Mijlocitoarea

Capitolul XX - Declan

Din senin este la fel de concentrată asupra mea exact aşa cum este mama întotdeauna când este vorba de muncă – dar mama nu şi-ar pune niciodată cotul pe masă. Sunt imediat pus în gardă, la fel cum am fost când am intrat aici, cu zidurile de apărare ridicate pe care întrebările Alyssei întotdeauna reuşeau să le ridice.

Cred că aud o izbitură în bucătărie, de parcă cineva tocmai şi-a lovit capul de un zid, dar o ignor.

- Am fost repartizaţi să facem un proiect împreună, răspund, alegând cu grijă ce interacţiuni povestesc. Iar aceasta a stat cu Trey, de câteva ori. Pur şi simplu nu a vrut să ne lase singuri de Crăciun, mai ales dacă putea să facă ceva să prevină asta.

Nu cred că părinţii ei ar aprecia dacă le-aş spune prima noastră întâlnire din dreptul vestiarului Mişiţei.

- Şi sunt perfect de acord! Spune cu emfază, dar nu este distrasă. Dar există vreun alt motiv pentru care te-a adus aici? Întreabă, ridicând o sprânceană sugestivă care nu mă lasă în nici un dubiu despre unde vrea să ajungă.

- Ce? Mă bâlbâi, binecuvântând obrajii bronzaţi care nu îmi trădează roşeaţa – nu că eu m-aş îmbujora, niciodată nu roşesc. Nu, nu, nu este nimic de acel gen.

Am avut o groază de fete care ar putea fi numite prietenele mele şi multe altele cu care am avut ceva întâlniri, dar niciodată nu le-am întâlnit părinţii. Nu că asta ar fi o situaţie în care să întâlnesc părinţii, dar este la fel de ciudată ca una. Sau cel puţin aşa îmi imaginez că ar fi.

- Suntem doar amici. Atât. Nimic mai mult.

- Oh?

Am un presentiment că mama Alyssei nu mă crede şi ceea ce este şi mai rău, din privirea bizară pe care mi-o oferă Nic, nici acesta nu o face. Bietul de el, singura dată când este suspicios este atunci când spun adevărul. Sau poate acesta este doar protector faţă de sora lui vitregă. Dar apoi, pleoapele doamnei Tramell cad, gene la fel de lungi ca ale feţei sale ascuzându-i ochii şi gândurile.

- Ei bine, sunt bucuroasă că eşti prietenul ei. După problemele sale la ultima şcoală...

Uşa se deschide cu un bang şi Alyssa intră, întrerupând-o. Şi tocmai când ajunsese la partea cea mai bună, dar sunt sigur că ăsta era planul ei.

- Deci, deşertul în faţa bradului? Sugerează, balansând câteva farfurii într-o mână şi o tavă cu prăjituri şi mini torturi cu fructe în cealaltă.

Aproape mă aştept ca ea să aibă un ceainic pe cap, dar acesta împreună cu ceva mai tare stă pe o măsuţă mobilă pe care o împinge în faţa sa.

- Sună minunat, scumpa mea, afirmă doamna Tramell, ridicându-se de la masă.

Noi ceilalţi îi urmăm exemplul, în timp ce iese din cameră, însă eu rămân în urmă şi iau o tavă din mâna Alyssei când trece pe lângă mine. Aceasta îmi aruncă o privire ucigaşă, dar o ignor, continuând să merg. Nu voiam ca deşertul meu să cadă, nu este ca şi cum mă port frumos sau ceva.

***

Câteva ore bune mai târziu, doar eu cu Alyssa mai suntem în sufragerie. L-am forţat pe Trey să se ducă la culcare doar cu o oră mai târziu decât de obicei, adulţii au pledat epuizarea cu o oră mai devreme, iar Nic a dispărut puţin mai încolo după ei, aşa că acum suntem singuri. Este două dimineaţa, iar eu sunt întins pe canapea care ar fi fost prea confortabilă să fie pusă în partea de expunere a casei în casa mea, uitându-mă alene la jocul de umbre, creat de lumina focului din şemineu, de pe tavan. Alyssa este ondulată şi strânsă pe un fotoliu masiv, cu o pătură înfăşurată în jurul său. Singura lumină este de la focul arzând în imensul şemineu.