CAPITOLUL 13
- Alo?
- Luce, sunt eu.
- Ştiu că tu eşti idioato îmi apare numele apelantului pe ecran.
- Ascultă iubitor de iarbă ce eşti, nu pot să nu remarc ironia, mi-ai promis că mă ajuţi.
- Ce vrei?
- Spune-le mamei şi tatei că sunt plecată cu tine în seara asta. Au zis că avem musafiri şi n-am chef de stat acasă. Presupun că nici tu după cum ai plecat azi dimineaţă.
- Nu e treaba ta.
- Nici nu mă interesează, Stella m-a rugat să îi ţin locul la spectacolul din seara asta. Zice că nu se simte prea bine.
- Bine bine, lasă-mă în pace.
- Mersi Luce, ştiam că mă pot baza pe tine.
Îi închid telefonul în nas şi îi dau taximetristului indicaţiile necesare.
Îmi trec mâna furios prin păr şi bat la uşă fără delicateţe. Lidia se iveşte de după ea cu o privire uimită. Mă feresc de ea şi intru fără tragere de inimă în apartamentul sărăcăcios călcând pe nişte sticle de bere unele goale, altele mai puţin folosite. Când i-am închiriat apartamentul ăsta era mult mai organizat. Chiar şi Shanon care e mai săracă decât Lidia îşi permite un aspirator şi să şteargă un praf din când în când.
Shanon, Shanon, Shanon la naiba cu ea! E peste tot în mintea mea. Trebuie să scap de asta. Trebuie să scap de sentimentul ăsta ce mă ţine parcă legat de ea. Trebuie să îmi dovedesc că ea nu înseamnă altceva decât o femeie oarecare. Ar putea fi ca Lidia sau ca B... tipa de acum câteva zile de la hotel. Ar putea, dar de ce nu e?
- Ce faci Lucien?
Ignor ţinuta ei sumară formată dintr-o rochie mult prea strâmtă şi scurtă, pantofi cu toc şi deşi ştiu că rujul ei roşu mă va murdări o prind pe Lidia de cap şi o sărut. Nu îmi pasă că era pregătită să plece să se întâlnească cu nu ştiu care. Nu atâta timp cât eu îi plătesc facturile şi chiria. Îmi afund mâinile în părul ei şi o trag până scânceşte. Cu ea îmi e atât de uşor! Mă desprind din sărut şi îmi pun mâinile în cap. Mă doare obrazul şi scrâşnesc din dinţi.
E atât de uşor pentru că nu simt nimic! Sunt golit de sentimente în prezenţa oricărei alte femei. Dar de cum apare Shanon devin un tâmpit. Nu înţeleg de ce sunt aşa. Doar când se uită la mine îmi bagă un milion de întrebări în cap. Sunt în dezavantaj şi nu e corect. Cu atât mai puţin plăcut.
Stau pe marginea patului, iar Lidia vine în spatele meu şi mă ajută să renunţ la haină. Îmi dă cămaşa jos şi îşi plimbă mâinile pe abdomenul meu. O las să mă sărute pe gât şi închid ochii la senzaţia minunată ce mă străbate. Unghiile ei trec peste pielea mea iar vârfurile degetelor ei reci mă excită. Expir uşor nesigur gândindu-mă dacă e bine să fiu aici. Renunţ în cele din urmă şi la pantaloni, dar înainte de asta, o rog pe Lidia să îşi şteargă machiajul excesiv. Nu ştiu de ce prelungesc momentul dar se conformează şi se întoarce cinci minute mai târziu goală. Adică... cu totul.
Tatuajul de pe coastele ei îmi aminteşte că trebuie să trăiesc clipa. "Carpe Diem" scrie acolo mare şi clar. Îmi plimb mâinile încet peste pielea ei. Îmi place părul ei lung şi brunet şi îmi plimb mâna şi prin el. Lidia e obişnuită cu astfel de tachinări şi aşteaptă răbdătoare răsplătindu-mă cu câte un geamăt. Am o satisfacţie greu de crezut după ce îmi termin treaba cu ea. Credeam că o să mă simt rău şi o să mă simt vinovat. Dar nu e deloc aşa. Asta mă bucură şi mă deranjează în acelaşi timp.
- Ce ai păţit? Şi nu mă refer doar la faptul că ai o vânătaie cât palma mea pe faţă. Expir fumul de la ţigară stând pe spate în pat şi privind un punct inexistent de pe tavan.
- Nu face pe psiholoaga cu mine Lidi, ştii pentru ce eşti aici.
- Îţi dau ceva tare? Spune ea înţelegând mesajul.
