îți voi spune. Dar ca să înțelegi asta, trebuie mai întâi să-ți povestesc despre Luther.
O expresie de satisfacție calmă se așeză pe chipul Yannei. Văzând asta, Auri vru să-și sfâșie pielea de pe trup— îi oferea exact ce voia. Era încă unul din costurile ce trebuiau plătite pentru răzbunarea ei.
— În acest caz, spune-mi tot.
Călătoarea închise ochii și se cutremură, umplându-se de fiori și cioburi de gheață. Retrăi totul. Clar, real, apropiat, adânc ca o suliță în piept. Dură ceva până reuși să vorbească.
— Nu știu cum s-a întâmplat, bâigui, sec și aiurit. Nu știu de ce. Într-o zi, m-am trezit și totul a fost bine și normal... până când nu a fost. Ne-a smuls de la casa noastră, ajutat de oamenii lui.
I se făcu frig. De ei nu avea să-și amintească. Niciodată de ei.
— Ne-a dus... a naibii dacă știu unde. Pur și simplu ne-a înlănțuit, apoi ne-am trezit în celule. Eram atât de departe de părinții mei...
Nu mai stătuse niciodată fără să-i vadă atât de mult timp cât o făcuse atunci. Totul fusese o incertitudine continuă. Nu aflase nimic despre ei zile întregi, dar poate îi auzise. Poate le auzise urletele în timpul nopții. Auzise atât de multe urlete.
— Nici nu știam dacă să cred că ei mai sunt în viață.
Înghiți un suspin și se înecă. Era obișnuită să fie slabă, dar dorea atât de mult să fi fost altfel aici. Își aminti cum zgâriase însetată în pereții de piatră, cu unghiile, scobind după umezeală. Își aminti sângele— mai mult decât își imaginase că poate exista într-o ființă umană. Își aminti umbrele lor. Umbra lui.
— Eram mulți oameni infectați cu magie. El ne-a testat. A forțat magia afară din noi— voia o demonstrație. Cei care nu erau receptivi erau torturați. Eu nu am fost una dintre ei. I-am dat imediat ce a vrut.
— Lui Luther? întrebă Yanna. Vocea ei concentrată o apropie pe Auri de realitate. Fata își scutură de repetate ori capul.
— Da. L-am văzut, când ne-a spus ce trebuie să facem pentru el. Păr castaniu, ochi verzi, piele bronzată. Privea pe toată lumea atât de straniu. De parcă te vedea. Te vedea, cu adevărat.
Iar Auri simțise că Luther văzuse în ea ceva ce nu exista încă. Ceva ce abia se năștea, sălbatic și imoral. Auri a lui părea un coșmar; el se purtase de parcă latura aceea era deja vie și deja parte fundamentală a inimii ei. Îi oferise groază, dar și o dezgustătoare speranță.
— După o săptămână-două, probabil după ce primise răspunsul necesar de la fiecare cobai, am fost înghesuiți într-o caravană întunecată, acoperită, înlănțuiți și înfometați. Mi-am revăzut părinții, plini de răni. Ne-a spus că plecăm. Că Dante Malvard murise, deci datoria trebuia plătită. Nimeni nu a înțeles că noi eram marfă.
— Atunci cum l-ai întâlnit? Era printre captivi?
— Nu tocmai. Pe la mijlocul drumului către Biserică, am încercat să evadez din căruță. Am profitat de neatenția câtorva gărzi, și am fugit. Nu știam unde mă aflam, dar erau oameni în jur. Am urlat după ajutor în miezul pieței în plin festival, și toți s-au îndepărtat, mai puțin un bărbat.
Cine te ține captivă? o întrebase el, încercând să o calmeze. Avea păr alb răvășit și ochi aproape negri. Auri țipase, trăsese de hainele străinilor, și ei se îndepărtaseră în grabă. Pe atunci nu înțelesese de ce erau șocați. Numai acest personaj straniu se oprise în fața ei.
E... după mine, răsuflase ea, epuizată. Câteva străzi mai încolo. Un bărbat pe nume Luther.
Străinul înghețase, atunci. Îl cunoști? își dădu ea seama, după expresia lui de goliciune și reverie. El tăcuse, și Auri fusese cuprinsă de disperare.
Te rog, trebuie să mă ajuți! Trebuie! Pașii supușilor lui Luther răsunaseră în urma ei. Bărbatul din fața ei tresărise ca străpuns de fulger, recunoscând în jurul lui totul. Arătase atât de îngrozit, în acea clipă. Ca un animal vânat.
Ascultă-mă, îi spusese el, prinzându-i brațele tremurânde. Ascultă-mă. Nu e nimic ce pot face, nimic ce pot schimba. La mine deja a ajuns. Singura ta șansă e să nu te împotrivești. Așa o să doară mai puțin.
Piața se împresurase de umbre.
Cine ești? strigase ea în urma străinului. Dante Malvard, zâmbise el trist. Fața lui arătase bântuită și lacomă. Auri fusese trântită cu fața de pavaj, izbită cu latul unei săbii în ceafă și spinare. Nu se împotrivise deloc. Privise către nori în timp ce era înlănțuită, și încă își amintea ce formă aveau și cum îmbrăcau cerul în aripi. Privise cum singura ei șansă de scăpare se îndepărta și îi reținuse fiecare detaliu al chipului.
Ajunsese aici.
Abia dacă își dădu seama că Yanna rămăsese în urmă.
Reveni la realitate tocmai la timp ca să audă bufnetul inert pe care l-au făcut genunchii femeii, când s-au izbit de pământ. Sunetul o îngrozi irațional. Tremurând, privi în urmă și văzu ceva ce îi întoarse stomacul pe dos.
Yanna era îngenuncheată, cu spatele cambrat nefiresc. Chipul îi era întors în sus, pictat în groază, de parcă ceva din adâncul cerului îi seca viața de pe buze. Iar ochii... albi. Translucenți, acoperiți de pâclă subțire.
Sânge îi curse pe obraji. Mâinile îi pulsară— mușchii i se întindeau și descleștau ca niște coarde de vioară. Gâtul îi zvâcni în sus. Tras de o sfoară. Întregul trup îi atârna, palid și cocârjat, întins în unghiuri aiurea. Un firicel roșu i se scurse din colțul gurii tremurânde, lucind jucăuș.
Sfori. Sfori împresurând cerul ca rândunici și împletindu-se de-a lungul brațelor ei. Sărutându-i buzele. Dojenind-o, cu blândețe și răbdare, pentru că se îndepărtase de casă.
Undeva, de mult pierdută și adânc ruptă de sine, Yanna îl revăzu pe Păpușar. Îl văzu în mii de străfulgerări, îi iertă euforia crudă. Văzu prin ochii lui și simți cum rădăcinile îi sunt secerate și sufletul îi e desprins, ușor ca pana. Deveni incandescentă. Deveni a lui.
Jură că-l aude strigând-o. Cântându-i o doină frumoasă ca să adoarmă.
Scumpa mea marionetă rătăcită. Câte culmi vom atinge împreună!...
( Îți promit. Cerule, dă-mi drumul! Îți voi da totul. Te rog, dezgroapă-mă! Înger al meu... Te rog, cum mi-e frică, cum mă tem că m-am dislocat în întregime și, ah, țărâna m-a secat cu totul...)