Era liniște în Sala Tronului Ciobit. O încăpere largă, aerisită, plină de coloane subțiri și curbate. Din spatele tronului, chiar din perete, un pârâu se despica în două și înconjura sala. Gura Zeilor. Se spunea că acolo se nășteau profețiile, că fiecare nenorocire și fiecare minune era prezisă întâi în reflexiile Gurii Zeilor. Apa sacră se strecura prin întreaga clădire, și nimeni nu îi cunoștea exact cursul. Aceasta era, de fapt, motivul pentru care se numea Palatul Ciobit.
Podiumul tronului era o monstruozitate înaltă, decorată în catifea roșie, vrejuri și trandafiri din metal ascuțit. Pe pereți erau flamuri și vitralii cu legende și istorii. Câteva erau goale, așteptând reușitele Împărătesei.
Înainte de Înviere, Împărăteasa Iepure avusese câteva... scăpări. Însă era pregătită să rezolve din nou problemele poporului. Purta o rochie albă, vaporoasă, pieptul și talia fiind acoperite de modele complicate din panglici negre. Era flancată de două dintre gărzile ei personale. Yves Björn era în stânga, o umbră tăcută. Așezate pe trepte, doamnele ei croșetau. Thaissa urmărea totul cu coada ochiului; Renée se juca absentă cu lâna colorată.
Ușa grea, înaltă fu dată de perete. Generalul Bach intră în sala cu podele de cristal. Susurul apei îi înghiți pașii.
— Vă mulțumesc pentru că ați acceptat întâlnirea, Înălțimea Voastră, se plecă ea adânc.
Generalul Bach era o femeie scundă, cu părul roșu aprins, pielea întunecată și o cicatrice lungă sub ochiul stâng. Tunica negru-aurită îi îmbrățișa trupul puternic.
Împărăteasa plecă și ea capul, zâmbind sub coroana subțire, argintie, sub formă de rămurică înflorită.
— Doream să vă vorbesc despre cazul Malvard.
Concentrarea și respectul se citeau în fiecare linie grațioasă a feței războinicei.
— Mulțumesc, dar nu va fi necesar, răspunse Împărăteasa. Cazul s-a sfârșit. Decât dacă nu cumva aveți indicii noi?
— Nu tocmai, dar... Trebuie să mai fie ceva ce forțele mele pot obține.
— Evenimentele au lăsat o rană adâncă în viața Curții. Dar tot ce mai putem face e să le lăsăm în urmă.
Glasul liderei era încă respectuos, dar neobișnuit de ferm, oțelit.
— V-aș recomanda să ascultați, Înălțime, interveni Băiețelul Timp. Asta, desigur, dacă nu doriți să se împrăștie vorba că nu vă nu doriți justiția. Cu siguranță doamnele vor avea oportunități să dezvăluie, le făcu el cu ochiul. În special tânăra fără experiență.
Expresia Împărătesei înlemni. Ca de obicei, sfătuitorul știuse unde să lovească. Era maestru al negocierilor. De obicei blând, dar supraviețuise și celor mai cruzi Împărați, își câștigase respectul în cele mai sângeroase domnii.
— Așa să fie, spuse conducătoarea. Vorbește.
— Vă cer părerea despre îndatoririle subordonaților mei. Majoritatea se ocupă cu investigarea asasinării, dar nu s-a găsit vreun indiciu de ceva vreme. Mă gândeam să reunesc Consiliul Coroanei, pentru a discuta viitoare strategii.
— Nu va fi nevoie. Poți chema înapoi soldații. Oricum nu este nevoie ca ei să fie activi momentan; Semieterna a cunoscut de mult doar pace.
Thaissa puse mâna pe genunchiul lui Renée, care devenea nestatornică.
— Nu înțeleg, spuse Bach. O investigație atât de lungă și atât de costisitoare a eșuat. Încrederea oamenilor în forțele regale a scăzut considerabil. Nu sunteți supărată?
— Deloc. Eșecul e ceva normal, și cu toții suntem câteodată copleșiți.
Thaissa se încruntă. Împărăteasa nu era de obicei crudă, dar nu era caracteristic să ierte ceva atât de grav atât de repede, sau să închidă așa curând cazul. Ținea mult la imaginea publică. Însă cea care protestă nu o cunoștea deloc.
