Ajută-mă, Doamne, să îți duc la bun sfârșit misiunea. În lumea asta de păcătoși nu-mi găsesc locul și simt că mă sufoc. Mă ard flăcările iadului care sălășluiește sub picioarele robilor întinați de păcat. Mă frig tălpile că nu pot să fac nimic. Oare e ființa asta capabilă să mă ajute? Copila cu păr de cărbune și buze vii? O fi oare în stare să treacă peste toți și toate ca să împartă lumina acolo unde înainte era întuneric? E pură în suflet, dar murdară în simțiri. Mă pedepsești, Doamne, că îi cruț viața ca să ia parte cu mine la salvarea Ta?
E ora 6 dimineața. Fausto stă așezat în genunchi privind cerul pe ferestra blocată de perdeaua de dantelă. Cartea cu rugăciuni e deschisă la pagina treisprezece acolo unde inițialele C.C. au fost scrijelite în locul vechilor litere ce vizau numele lui Annemarie Carter.
Michael doarme, motiv pentru care liniștea parcă urlă, cu glas strident, din toți pereții. Se aude doar sunetul degetului lui Fausto care lovește creionul pe care îl tot învârte dintr-o mâna în cealaltă. Nu e tocmai un moment prea potrivit pentru a descoperi că e ambidextru, dar să ne cunoaștem pe noi înșine e una dintre marile virtuți.
În camera ei, Annemarie schițează harta întregii ciudățenii care i se întâmplă. Cum puțin timp în urmă era doar o copilă care trăia în sânul bisericii împreună cu tatăl ei. Acum, tatăl ei aciolează un criminal în propria casă și nici măcar nu știe cum să aducă în discuție un subiect atât de mișcător. Enigma Fausto Sartori. Cine e cu adevărat și de ce l-a ales pe Michael pentru a se ascunde de consecințele faptei sale?
Totul a început de la cartea aia blestemată pe care o protejează ca pe un obiect sacru. Cum a ajuns preot dacă are o minte atât de bolnavă încât să creadă o poveste veche dintr-o carte cu rugăciuni? Și de ce avea bunica Louise una la fel dacă măreața profeție i s-a arătat doar moștenitorului celui care început totul? Decât dacă...totul e un fals, un pretext.
Anne coboară scările în grabă, încercând totuși să evite cât mai mult scârțâitul acestora. Sufrageria casei Carter nu era mobilată în stil modern, din contră: o masă mare în mijloc, acoperită cu un milieu păstrat de pe vremea bunicilor, o canapea de culoarea ruginei, destul de frumoasă spre deosebire de covorul ponosit aruncat pe podea numai pentru a nu se vedea parchetul decolorat, plin de zgârieturi. Însă oglinda era obiectul care înfrumuseța totul - ramă aurie, ornamentată în pietre care strălucesc frumos în lumina zilei, evident deloc prețioase, și o claritate intensă a simulacrului pe care îl înfățișează. Nimic din ce proiectează o oglindă nu e în totalitate real, întocmai ca existența lui Fausto.
Se privește câteva secunde în oglindă și-și mângâie părul negru împletit pe o parte. Apoi începe să-și mute privirea circular, pe rama obiectului, plină de poze alb-negru, unele întregi, altele înjumătățite. Atâtea amintiri adunate în jurul unui lucru care îți creează el singur imagini de care îți vei aminti o viață. La bătrânețe vei spune, privindu-te într-o oglindă similară, ce păr negru și des aveam, sau ce ochi plini de lumină, iar acum părul e cenușă, iar ochii s-au stins.
Poza tatălui ei care își ținea mâna pe umărul lui Jake Gedeon. Acel copil scund, cu părul creț, îmbrăcat în halatul alb pe care îl purtau toți din poza pe care Harry Mikan i-o arătase cu o zi în urmă. Tatăl a fost acolo în acea zi...
— Ce faci acolo, copilă? Vorbești singură? se aude vocea șoptită, ușor răgușită a lui Fausto. Mi s-a părut că aud scările cum scârțâie, dar mă gândeam că Michael e matinal cu rugăciunile. Depeni amintiri? o întreabă privind pozele de pe oglindă.
— Nu am putut să dorm, răspunde calmă, ținând mâna în buzunarul halatului în care înghesuise poza mototolită. Nu m-am uitat niciodată atent la pozele astea. De ce nu apari aici? E doar Jake lângă tata...
— Nu am fost niciodată dornic să apar în poze, copilă. Mă mulțumesc să rămân în amintirea oamenilor ca o ființă vie, nu ca o imagine învechită.