Dau afirmativ din cap, fără să gândesc. Ştiu că asta m-a dus ultima dată la pierderea carnetului, şi spre norocul meu nu şi la cea a vieţii, dar chiar nu îmi pasă. Îmi intinde un joint. Sting ţigara pe parchet şi îi dau foc celeilalte.
Lidia stă în picioare, privind îngândurată pe geam, îmbrăcată doar cu cămaşa mea. Nu înţeleg ce plăcere au femeile să facă asta. E doar o cămaşă. Trage şi ea dintr-o ţigară. Simt efectele jointului meu de cum trag primul fum şi senzaţia ce mă străbate nu se compară cu niciun sărut. Mă relaxez şi închid ochii.
Oare Lidia nu s-a plictisit de mine? Suntem deja la al şaptelea an împreună dacă se poate spune aşa. Ştiu că pe lângă mine mai are şi alţi câţiva "binefăcători" pentru că e lacomă. Vrea tot mai mulţi bani şi ştie cum să îi facă. Mă mir şi eu că încă mai stă după mine. Sper ca într-o zi să îşi găsească pe cineva care s-o merite şi s-o aprecieze. Şi desigur să îi dea şi bani căci altfel n-ar sta cu el. Cred că Lidia e mai mult sau mai puţin varianta mea feminină.
Mă uit pe geam şi văd că s-a înserat. Nu m-aş mai ridica să plec de aici dacă n-aş şti că mâine trebuie să ajung la şedinţa ce priveşte apartamentele din Westwood.
- Ai iubit vreodată? Mă trezesc întrebând. Nu ştiu dacă Lidia mai e aici căci nu aud nicio mişcare şi mi-am reluat poziţia de holbat la tavan. Trag cu putere din joint ca să îmi golesc mintea.
- Am iubit dintotdeauna. Aud vocea ei de undeva de la depărtare.
- Şi cum e?
- De obicei vine la pachet cu suferinţa. Multă suferinţă. Adaugă după o pauză.
Am impresia că fiecare vorbim despre subiecte diferite. Lidia a fost oare dezamăgită în dragoste?
- De ce întrebi asta?
- Eram curios.
Stăm în linişte şi fumăm fiecare ce prindem la mână. O mai admir din când în când privind-o cu coada ochiului. Are un abdomen plat, dar ştiu că e din cauza că nu mănâncă, se teme să nu fie grasă şi să piardă din clienţi. Ochi căprui încadraţi de gene puţine, dar suficientă mascara şi creion dermatograf. Are nasul puţin cârn, dar are buze mari şi mă enervează că şi-a băgat botox. Silicoanele i le-a plătit altcineva, dar banii ăia ar fi putut să îi folosească în alte scopuri. Ca de exemplu să îşi cureţe apartamentul.
Mă ridic din pat şi o rog să îmi dea un tricou. Am câteva haine pe aici rămase din alte dăţi. Vede că pantalonii îmi sunt rupţi şi îmi oferă nişte pantaloni de trening. Îi mulţumesc printr-o înclinare a capului şi îmi iau haina pe mine. Ies din apartament fără să îi mai arunc Lidiei vreo privire. Taxiul mă lasă în faţa casei. Îi dau ultimii bani pe care îi mai am la mine şi cobor debusolat. O maşină de cu numere de New York stă parcată în faţa casei în locul unde mi-o parchez eu de obicei.
E deja trecut de zece seara, dar aparent familia mea e încă în picioare căci la parter toate luminile sunt aprinse şi se aude mult zgomot. Mă clatin puţin până ajung la uşă, dar scutur din cap sperând să îmi revin. Ciocăn de două ori, dar îmi amintesc că sunt la mine acasă, la naiba nu trebuie să bat. O figură foarte cunoscută îmi iese în cale şi îl văd dansând alături de mama. Râd amândoi şi tata râde aplaudând. Îi sărută mâna mamei şi se întoarce cu faţa spre mine aproape lovindu-ne unul de altul.
- Lucien. Spune cu un surâs enervant.
- Nicholas. Concluzionez eu.
- Oau tipule, arăţi călcat de o maşină. Îmi spune prinzându-mă într-o îmbrăţişare. Îi răspund strâmbându-mă la mama, care nu înţelege ce e cu apropierea asta ciudat de... apropiată între noi. Renunţ la haina elegantă care nu a mers deloc cu pantalonii de trening gri şi rămân în tricoul negru.
- Ce faci aici? întreb puţin uimit.
- Nu fii nepoliticos, spune tata începând să mă calce deja pe nervi.
Toată familia e prezentă. Cu excepţia frumoasei mele blonde care e la cântare în seara asta. Oh, la naiba, aproape am uitat că m-a rugat mai devreme să o ţin sub acoperire. Mă simt ca un agent secret. Sau e doar vina jointului.