— Mă scuzați, Înălțime. Știu că...
Thaissa o pălmui aspru pe genunchi, și Renée strânse din dinți.
— Știu că nu ar trebui să mă implic, dar trebuie să dezagreez cu concluzia Voastră.
— Așa deci? Și ce crezi că ar trebui să facem, Renée?
Chipul fetei era clar, determinat. Nu observă furia crescând în ochii liderei, sau dacă o făcu, nu îi păsă.
— Cred că evenimentul e vital pentru domnia Voastră. Poporul rareori V-a văzut reacționând în fața violenței și adversității. Să Vă dovediți puterea e... decisiv. Pentru ca ei să se simtă în siguranță.
Pentru astfel de inteligență și entuziasm fusese Renée aleasă. Și pentru asta va plăti.
— Predecesoarea mea s-a sinucis de groaza lui. Nu e corect să îl lăsăm să scape.
Expresia neagră a Împărătesei se clarifică o clipă. Merse spre fată; doamna se ridică. Speranța înflori pe buzele ei când lidera îi luă moale mâinile.
— Îngenunchează.
Thaissa se înecă cu propria respirație. Sala Tronului înlemni.
— Oh... Bine.
Ezita, dar încă zâmbea clătinat. Ce-ar fi putut să-i facă, oricum? Încercase doar să ajute.
Răsunară doar pașii liderei spre gardianul din dreapta. Tăcerea și neclintirea erau înfricoșătoare. Thaissa știa ce avea să se întâmple, și simțea căderea în stomac: Renée avea să-și sufere prima pedeapsă. Până de curând, Împărăteasa nu obișnuia să pedepsească. Cuvintele erau atât de nepotrivite pe buzele ei dulci:
— Biciuiește-o. Până când își cere scuze. Până când nu poate decât asta.
Prima lovitură de bici sună ca un vaiet.
Rezistă, gândi Thaissa, când sângele curse pe spatele golit. Se va sfârși curând.
Numai că nu o făcu. Fata țipă scuze disperate după numai trei lovituri, plângând, tremurând în propriul sânge. Zvârcolindu-se înconjurată de bogății, orice urmă de veselie ștearsă. Dar biciul nu înlemni. Nu poate decât asta.
Thaissa privea și se sufoca. Nu putea face nimic, așa că ceru ajutor. Era inutil, stupid, dar omul ăla o frângea în două.
Dintre superiorii prezenți, se agăță de cel mai familiar. Björn. Îl imploră să-l oprească pe bărbatul rănind-o pe Renée. Strigă, deși era sigură că urletele celeilalte o acopereau. Obrajii îi ardeau, umezi. El își smulse mâna din strânsoarea ei, iar Thaissa căzu, văzând doar sângele prietenei ei stropind cristal.
La un moment dat, totul se termină. Rămase țiuitul în urechi. Înainte să plece, Împărăteasa spuse ceva, dar Thaissa nu auzi.
— Adună-te naibii, Yves sâsâi spre ea, înainte să iasă în urma Împărătesei.
Thaissa vru să țipe. Să fie vicioasă, să-i spună cât de slab și crud era. Doar ai privit, ha? Chiar și eu sunt mai bună de-atât. Însă nu era timpul pentru confruntări. Renée se zguduia pe jos ca un animal rănit. O ajută să se ridice.
— Nu pot să cred că ai făcut asta.
— Huh... Se pare că am dat-o în bară, nu? râse sufocat fata.
— Ce te gândeai? Nu suntem prietenele ei, idioato. Nu suntem aici ca să-i dăm sfaturi sau ca să avem de ales. Credeam că ți-am clarificat asta.
— Ai făcut-o. Am ales... Doar... S-a simțit corect.
Tuși sânge.
— N-ar fi trebuit. Asta mi-a zis. Să nu împrăștii nimic. Să nu intervin.
Thaissa o sprijini. Renée își lăsă capul pe umărul ei.
— Ai plâns, nu? o tachină. Thaissa îi împinse fața la o parte.
— Taci.
— Asta-i regula.
De când pășiseră în Palat pentru prima oară, nu avuseseră vreodată de ales.