— E un raționament bun, afirmă fata privindu-l în ochii în care puteai citi tristețea. Dar nu a fost mereu așa, nu? Erai un copil vesel înainte...
— Înainte de ce? întreabă pierdut printre gânduri, gesticulând cu mâna în aer.
— Nu știu...doar înainte. Așa cred, neagă dacă greșesc.
— Nu stau să vorbesc despre povestea copilăriei mele, nu asta e scopul nostru. Îți spun atât: am fost un copil cu o imaginație bogată, îmi plăcea să le scriu povești colegilor. I-am scris și lui Michael una despre o fată cu păr negru și buze sângerii care va ajunge să îi frângă inima. E doar o poveste, dar...te văd pe tine ca protagonistă, dragă Annemarie. Fata care a schimbat lumea, dar care și-a distrus tatăl.
— Nu o să-i fac asta tatei...
— Și totuși trebuie să-ți ucizi mătușa, îi spune ferm, fără urmă de milă în glas.
Anne îl privește pe monstrul care se reflectă în oglindă drept un simplu om singur, încercat de viață. E tot mai aproape de momentul în care va afla totul. E încă în jocul lui deocamdată și trebuie să-i joace în strună.
— Vechiul depozit de ziare de pe 12th Ave.
— Ce e cu el?
— Nu a mai fost nimeni acolo de ani de zile. Cum sună asta: Femeie ștrangulată în vechiul depozit din 12th Ave, polițiștii consideră că a fost o sinucidere?
— Sunt camere în jur?
— Nu, nu din câte știu eu. Nu mai e nimic acolo, Fausto, de ce ar pune camere într-o clădire părăsită?
— Detroit e plin de oameni ai străzii...câinii pun camere ca să nu se poată instala în clădirile vechi...halal suflete au autoritățile astea.
— Halal! îi face jocul Anne, încrețindu-și fruntea în semn de protest.
***
E ora 9:00 și telefonul sună deja pentru Lina, care a reușit să adoarmă cu greu după zecile de scenarii făcute cu o seara în urmă, despre cum îi va spune lui Harry despre mica ei escapadă. Crezând inițial că e chiar el, răspunde cu entuziasm în voce pentru a ascunde beleaua în care s-a băgat. Până la urmă am facut-o pentru binele lui, Harry va înțelege, își zice mijind ochii la ecranul prea luminos.
— Strada Chuck Novis, numărul 7. Un cartier de bogătaș, așa cum mă așteptam, o informează Roger vorbind foarte repede. Nu e prea prietenos, doamnă polițist...
— Roger! Astfel de date nu se spun la telefon, ar putea fi ascultate. Of, se vede că ești de puțin timp în sânul poliției..., îi răspunde cu vocea pițigăiată.
— Doamnă, e ora 9:04, cei de la FBI nici măcar nu și-au pus apă în ibric, pentru a-și face cafeaua. Chiar nu aveți de ce să vă faceți griji.
— Fugi și termină-ți treaba, Roger, îl repede râzând. La ce oră?
— La ora 10:00.
— Roger, o să te -
Sunetul celularului închis este al doilea cel mai enervant lucru pentru o femeie care află că are puțin timp la dispoziție pentru a se pregăti pentru o întâlnire, fie ea și de nivel profesional. Primul lucru, după cum probabil că v-ați dat seama, este chiar situația în care frumusețea ar trebuie să fie limitată de timp. Un coșmar, într-adevăr!
Alegând varianta de a părea mai degrabă impozantă decât sexy, uniforma de polițist este cea pe care o scoate rapid din dulap. Are o cămașă călcată de câteva zile, dar pantalonii nu sunt perfect netezi așa cum și-ar dori. Își prinde părul într-un coc jos și își pune pe buze o nuanță de ruj nude.
Urcată în primul taxi care îi apare în cale, îi trimite lui Harry un mesaj scurt cu textul:
"Să vedem dacă Bellamy ne poate surprinde. Am ceva să-ți spun mai târziu".
Oamenii sunt într-o permanentă grabă încă de dimineață. Vede pe trotuar un copil care cerșește întinzându-și mânuța mică, în fața unui supermarket. Judecând după părul care îi iese din fesul de un alb murdar, își dă seama că e o fetiță. Cum pot ignora oamenii inocența unui copil abandonat? Cum de nimeni nu vede că bogăția nu stă în imaginea pe care o ai, ci în suflet? Își șterge o lacrimă care răsare de niciunde și curge pe obraz, când se oprește la semafor, în mijlocul intersecției dintre bulevardul W. Benson cu strada Minessota.