- Am venit să îmi vizitez familia, se poate?
- Ştii că eşti bine venit oricând la noi Nicholas, spune tata, tăindu-mi oportunitatea de a protesta. Mă rog, nici n-aveam de gând.
- Stai liniştit, ştii că tata place pe oricine are legătură cu dreptul.
Din nefericire, Nick e avocat. La fel ca unchiul meu. Şi la fel ca unchiul meu, tata a făcut dreptul. Şi toată familia mea a făcut dreptul mai puţin oaia rătăcită Lucien. Adică, eu.
- Ce vânt te aduce pe aici?
- Aş fi vrut să spun că mi-am luat o vacanţă. Dar din păcate am venit pentru că am un caz de evaziune fiscală care m-a adus până aici.
- Tocmai din New York.
- Tocmai de acolo.
Îi zâmbesc afectat şi îmi strâng buzele într-o linie subţire.
- Păi mă bucur că ai venit să ne vizitezi. Spun bătându-l cu palma pe umăr.
- De fapt...
Oh nu.
- Speram să vă pot deranja câteva zile.
- O Doamne în niciun caz nu deranjezi! Spune mama zâmbind. Ştii că ne face plăcere să te avem aici.
Nu face asta mama, Robin o să moară. Şi Shanon... O. Nu.
- N-ai bani de un hotel? spun eu sperând s-o ia ca pe o glumă.
- Luce! mă admonestează tata.
- Nicio grijă, eu şi Luce le avem pe ale noastre îi spune Nick râzând. Luce omule, nu te mai schimbi.
- Dar tu? întreb ridicând dintr-o sprânceană.
- Eu sunt acelaşi pe care îl ştii. Poate puţin mai liniştit.
Mă uit la zâmbetul lui şi sunt mai mult ca sigur că sub masca asta de băiat cuminte stă aceaşi fiară nebună după femei şi cocaină. Deja îl vizualizam trăgând pe nas praful alb dintre sânii unei domnişoare voluptoase şi cât de spart a mers la examenul la drepturile omului. Avea o plăcere să fumeze marijuana în hârtii de 100 şi să încerce tot ce era nou pe piaţă. Întrucât banii nu reprezentau o problemă pentru el, nici sănătatea nu îl prea interesa. Mi-e greu să cred că a renunţat la plăcerile elementare ale vieţii lui de drogat. Şi mă mir că încă îl mai văd aici în faţa mea, viu şi nevătămat.
- Păi... cred că ne mai vedem pe aici, îi spun dând din cap. Zâmbesc şi merg clătinându-mă spre camera mea. Mă ţin de perete cu mâinile şi escaladez scările de parcă ar fi muntele Everest. Nu îmi pasă că ai mei se uită la mine sau de faptul că Nick sigur şi-a dat seama că-s fumat. Oricum ochii mei cred că au atins apogeul roşelii.
Mă baricadez în cameră şi nu mai ies de acolo până la ora 10 şi treişpe' minute. Aud un ciocănit enervant şi persistent în uşă. Îmi ridic capul dintre aşternuturi şi realizez că am adormit aşa cum am venit. Chiar şi cu încălţările.
- Domnule! Domnule trebuie să vă treziţi, aveţi o şedinţă la 11!
Shanon? Asta e vocea lui Shanon? Mă ridic dintr-o mişcare şi coloana mea pocăne urât. Deschid uşa, iar ochii ei puţin speriaţi îmi analizează ţinuta.
- Shanon? întreb din nou să fiu sigur că nu visez. Ce cauţi aici?
- Îmi fac treaba? Întreabă ea nedumerită de atitudinea mea. Aţi face bine să vă grăbiţi, îmi arată ceasul de pe perete şi abia atunci mă trezesc la realitate. Oh căcat! Fug spre masa mea de lucru şi încerc să iau cât mai ordonat, dar cât mai repede foile de pe ea şi să le pun în servietă.
- Dă-mi te rog din şifonier o cămaşă şi un costum oarecare, spun fugind spre baie, în speranţa unui duş care să mă detensioneze. Mă bag şi mă spăl la foc automat, nici nu mai simt cât de rece e apa, decât atunci când ies şi e mai cald ca acolo. Îmi ţin cu o mână prospul să nu cadă şi cu cealaltă deschid uşa băii. Shanon e în şifonier şi mă opresc câteva secunde ca să mi-o imaginez îmbrăcată cu o cămaşă de-ale mele. Cu picioarele ei scurte şi fundul obraznic de bombat. Ce naiba fac? Se întoarce cu privirea mulţumită şi un costum negru spre mine, dar zâmbetul îi dispare de pe faţă când mă vede. Înghite în sec şi la fel fac şi eu. Strânge costumul la piept şi ne desprindem privirile când cămaşa alunecă de pe umeraş.