Îi face semn micuței care aleargă sprintenă prin aglomerație. Deschide geamul mașinii, făcându-i semn șoferului să oprească înjurăturile care curseseră neîntrerupte până atunci.
— Bună dimineața! Am făcut ceva? Mă arestați? începe să întrebe fixând-o pe Lina cu niște ochi mari și albaștri. Nu am vrut să supăr oamenii, ci doar ceva de mâncare, se frecă pe burtică oftând.
— Oftatul nu e pentru copii, domnișoară, asta e ceva rău. Să nu mai oftezi, că atunci te voi aresta, o mângâie pe obraz, încercând să-și potolească lacrimile. Cum te cheamă?
— Alice...
— Nu vrei să vii cu mine, Alice? Te pot duce într-un loc călduros de unde poți lua câtă mâncare vrei. Și dulciuri, îi expune ideea cu zâmbetul pe buze.
— Fratele meu e prin zonă, nu pot să-l las. El nu m-a lăsat singură când mami a plecat...
— Stați des aici? îi întinde o bancnotă și câteva monede pe care le avea aruncate prin geantă. Uite, cumpără ceva bun pentru tine și...
— Lewis. Mulțumesc!
— Mă întorc după voi, copii. Nu meritați ce vi se întâmplă.
O mângâie pentru ultima oară și închide geamul, șoferul fiind deja iritat de secundele pierdute cu un copil al străzii, când traficul este atât de aglomerat. Lewis și Alice...Cum Lewis Carroll a avut grijă ca Alice să ajungă în Țara Minunilor, așa încearcă sărmanul copil să-i ofere surorii mai mici un cămin...din gunoaie și mărunțiș, gândi dând din cap, jucându-se cu o șuviță de păr nărăvașă, scăpată din cocul strâns.
Se vede în fața sanatoriului St. Rick Blake. Clădirea veche, neîngrijită, scoate la iveală cele mai adânc îngropate amintiri ale Linei. Bordelul din care a scăpat, nu e departe de acest loc înghițit de buruieni și mucegai. Pereți albi, ferestre blindate, uși care au de două ori greutatea unui culturist și asistente deloc prietenoase la intrare.
— Sunteți sigur că asta e adresa? îl întrebă mirată pe șoferul plictisit de decizia prelungită a femeii de a se da jos din mașină.
— Și eu m-am mirat că aici vreți să mergeți când am văzut palatele astea din jur, dar nu-mi bag mutra în treburi de polițai.
— Dubios contrast, într-adevăr, își spune cu voce joasă, privind mirată în jur. Păstrați restul mă descurc de aici, îl expediază pe șoferul "limuzinei".
La poartă stăteau două asistente îmbrăcate în alb, care duhneau a sterilizant și pastile. Una dintre ele i-a făcut semn celeilalte că pleacă, semn că nu e dornică să poarte o discuție cu polițista care le calcă pragul.
— Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta? întreabă privind-o de după poartă.
— Am o întâlnire cu doctorul Blake, îi răspunde ferm, cu ochi fulgerători. Trebuie să ajung în fața dumnealui la ora 10:00. Mai sunt câteva minute... Cu alte cuvinte, aș vrea să intru fără alte topicuri de discuții inutile.
Lina îi face semn către lacătul care o ține departe de adevărul ce se află ascuns în biroul doctorului. Asistenta deschide poarta și se dă la o parte pentru a o putea urmări cu privirea până intră în clădire.
Pe ușă se află o harta succintă a sălilor din sanatoriu, iar biroul este chiar în centru, la etajul 2, ceea ce face găsirea lui să nu fie prea complicată. Preferă să o ia pe scări, moment în care pe lângă ea mai trec alte doua asistente ținând de mână un copil cam de zece ani, care își dadea violent cu palmele peste fața pală. Ciocăne la ușă, iar răspunsul nu întârzie să apară. Este ora 10:01.
— Bună ziua, domnule doctor. Polițist Lina Edwards. Ați vorbit cu colegul meu, cel care a făcut programarea pentru mine, se prezintă calmă, cu tact, în timp ce se așază pe scaunul către care bărbatul i-a făcut semn.
— E prima oară când vorbesc cu o polițistă, să îmi scuzați stângăcia, se eschivă împreunându-și mâinile pe birou. Cu ce vă pot fi de folos?
— Anchetez moartea unui bărbat care a fost pozat în curtea acestui sanatoriu, începe Lina aducându-și aminte de fotografia care a rămas la Harry. A cântat într-un cor. Știți ceva despre asta?
— Îmi amintesc că acum mult timp, școlile organizau evenimente pentru copiii internați aici. Cântau, dansau, aduceau tot feluri de cadouri, doar pentru a-i distra. Desigur că nu gesturile nu au fost apreciate la adevărata lor valoare, date fiind circumstanțele.
— Aici sunt numai persoane cu probleme psihice, domnule?
— Dintotdeauna! Vedeți, numele sanatoriului e al tatălui meu, cel care a început proiectul ăsta fără să se gândească vreodată că va rezista atât. Acum uitați-mă pe mine aici, aproape pensionat, așteptându-mi fiica să preia mândria familiei - grota cu nebuni, o spuse pe un ton morocănos, ca pentru sine, de parcă uitase de prezența Linei în cameră.
— Numele de Jake Gedeon vă spune ceva? A fost internat aici?
— Caut, îi spuse și începe să tasteze numele vizat. Ah, da, ăsta e copilul cu problemele...
— Puteți fi mai explicit, domnule? adoptă o mimică mirată a feței, combinată cu infinită curiozitate.
— Trei pungași mici, s-au strecurat aici într-o zi și au umblat la registre.
— Trei?... întreabă în șoaptă în timp ce doctorul continuă.
— După un concert din ăsta de cor, cum s-o numi -
— Recital, îl ajută Lina.
— Recital, da. Era a treia sau a patra oară când veniseră aici. Se imprieteniseră cu un băiat, cu un nebun de tot, fără scăpare. Au profitat de agitație și s-au înregistrat singuri în baza de date ca să îl facă pe celălalt să se simtă egal.
— Pe lângă Jake, a mai fost înregistrat numele Michael Carter? întreabă zâmbind simțind că se apropie de finalul poveștii.
— Exact, uite aici! Nu știu de ce nu le-am șters de atunci..
bătrânețea, domnișoară, știți cum e.
— Când Jake a murit, am primit în raport o fișă medicală semnată de dumneavoastră. Spuneți că a fost o greșeală, că nu era internat aici de fapt..., se oprește lăsându-l pe doctor să-i confirme printr-o aplecare a capului. Pot să o văd?
Totul e acolo. Anul nașterii, locul nașterii, diagnostic... Se pare că la zece ani s-au priceput doar să își schimbe numele, nu și restul datelor care, după atâta timp, au devenit vitale într-o anchetă în care s-au consumat prea mulți nervi și timp.
— Și pe a lui Michael? Mi-o arătați?
— Măi să fie, sunt la fel. Diferă numele, se miră doctorul văzând eroare uriașă din propriul sistem.
— Copiii au făcut doar duplicate cu propriul nume, domnule Bellamy. Amuzant dacă stăm să ne gândim, demn și pur ca un suflet de copil. Voiau ca ei să fie la fel, să fie toți împreună. Al treilea registru e cel original. Fausto Sartori, îi alunecă degetele subțiri pe tastatura prăfuită și destul de gălăgioasă, care acoperă sunetul unității de sun birou.
— Ăsta era nebunul! Vorbea singur și-și imagina că e un erou. Am tras atâtea cu el... până a fugit, nu am mai dat de el de atunci.
— Se pare că piesa puzzle care lipsea era chiar dragul de Fausto. Fără el jocul nu poate ajunge la sfârșit, iar acum am înțeles asta.
— Îl cunoașteți personal? L-ați găsit? Mă gândeam că e mort, călcat de vreo mașină, înecat în vreun râu...
— Nu, domnule, își face visele să devină realitate. A devenit un erou al damnaților. Mulțumesc pentru tot! Nu aveți idee cât bine ați făcut! Dacă mai știți ceva despre el, mă puteți suna la numărul acesta, îl scrie într-un colț al agendei deschise de pe birou.
— Eu nu mai știu, domnișoară, dar vă pot îndrepta către altcineva.
— Ascult...
— Louise Anderson, fostă asistentă aici. A fost omul meu de bază, am iubit-o nespus. A plecat îndată ce băiatul a fugit, fără motiv, a dispărut pur și simplu. Ea a avut grijă de el înainte, vă poate spune chiar și cat de des mergea băiatul la baie, atât era de indispensabilă pentru el.
— O să vorbesc cu doamna Louise, înghiți în sec. Mulțumesc, domnule Blake! Mulțumesc!