- Eu...Vă aştept în maşină. Spune ea, luând cămaşa de jos şi strângând din buze. Dau din cap afirmativ şi merg spre ea. Ne întâlnim la jumătatea drumului, adică chiar în uşa şifonierului şi corpurile noastre se lipesc unul de celălalt. Îşi ridică privirea spre mine şi rămânem aşa câteva secunde din nou. Ştiu că sunt pe fugă, dar nu mă pot dezlipi de limpezimea ochilor ei. Îmi înmânează hainele şi pleacă lăsând privirea în jos.
Mă schimb şi în mai puţin de cinci minute sunt în maşină. Mă uit din nou peste acte să fiu sigur că n-am uitat nimic. Shanon conduce cu viteză, lăsând în urmă claxoane şi şoferi nemulţumiţi.
- Olivia unde e?
- La şcoală domnule, spune ea făcând un viraj. Schimbă vitezele şi semnalizează, apoi ia de pe scaunul din dreapta o punguţă şi mi-o aruncă în spate. O deschid şi exclam mulţumit văzând câteva vafe care mă aşteaptă.
- Mulţumesc mult!
- Nu fac firmituri şi nu pătează, spune ea zâmbind.
- Oh nici n-ai idee ce bine te-ai gândit. Muşc ca un animal dintr-una şi stomacul meu scoate un sunet fericit.
- De unde ştiai de şedinţă?
- M-a sunat Jennifer fiindcă nu dădea de dumnevoastră. Voia să ştie unde se ţine şedinţa ca să îi spună domnului Ross. Numele Ross îmi dă fiori pe spate şi puţin câte puţin realizez cât de gravă e situaţia. Ar fi trebuit să fiu treaz de la cinci! Formez la repezeală numele lui Jennifer şi o sun.
- Domnule Deveraux... spune ea alarmată.
- În sala mare Jen, cafea, suc, ceai şi apă. Trimite pe cineva să ia prăjiturile de la cofetărie şi ai grijă să nu pierzi stick-ul pe care ţi l-am dat. Ajung în cinci minute.
- Desigur domnule.
- Mulţumesc Jen. Închid apelul telefonic, ca să nu mai pierd timpul pălăvrăgind şi mă uit peste power point-ul căruia nu i-am acordat suficient timp. Regret că nu m-am ocupat mai bine de el, dar am planurile mai exact scrise, pe foi. Sper să iasă totul bine. Mă simt ca la şcoală, dar sunt încrezător că voi ajunge să îmi depăşesc şi impresionez "profesorii". Consiliul e foarte dur în ceea ce priveşte proiectele de mare anvergură. Şi nu ştiu dacă nu cumva vor fi acolo şi câţiva reprezentanţi ai primarului sau chiar el însuşi.
- Cred că am luat o decizie. Aud vocea calmă a lui Shanon. Presupun că n-am de ales şi trebuie să mă mut la dumneavoastră.
- Serios? Asta e grozav!
- Cu o condiţie.
- Te ascult.
Cred că îi place să mă ţină pe jar.
- Mă simt îndreptăţită să plătesc chirie. Aşa că dacă vreţi să mă mut, o să îmi daţi un salariu mai mic, potrivit chiriei pe care o consideraţi.
- Shanon, spun râzând, asta e o nebunie. Sper că glumeşte. Dacă ar fi s-o iau ca atare, chiria într-o casă ca mea, ar depăşi cu mult salariul lui Shanon pe un an, doar pentru o lună.
- Nu glumeşti nu? întreb înghiţind în sec. Ea dă din cap în semn negativ. O să mă mai gândesc la propunerea ta. Parchează în faţa clădirii şi ies în fugă.
- Domnule servieta! strigă ea după mine, dându-se jos din maşină.
Bravo Lucien zece mii de puncte pentru că eşti prost. Din nou.
Mă întorc iar Shanon mi-o înmânează.
- Mult succes. Îmi urează ea zâmbind.
- Mersi.
Îi zâmbesc şi eu şi mă aplec către ea oferindu-i un sărut cast pe obraz. Roşeşte şi se uită uimită la mine.
- Pentru ce a fost asta? întreabă ea nedumerită.
- Pentru tot.
Ce se va întâmpla la şedinţă e prea puţin important. Am obţinut deja ce am vrut.
Uh la la, sunt tare, sunt tare, sunt tare, două capitole în 3 zile wohoo sunt pe vaaal
Le capitol dedicat celei mai idioate persoane de pe această planetă: prietenul meu cel mai bun. Nu fi supărat te iubi mult, chiar dacă eşti retard din când în când.
(să avem spor în noul semestru :) )